Category: Copii

După multele frustrări şi nervii tociţi, când am reuşit să o adorm în pătuţ câteva zile consecutive, am considerat că am mai rezolvat o problema de pe listă, că am purtat o victorie impecabilă şi binemeritată asupra refuzului ei de a dormi.
M-am înşelat.

Da, doarme în pătuţ şi acum, adevărat, iar eu în patul alăturat, lipit de al ei. Eu o adorm la fiecare somn, sunt lângă ea pentru tandreţuri şi alte romantisme ce preced somnul. Practic rutina cu baia, apoi spunem împreună noapte bună animalelor de pe pereţii camerei de bebeluş: noapte bună maimuţă, noapte bună bufniţelor, noapte bună fluturaş şi vrăbiuţă, ca mai apoi să îşi servescă tacticos biberonul cu lapte.

Sting lumina şi începe dansul. Al ei, căci eu n-am energie de cheltuit. Se zvârcoleşte ca un peşte pe uscat câteva secunde, ca apoi să se aşeze în fund şi să mă caute cu privirea în întunericul camerei. Zâmbeşte când mă vede şi începe să turuie toate cuvintele pe care le ştie, în timp ce se ridică în picioare.
O întind la loc, ca imediat să protesteaze cu mârâieli şi o smiorcăiala finuţă. Se întoarce de pe burtă pe spate, de pe spate pe burtă, îşi ridică fundul în aer şi rămâne aşa câteva secunde.

Îl strigă pe tată-su de câteva ori, apoi mă pândeşte printre barele pătuţului. Se ridică în picioare şi îşi întinde mâinile către mine, în timp ce vociferează. Cânta. Râde. Începe să se smiorcăie.

O întind din nou şi observ că a trecut jumătate de oră de când încerc s-o adorm.
Se foieşte din nou până când accidental îşi loveşte capul de barele pătuţului şi începe să plângă. O consolez până se linişteşte şi drept răsplată, începe să-l strige din nou pe tată-su. Se supără că nu-i răspunde şi plânge.

Reuşeşte să se blocheze de-a latul patutului în timp ce îşi caută o poziţie de somn şi evident, plânge. De fericire că am eliberat-o se ridică în picioare şi începe să latre, apoi să imite gâsca.
Când reuşesc să o întind, se întoarce de pe-o parte pe alta, până când o mâna îi rămâne prinsă sub ea. Bineînţeles, plânge.

Procedura de mai sus se întâmplă mai mult sau mai puţin, înainte de fiecare partida de somn, aşadar de două ori pe zi, la prânz şi seara. Nu adoarme decât după cel puţin o ora, uneori două, în seara asta chiar două ore jumătate (!!!), în timp ce se mişcă şi se tânguie de mama focului.

Noaptea se mişcă mult tare şi se trezeşte uneori la fiecare douăzeci de minute, alteori doar de cinci ori. Însă niciodată nu doarme o noapte legată, fără să se trezească.,
Ştiu sigur că e obosită, că am hrănit-o, spălat-o, schimbat-o, am alintat-o, am făcut totul ca la carte. Însă copila asta a mea nu adoarme, iar eu mă simt neputincioasă. Şi obosită. Mi-e somn!
Mi-e foarte, foarte somn! Au trecut cincisprezece luni de când nu am mai dormit o noapte întreagă, şi ştiu că vor mai trece câteva.

Ştiu că pentru alte mame e şi mai greu de-atât, poate au doi sau trei copii mici, poate şi soţul e departe, sunt conştientă că ar putea fi şi mai greu de-atât.

Însă, mi-e somn. În fiecare clipă a fiecărei zile, mi-e somn!
Aştept ziua x în care să nu mă mai usture ochii şi să nu mă uit cu ciuda la ceas de câteva ori pe noapte.

Copiii voştri cum (a)dorm?

Să fii mama unui nou născut şi în acelaşi timp să rămâi aceeaşi soţie care erai cu câteva zile sau săptămâni înainte, e greu, tare, tare greu. Ba nu, îndrăznesc să zic în gura mare că e chiar imposibil.

Toată, dar absolut toată atenţia îţi e îndreptată spre copil. Mai ales dacă e primul.

De bărbatul casei, eu îmi aminteam doar atunci când mă scotea din sărite. Pentru că da, lăsaţi-mă să vă spun că în perioada ce a urmat după naştere, nu mi-a plăcut prea tare de el.
Mă enerva când nu schimba scutece, mă enerva că putea ieşi din casă atunci când dorea, că mergea la serviciu, că putea merge la cumpărături, că putea sta în mijlocul străzii să se uite la cer dacă voia, că trebuia să doarmă noaptea ca să fie odihnit la serviciu, mă enervam şi dacă doar îmi adresa o întrebare inofensivă.

Mă simţeam nedreptăţită şi îmi doream uneori în secret ca eu să fiu cea care merge la serviciu şi el să stea acasă cu boţul de om plângăcios. Simţeam profund că niciodată lucrurile nu vor reveni pe un făgaş normal, şi mă temeam că noi doi nu ne vom mai regăsi unul pe celălat niciodată. Incercam să înţeleg de ce un copil îndepărtează un cuplu în loc să îl apropie.

Mă absolveam singură de orice vină şi mă percepeam eronat ca pe o eroina ce stă nopţile trează şi veghează la capul copilului, în timp ce M doarmea în camera alăturată. Nu cred că vreodată în perioada respectivă am încercat să văd lucrurile şi din perspectiva lui, şi dacă e să fiu sinceră până la capăt, sunt sigură că de multe ori îi refuzam ajutorul atunci când mi-l oferea.

Deh, hormoni, viaţă dată peste cap şi oboseală, trebuiau să se spargă toate astea în capul cuiva, neapărat al cuiva care să aştepte cu răbdare ca furtuna să treacă şi apele să se mai liniştească.

Mamele poartă grija copilului, însă taţii poartă grija amândurora, a mamei şi a bebeluşului. Poate e greu ca ei să înţeleagă vârtejul prin care trec mamele după naştere, dar sunt acolo, lângă ele, calmi şi răbdători, aşteptându-le să se întoarcă la ei, înţelegând că acum alta e prioritatea.

S-au liniştit apele, valurile s-au domolit chiar dacă viata nu şi-a reluat cursul dinainte, ci a luat-o pe alt drum, acum în trei. Ne-am regăsit, chiar dacă am facut-o în spatele unui munte de scutece şi suzete.

Răbdare, o să va placă din nou de ei  🙂

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook

Ştiu că sunt mulţi copii deschişi către persoane noi şi care sunt foarte sociabili în general, însă nu şi Iris.

Mergem în fiecare lună să vizităm perechea de bunici ce locuieşte la 100 de kilometri distanţă. Deşi îi vede lunar şi i-a văzut şi cu alte ocazii când au petrecut mai mult timp împreună, Iris nu reacţionează niciodată pozitiv în momentul întâlnirii. Bunicii o aşteaptă cu sufletul la gură de fiecare dată şi atunci când o văd, vor desigur să o ia în braţe, să o pupe şi să o smotocească.

Fără excepţie însă, de fiecare dată, Iris începe să plângă atunci când îi vede. Se lipeşte de mine sau de tată-su şi nu se lasă convinsă de rugăminţile bunicilor să coboare de acolo.
Abia după ce se linişteşte şi înţelege că nu îi dau drumul şi nu e nevoită să meargă la bunici dacă nu vrea ea, îi studiază de la distanţă. Poate le şi zâmbeşte frumos, aşa ca pentru bunici, dar tot nu se arată interesată să aibă contact cu ei.

Se întâmplă să plecăm uneori de la bunici, fără că ei să aibă măcar ocazia să o ţină pe Iris în braţe. Pentru că dacă ea nu vrea, noi îi respectăm decizia şi n-o forţăm.

A fost dificil să le explic bunicilor că prefer să nu o ridice împotriva dorinţei ei, mai ales că o iubesc atât de mult şi numără mereu clipele până la următoarea vizită, însă au înţeles. Sau poate doar s-au conformat, nu ştiu.

Uneori îi invită copilăreşte să se joace cu ea, alteori îi ignoră mai mult sau mai puţin toată vizita. Nu-i deranjăm niciodată ritmul şi îi permitem să aleagă singură dacă vrea sau nu să socializeze cu ei.
Cert e că cei mici ar trebui să aibă dreptul să refuze să fie luaţi în braţe chiar şi de bunici, fără să le fie atribuite etichete de alintaţi, răsfăţaţi sau prea mămoşi.

La spaţiul de joacă, atunci când un alt copil vrea să-i ia jucăria din mâna, prefer să nu intervin. Vreau să decidă singură dacă i-o dă sau dacă refuză. Vreau să mă scutur de teoria conform căreia ar trebui să îmi cert copilul şi să-i spun că e tare frumos să împarţi şi tare urat să nu, chiar dacă risc ca mama celuilalt copil să se uite urât şi cu reproş la mine că n-o fac.

Cred că generozitatea e o calitate care se dobândeşte treptat şi natural, una pe care fiecare copil şi-o insuşeşte în ritmul lui, ritm pe care ar trebui să învăţăm să-l respectăm. S-o oblig pe Iris să-i dea altui copil jucăria cu care ea tocmai se joacă, i-ar transmite că nu-i sunt alături necondiţionat, aşa cum ar trebui de fapt să fiu.

Ştiu că se apropie momentul în care îl va lua pe “nu” în braţe. Citesc şi înţeleg că e o faza normală în dezvoltarea copiilor şi vreau să mă prindă pregătită, cu temele făcute.
Voi învăţa să fac diferenţa între un “nu” serios şi unul cu care doar va testa limite, însă copilei mele îi voi acorda mereu dreptul de a spune şi “nu”.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: www.naturalchildmagazine.com

Fiecare generaţie creşte şi se dezvoltă diferit. O să fiu că o mamaie acum, şi o să pomenesc despre cum generaţia din care fac parte îşi petrecea timpul liber în faţa sau spatele blocului, ţopăind elastic sau şotron, jucând şapte pietre, de-a v-aţi ascunselea, de-a magazinul, etc. Mamele noastre nu ştiau tot timpul unde eram, mergeam şi ne întorceam de la şcoală singuri, ne încălzeam mâncarea pe aragaz de la şapte ani.

Copiii de azi au la dispoziţie foarte multă informaţie, unii fac afterschool, alţii, în fiecare zi după ore, au activităţi programate: dansuri, sport, pictură, etc. Părinţii sau cineva apropiat familiei, îi duce şi aduce de peste tot. Părinţii sunt dornici să ofere copilului cât mai mult şi în general sunt mai orientaţi către el.

Mulţi dintre părinţii noştri păzeau vaca de la cinci ani, dacă nu chiar mai repede. La şase ani ştiau să prăşească porumbul, cei mai mari ştiau să taie chiar şi o găină. Un copil în ogradă însemna de multe ori încă o gură de hrănit, aşa că trebuia să contribuie de timpuriu la treburile gospodăriei. De multe ori cei mici gustau un desert doar la Crăciun şi primeau o haina nouă doar la Paşte.

Copiii cresc şi supravieţuiesc în condiţii diferite, e adevărat. Însă oricât de diferit cresc ei, cel puţin una din nevoile pe care le au, nu se schimbă niciodată: nevoia de dragoste. Nu orice fel de dragoste, vorbesc aici de dragostea părintească. Aia care validează tot, care dă încredere şi care asigură boţul de om că e tot timpul în siguranţă.

Crescând, am simţit într-adevăr dragostea părinţilor mei. Chiar dacă nu mereu, chiar dacă erau ocupaţi cu serviciul obositor, cu împărţitul banilor pentru cheltuielile obligatorii, cu grijile zilnice şi ce-or mai fi avut sărmanii pe umeri. Eu fac parte din generaţia celor cărora părinţii nu le spuneau niciodată cuvintele alea două: “te iubesc”. Ştiam că mă iubesc, dar nu îmi spuneau asta niciodată, nu cred că socoteau important să îşi valideze sentimentele prin cuvinte.

Nici nu cred că ar fi ştiut cum să facă asta, exteriorizarea sentimentelor îi făcea să se ruşineze, copiii erau pupaţi când dormeau şi lăudaţi doar atunci când nu erau de faţă, că să nu şi-o ia în cap. Aşa se creşteau copiii, aşa o făcea aproape toată lumea, dezvoltarea universului emoţional al unui copil nefiind o prioritate mai mare decât hrănitul, curăţenia şi îmbrăcarea lui. Aşa îşi exprimau ei dragostea. Prin fapte, nu cuvinte.

La rândul lor, au crescut fără cuvintele alea două: “te iubesc”, cuvinte care le-ar fi dat încredere şi siguranţă. Încredere că pot primi şi dărui dragoste la rândul lor, siguranţă că pot rosti şi ei cuvintele alea două, că nu e ruşine să le spui.

Aşa că, draga mea Iris, sunt sigură că voi face multe greşeli în anii ce vor veni, însă îţi promit că pe asta nu am s-o repet, îţi promit că începând cu generaţia mea, o să spunem cuvintele alea, în fiecare zi: te iubesc, Iris! Te iubeam ieri, te iubesc azi şi te voi iubi şi mâine!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Credit foto: http://www.conversationsforabetterworld.com

Exemplul unu:
– Crezi că ar trebui să verificăm dacă mai sunt bine ancorate în perete, corpurile suspendate din bucătărie?
– De ce? mă întreabă M
– Mă gândesc că ancorele alea pot slabi şi ele în timp, şi în cel mai rău caz ar putea ceda.
– Nu, nu e nevoie să le verificăm. Sunt bine prinse şi nu slăbesc aşa, de pe azi pe mâine. Nu ai motiv de îngrijorare.
– Dar dacă totuşi în timp slăbesc şi cade vreun corp?
– Dacă vreunul cade, îl fixăm la loc. Dar îţi repet că n-o să cadă nimic, sunt foarte bine prinse.
Îmi frământ mâinile puţin şi-l întreb:
– Dacă totuşi unul ar cădea? Şi…. dacă Iris s-ar afla fix sub el?
Linişte. Ridică ochii şi se uită fix la mine să vadă dacă vorbesc serios. Sunt foarte serioasă, fricile astea există permanent în mine.
Calm, M mă linişteşte:
– Haide să nu ne gândim la drobul de sare, să nu ne fabricăm singuri motive de îngrijorare acolo unde nu sunt necesare.

Exemplul doi:
Iris e tot timpul tentată să urce scările singură, mai ales că acţiunea asta e un “nu-i voie” care nu e negociabil niciodată, iar ea îşi exersează din plin dreptul la independenţă. Uneori o ajutăm noi, ţinând-o de mâini, altădată le escaladează singură în patru labe, însa doar supravegheată de mine sau de M.

Fericirea şi mândria de pe chipul ei sunt nepreţuite în momentele acelea, e adevărat. Însă la fel de nepreţuită este şi teama mea că s-ar putea rostogoli la vale într-o clipă de neatenţie. Aşa că atunci când o supraveghez eu în urcuşul ei, o ţin strâns de mâini, sau aproape că o sufoc dacă se caţără în patru labe, flancând-o cu braţele pe-o parte şi pe alta.

M  în schimb, se îndreaptă relaxat către ea (spre disperarea mea), abia când chiuind de încântare, alpinista s-a căţărat deja pe a două treaptă. Iris urcă scările liniştită, uitându-se la tată-su cu gură până la urechi, la fiecare treaptă cucerită. El nu o ţine, nu o încurcă, o priveşte cum urcă şi o încurajează. Aşa că nu e cazul să mă mai întreb cine o să fie părintele ăla responsabil cu distracţia.

Eu tot sper în continuare că pe măsură ce ea creşte, grijile mele se mai potolesc. Deocamdată însă, instensitatea lor mă ţine în alertă maximă, fără să-mi dea pace o clipă.
Sunt recunoscătoare măi bărbate, că măcar tu eşti calm şi relaxat.
Ceea ce va doresc şi vouă!  🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: abcnewsradioonline.com

Mai toate mamele au tendinţa să se autoînvinovăţeasca atunci când vine vorba de felul în care îşi cresc copiii.

Dacă nu alăptează, indiferent ce motive ar avea, mama se învinovăţeşte că n-o face, că ataşamentul între ea şi copil va întârzia să apară sau că îl privează de tot ce e mai bun, că e egoistă şi pe scurt, o mama oribilă.

Dacă vrea să iasă la plimbare/ cafea/ cumpărături/ whatever, singură, fără copil după ea, iar se va învinovăţi că simte nevoia să petreacă timp fără să fie înconjurată de orice aduce aminte de un bebeluş sau copil mic.

Dacă uneori punctul cel mai fain al zilei e momentul ăla când copilul se duce la culcare, evident, se simte vinovată. Pentru că o mama bună vrea să petreacă 24/24 ore cu copilul ei, iar una rea se bucură atunci când are o clipă de linişte.

Dacă preferă să se întoarcă la serviciu înainte să împlinească ăla micu’ doi ani, iar nu e bine. Oare e o mama iresponsabilă că lasă un copil atât de mic cu bunica/ bona sau la creşă? Oare ar fi mai bine totuşi să stea acasă, chiar dacă se simte nefericită fără activitatea profesională?

Dacă îi dă copilului să mănânce un covrig înainte să împlinească un an, aoleu, dacă l-a condamnat la obezitate ca o mama nepăsătoare?

Stop!

Presiunea pe care o pune societatea pe mame, nu e nici pe departe atât de mare cum e aceea pe care chiar ele singure şi-o aplică. Nimeni nu se aşteaptă să le faceţi pe toate, nu există mama perfectă.

Nu poţi fi o mama bună care acordă atenţie copilului în fiecare secundă a zilei, în acelaşi timp gospodina din reclame care face două feluri de mâncare şi un desert, apoi curăţenie lună în toată casa, eventual mai are grijă şi de o afacere proprie, şi apoi seara eşti toată numai zâmbete când se întoarce tatăl de la serviciu. Nimeni nu mă poate convinge vreodată că există mama care să facă toate astea în fiecare zi. Mă rog, cel puţin nu una care să le facă şi să fie fericită.

Şi zău că nici nu trebuie să le facă pe toate sau să se învinovăţească. Prioritatea fiecărei mame trebuie să fie ea însăşi. Da, susţin asta. Şi înainte să îmi sară cineva în cap, lăsaţi-mă să explic de ce.

Atunci când eu nu pun presiune pe mine, evident mă pot relaxa. Când eu sunt relaxată, copilul meu e relaxat. Când eu zâmbesc, copilul meu se simte liniştit şi în siguranţă. Şi nu doar atât, îndrăznesc să spun că atunci când eu mă simt bine, familia mea se simte bine, atât copilul cât şi tatăl. Pentru că eu mama, sunt motorul casei mele. Eu dau celorlaţi vibraţia bună sau rea, eu am puterea asta, trebuie să fiu conştientă de ea şi să o folosesc cu responsabilitate.

În jurul mamei se adună familia, de la ea se cere iubire. Iubirea voastră e tot ce le trebuie copiilor voştri, ei nu va cer să fiţi perfecte, lor nu le pasă dacă uneori greşiţi. Nu puneţi singure presiune pe voi şi nu va simţiţi vinovate, iubiţi-vă si pe voi si nu va lăsaţi prinse în vâltoarea asta care vă poate consuma.

Vorba cântecului 🙂

“Dosar de mama” e si pe Facebook

Mama. Chiar tu, mama. Îţi spun cuvântul ăsta de câteva ori pe zi. E muzică pentru urechile tale.

Mama, în braţele tale e ca în rai, aici e cald şi nimic rău nu mi se poate întâmpla. Se mulează perfect pe forma corpului meu, de parcă au fost special făurite ca să mă poarte pe mine.

Mama, mâinile tale îmi trec prin par până adorm şi îmi şterg lacrimile când plâng. Ele îmi arată copaci şi păsări, unde e nasul şi urechea, îmi construiesc turnuri şi castele.

Mama, tu mă ridici când cad şi îmi săruţi cucuiul până trece, tu mă îndemni să încerc din nou atunci când îmi e frică.
Mama, tu te trezeşti în fiecare noapte când plâng sau când visez urât. Îmi cânţi şi îmi şopteşti cuvinte pe care nu le înţeleg, dar care mă adorm la loc de fiecare dată.

Mama, tu ştii când îmi este sete şi când e timpul să mănânc, dacă mi-e cald sau dacă doar m-am plictisit.

Mama, cu tine râd în hohote când ne jucăm de-a prinselea sau când mă gâdili înainte de culcare.

Mama, te-aş asculta la nesfârşit, când cu vocea molcomă îmi citeşti de-o mie de ori cartea mea preferată.

Mama, tu înţelegi dintr-o privire de ce ţip, de ce plâng şi ştii mereu cum să mă ajuţi.

Mama, tu ai grijă de mine în fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare minut al vieţii tale. Şi când eşti veselă sau când ţi-e somn şi dacă eşti tristă sau bolnavă.

Şi mă întreb mama, de tine cine are grijă? Cine îţi arată şi ţie păsări şi copaci şi cine îţi trece mâinile prin par ca să adormi liniştită? Cum reuşeşti mama să-ţi vindeci cucuiul şi cine te îndeamnă să te ridici atunci când îţi e frică?

Mama, ai grijă de tine! Ai grijă şi de tine, nu doar de mine, aminteşte-ţi că şi tu eşti importantă! Nu vreau să uiţi de tine, mama!

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Credit foto: www.theentrepreneurialjourney.com

Niciodată nu mi-a plăcut matematica. N-am fost chiar genul “9 ori 7 egal 97, 4 ori 3 egal 43” dar n-am avut nicio înclinaţie pentru materia asta. Probabil că e o disciplină fascinantă pentru cei care o îndrăgesc, însă eu n-am reuşit să mă împrietenesc cu ea. Datorită unei anumite doamne profesoare.

Mai ştii că în anii ’90, uneori în şcoli, profesorii făceau delimitări clare între clase de copii “buni la învăţătură” şi clase de “copii mai prostuţi”? Adică intenţionat aşa erau repartizaţi copiii pe clase. Aşa se face că A era clasa cu copii deştepţi, iar B era cea cu copii mai puţin deştepţi. Nu se gândea nimeni că o asemenea delimitare era absolut nedreaptă, că elevii erau umiliţi de criteriile după care erau repartizaţi în clase, sau că aceşti copii ar putea rămâne marcaţi de felul în care înţelegeau cadrele didactice să nu îi perceapă ca indivizi, ci ca pe o gloată care putea fi catalogată drept prostuţă.

Şi nu ştiu cum se făcea că mai mereu, cei din clasele B erau copii din familii simple, fără potenţă finaciară, pe când cei din clasele A veneau din medii ceva mai înstărite. Iar clasa A era dată veşnic exemplu pozitiv pentru clasa B, “uitaţi copii, să învăţaţi bine şi să fiţi cuminţi ca să ajungeţi şi voi acolo”. Cel puţin aşa percepeam eu situaţia, copil fiind.

Aveam doisprezece sau treisprezece ani, începeam clasa a şaptea, când s-a hotărât mutarea mea de la prostuţi la deştepţi. N-am ştiut niciodată în urma căror criterii, sau cine a hotărât că deodată eram mai deşteaptă şi că era înţelept să fiu mutată de lângă colegii cu care învăţasem timp de doi ani, colegi cu care mă obişnuisem şi care îmi erau dragi. Nu m-a întrebat nimeni dacă îmi doresc transferul în cealaltă clasă, nu i-a informat nimeni pe părinţii mei despre mutarea asta, nici măcar nu-mi imaginasem vreo clipă că aş avea vreun drept să refuz. Nici eu, nici ceilalţi doi sau trei colegi deveniţi deştepţi peste noapte şi care erau transferaţi deodată cu mine.

Bun aşa, cert e că acum eram considerată deşteaptă, mi se amintea tot timpul lucrul ăsta şi mi se spunea că trebuie să apreciez şansa care mi se dădea. Colegii erau alţii dar profesorii nu se schimbaseră, iar eu niciodată n-am înţeles de ce deodată, profesoara noastră de matematică îşi modificase radical comportamentul vizavi de noi, de îndată ce am păşit în clasa A. Dintr-o femeie normală se transformase într-o persoană care-mi dădea coşmaruri noaptea.

Cu ochii minţii o văd şi acum, cu pulover în dungi mov şi negre, masivă şi grasă, tunsă scurt, trecea printre bănci cu atitudine voit intimidantă. Ştia că unora dintre noi ne era teamă de ea. Ştia şi îi făcea plăcere. Socotea controlul pe care îl avea asupra noastră un soi de drept cuvenit.
Copiii erau deseori loviţi cu capul de tablă, după ce erau scoşi la exerciţiu în faţa clasei. Tot în faţa tuturor îi umilea pe cei care nu ştiau lecţia. Rostea cuvinte grele, cuvinte care rămân întipărite, cuvinte pe care un copil ajunge să le creadă: eşti prost, nu te duce capul, idiotule.

Distracţia ei uneori, era să-i trimită să se spele pe ochi, în băltoaca ce se vedea de la fereastra clasei, când ploua, sau în zăpadă când ningea, pe elevii care îndrăzneau să caşte la orele ei. Primele două ore, luni dimineaţă, era interzis să caşte. Şi da, erau copii care chiar se spălau pe faţă cu apă din băltoacă. De frică.

Eram îngrozită când o vedeam, nu mă puteam concentra la lecţia predată, stând în gardă tot timpul de teamă să nu fac ceva greşit, să nu-i dau prilej să mă scuture, să ţipe la mine sau să mă trimită să-mi spăl ochii. Mă făceam mică, în speranţa că va uita de mine şi număram în gând minutele până la sfârşitul orei. Mă cutremura un fior, chiar dacă doar o vedeam în trecere pe coridor.

Dintr-un copil vesel şi sociabil, doamna profesoară mă transformase în câteva luni, într-unul care credea că nu e bun de nimic, că trebuie să taci ca să scapi basma curată, că dacă pleci privirea, cel puternic te lasă în pace mai repede. Doamna profesoară şi-a folosit statutul de dascăl pentru a-şi rezolva propriile frustrări, schilodind personalităţile elevilor ei. Mă gândesc la ea ca la persoana care a pus punct copilăriei mele. Omul care trebuia să mă ghideze cu răbdare, mi-a luat cel mai de preţ lucru pe care îl aveam atunci: veselia.

Acum că sunt mamă, nu pot să nu mă gândesc cu teamă la ce experienţe ar putea trăi Iris în viitor. La ce fel de oameni i-ar putea ieşi în drum. Că n-aş putea să o ajut într-o situaţie similară dacă nu mi-ar spune ce se întâmplă, aşa cum nici eu nu le-am spus părinţilor mei. Că un profesor, antrenor sau alt mentor i-ar putea face rău cu bună ştiinţă, doar de dragul plăcerii de a fi în control.

Îmi doresc să pot creşte un copil care să ştie că are dreptul de a alege.
Un copil care să nu creadă ca e prostuţ doar pentru că aşa i-ar putea spune un adult.
Un copil care să vorbească fără frică atunci când are ceva de spus.
Un copil care să recunoască şi să nu accepte niciodată abuzul, de orice fel ar fi acesta.
Un copil care să ştie că e frumos, unic şi minunat.
Un copil vesel.
Un copil care să înţeleagă importanţa cuvintelor şi că ele pot răni.
Un copil empatic.
Îmi doresc să pot creşte acest copil într-o lume în care cei care au rolul de a-l învăţa şi proteja, sunt oameni zdraveni la cap, oameni ce înţeleg pe de-a-ntregul ce responsabilitate au.
Învăţaţi copiii să zboare, nu le mai frângeţi aripile!

Credit foto: nobullying.com

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook