Viata cu copil de un an si (aproape) doua luni

baby boy playing with a toy telephone

Pentru ca in perioada asta mersul e cea mai noua si importanta achizitie, copila exerseaza din plin. Cand ma intreaba cineva ce face Iris, raspunsul meu inevitabil este: merge, Iris merge. De dimineata pana seara, ea merge. In cerc, in zig zag, mai labartat, mai in graba si pe alocuri cu cazaturi, ea ii tot da inainte.

Si daca tot ne laudam cu achizitii, luati de-aici: caninii (oh da, toti odata) si patru masele. Asadar opt bucati deodata, in plina eruptie. Explozia asta dentara e fireste insotita de durere si multa smiorcaiala. Care au leac doar in brate, dar nu in brate la tata sau altcineva, naaa, doar hopa sus la mama. De unde, dupa putina alinare, se cere jos. Ca imediat ce atinge podeaua cu picioarele, sa inceapa sa planga si sa vrea iar in brate.

Da, asa ca zilele astea, facem toate lucrurile impreuna, in echipa. Eu fac chestii, iar ea le supravegheaza atenta din bratele mele.

Joaca e si ea mai elaborata acum. Daca pana mai ieri, principala sursa de amuzament era sa dea papusa cu capul de podea si-apoi sa se uite fix in ochii ei, acum “construieste” cu ajutorul cuburilor si caramizilor tip lego. Ajuta la stransul jucariilor, imi aduce cartile ca sa-i citesc si incaleca/ descaleca singura calutul de cauciuc, pe care-l calareste temeinic, tinandu-se de urechile lui, alatadata dandu-i palme la fund si strigand “diii”. Recunosc, da, am pregatit-o de rodeo, nu stii niciodata cand ai nevoie de abilitati de-astea.

Duce mana la ureche si vorbeste la un telefon imaginar, repetand tare “da, da”, in timp ce merge grabita in cerc. Cand vede copii se grabeste sa-i atinga, imbratiseze, sa le bage degetele in ochi sau sa-i traga cu drag de par. In parc, rupe papadii pufoase, mi le aduce sa suflu in ele si apoi rade zgomotos cand o fac.

Partea foarte faina e ca a devenit dragastoasa, acum ne imbratiseaza si ne pupa. Dar doar cand vrea ea, la cerere nu presteaza niciodata. Papusile insa nu sunt nevoite sa ceara afectiune, Iris le-o ofera din plin, umplandu-le de saliva cu fiecare pupatura aplicata.

Ma ajuta la curatenie, asa ca nu e necesar ca eu sa mai aspir, de exemplu. Pentru ca nu mai am ce. Iris haleste tot ce prinde, rezistand apoi eroic cu dintii inclestati si buzele stranse atunci cand incerc sa-i scot scamele din gura. Ba o ia si la fuga razand, daca vede ca am observat-o molfaind ceva.

Inevitabil, am ajuns si la partea in care e imposibil sa nu-i spun “nu-i voie” uneori.

Nu-i voie la aragaz, nu-i voie sa te cateri singura pe scari, nu-i voie sa mananci furnici, nu-i voie sa atingi cainii comunitari din parc, sunt exemple concludente pentru o zi cu Iris. Incerc sa nu exagerez, vreau sa las loc de desfasurare curiozitatii ei firesti, insa intervin atunci cand siguranta ii e pusa in pericol. Desi nu cred ca intelege mare lucru din ce-i spun, ii explic totusi pe un ton calm, care sa nu-i creeze panica, de ce nu are voie. Pentru ca e periculos, pentru ca e prea murdar, etc. Deduc insa, ca nu apreciaza deloc tonul meu calm, pentru ca de indata ce aude ca nu-i voie, se pune pe tipat, anticipand probabil ca urmeaza sa vin si s-o iau pe sus daca nu se opreste. Si nu, nu se opreste niciodata.

In continuare, activitatea ei favorita la masa e sa intinda pe o latura a frigiderului aflat in apropiere, tot ce are in castron sau sa arunce pe jos eventualele resturi ramase. Mancatul ramane pe loc secund, insa e normal daca ma gandesc la eruptia dentara prin care trece, asa ca nu insist prea mult. Partea buna este ca nu mai e nevoie sa-i gatesc separat tot timpul, acum mananca de multe ori mancarea pregatita pentru noi, pe care o adaptez nevoilor ei. Restrictiile pe care le pastram in continuare sunt pe carnea de porc, fasole uscata, varza si zahar.

Noptile vin cu treziri dese, tot din cauza durerilor cauzate de eruptia dentara, plansete si nevoia de a fi luata langa mine in pat.

Zilele ne sunt pline, trec fulger, una dupa alta si zau ca nici nu mi-as dori sa fie altfel. Fiecare zi e o provocare noua, un carusel de emotii declansate de plansete, rasete, alintaturi si tipete. In mijlocul caruselului insa, gasesc intotdeauna bucuria de a petrece tot timpul meu cu ea, cu copila mea!

Credit foto: www.childrensdayton.org

“Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Leave a Reply