Când Iris a început să meargă, am hotărât cu M să o lăsăm să cadă fără să intervenim, desigur, exceptând situaţiile în care era necesar şi avea nevoie de ajutor.

Merge şi acum ca un pinguin, legănat, calcă pe vârfuri sau uneori apăsat pe toată talpa, alteori ridică piciorul de parcă ar urca o scară imaginară, şi de multe ori cade. Niciodată nu se uită pe unde calcă, chiar niciodată. Păşeşte de-a dreptul peste păpuşi, cărţi şi cărămizi lego, nu-i place să le ocolească aşa că se împiedică de ele şi cade. Uneori în fund, alteori în faţă.

Îşi întinde mâinile, se loveşte cu ele de podea şi aterizează pe genunchi. Dacă e rău, îmi caută privirea şi plânge, dar de cele mai multe ori se ridică repejor şi se plimbă mai departe, bodogănind într-o limba doar de ea înţeleasă.

Când suntem afară, procedez la fel, aşa că zielele trecute am lăsat-o să se plimbe pe o alee în parc. Stăteam la distanţă mică de ea supraveghindu-i fiecare mişcare, pentru că îi place maxim să bage în gură fiecare chestie minusculă de pe jos, pe care o ridică tacticos între degetul mare şi arătător.

S-a zbenguit, a mers stânga, dreapta, în sus şi-n jos, până s-a împiedicat şi poc, a căzut. Am văzut imediat cum faţa i-a atins caldarâmul şi s-a făcut linişte câteva secunde. Linişte din-aia când îţi auzi doar respiraţia. A rămas acolo surprinsă, în linişte, era prima dată când cădea aşa de rău. Apoi imediat m-a căutat cu ochii şi de îndată ce m-a văzut a început să plângă. Am ridicat-o în braţe şi am încercat s-o liniştesc, însă plângea foarte tare. Plâns sfâşietor, de durere şi frustrare.

I-am cântat, am mângâiat-o şi am alinat-o până s-a liniştit suficient încât să mă lase să verific eventualele răni. Îşi muşcase buza de jos, două picături de sânge stăteau mărturie că o durea destul de rău. Când a încetat să plângă şi a început să se zvârcolească în braţele mele, am lăsat-o jos. Cu teamă. Să nu cadă iar, să nu se lovească, să nu se întâmple ceva ce nu aş putea eu preveni. Dar am lăsat-o imediat ce s-a liniştit. Iar ea s-a plimbat mai departe, cu ochii umflaţi şi roşii, cu două urme mici pe buza de jos, zâmbind de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

E curajoasă mititica, îmi da câte o lecţie nouă în fiecare zi.

“ Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl