Vorbeam cu M despre temerile fiecaruia dintre noi, acum, de cand suntem parinti. Pare ca amandurora ne e teama ca lui Iris i s-ar putea intampla ceva, ca s-ar putea imbolnavi sau ca ar putea suferi vreun accident, ca am putea gresi undeva in cresterea ei sau ca soarta ar putea fi nedreapta cu ea.

Ca viata e plina de pericole si suferinte si ca noi n-o vom putea proteja de toate astea, oricat ne-am stradui.

Cred cu tarie, ca nu cunoastem teama cu adevarat, pana in maduva oaselor, pana nu devenim parinti. Si stiu ca n-o sa mai traim niciodata fara ea, de-acum inainte.

Frica asta te tine treaz noaptea, iti taie respiratia de cateva ori pe zi si iti citeste povesti seara la culcare.

Cand l-am intrebat pe M ce-l sperie cel mai tare, mi-a spus asa:

– Cand va veni timpul, eu vreau sa plec primul. Eu trebuie sa mor primul, n-as putea respira daca voi ati pati vreodata ceva, cu teama asta traiesc eu mereu.

Am amutit si n-am mai avut curaj sa-i spun ca m-a speriat si mai tare. Cand naiba ne-am facut oameni mari, cu temeri mari?

Trece pe masura ce copilul creste, spuneti-mi ca trece?

Credit foto: www.stratejoy.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl