Category: Copii

Pe ea am văzut-o de la intrarea în supermarket. Avea faţa schimonosită de nervi şi cu ochii mijiţi de încordare, îl privea pe el, copilul.
“Taci din gură, nu mai inventa”
“Dar aşa a zis doamna”
“N-auzi când îţi spun să taci odată? Lasă că vorbesc eu cu doamna aia să vedem ce-ai făcut tu la test” îi şuieră ea, mama, printre dinţii încleştaţi, în timp ce cu mâna dreapta îi suceşte lobul urechii şi îl dirijează către uşa magazinului.

Mă uit hipnotizată la cum degetele îi strâng urechea aproape cu ură, o văd că e furioasă şi că pe măsură ce copilul încearcă timid să vorbească, furia ei creşte, iar urechea lui e tot mai roşie.
Băiatul are cam opt ani, e tuns scurt, cu breton, are pantaloni de trening albaştri şi ţine bărbia în piept. Îşi atinge urechea umflată cu mâna, îşi face curaj, ridică privirea şi încearcă din nou:
“Să ştii că doamna a spus…”

Fără să se mai uite la el, mama îl ia cu mâna dreaptă de mijloc şi văd cum degetele cu unghii din gel colorat îl ciupesc puternic pe copil, reducându-l imediat la tăcere. Atât, scurt, fără cuvinte, fără să-l mai certe. Sigur o să lase o vânătaie urâtă, mă gândesc.
Mă uit la Iris a mea, apoi mă uit la băieţel şi-l văd cum merge cu paşi mici în urma mamei, probabil încercând să găsească o cale să o îmbuneze înainte să ajungă acasă.

Pe el l-am văzut la ieşire din supermarket. Împingea căruciorul cu cumpărături către maşină. Lângă el zburda o fetiţă cu cozi împletite îngrijit, prinse cu funde mari la capete şi cu fustiţă în carouri.

“Dar vreeeaaaau, haide taaaatiiii” se smirocaie insistent cu chipul ridicat către tatăl ei. “Hai, te rooooog, numai una”. Tatăl nu se uită la ea, mă vede pe mine şi mă priveşte fix, într-un soi de “vezi-ţi cucoană de ale tale”. Fetiţa îl trage de mânecă. “Tataaaaa, tata, tata”.

El încarcă aparent imperturbabil, cumpărăturile în portbagaj cu mişcări repezite. “Dacă nu îmi iei, nu mai vorbesc niciodată cu tine”, spune copila îmbufnată şi începe să se smiorcăie.
Parcă trezit din somn de un tunet, o apucă de umeri, o scutură de două ori şi-i spune rar şi răspicat: “Dacă nu termini imediat, să vezi tu ce ciomăgeală îţi iei”. Copila are ochii mari, suspină de câteva ori şi îşi şterge nasul cu mâneca. “ Hai, treci în maşină până nu mă enervezi şi mai rău”.

Ce-o să se întâmple cu copiii ăştia după ce ajung acasă, mă întreb? Mă doare, mă doare fizic întrebarea asta.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Sursa foto: quotesgram.com

Ieri îi povesteam lui M despre articolul pe care îl citisem , subiectul fiind o familie cu doi copii, unul din ei diagnosticat cu autism.
Mă zdruncinase cam tare, citisem cum mama renunţase la serviciu ca să facă naveta dintr-un oraş de provincie către capitală în fiecare zi, pentru ca băieţelul să beneficieze de terapie ABA. Despre cum aceasta decurgea greoi şi uneori fără progrese, despre cum părinţii căutau mereu sponsorizări deoarece ABA nu e deloc ieftină. Despre cum fetiţa cea mare a familiei îşi dorea să aibă şi ea autism pentru ca mama să petreacă mai mult timp cu ea. Cutremurător!

M împingea tăcut tricicleta, uitându–se fix la roţile care se învârteau.
“Nu-mi mai spune, nu vreau să ştiu. Opreşte–te”
L-am privit nedumerită şi l-am întrebat de ce.
“Acum doi ani aş fi putut asculta povestea asta fără să clipesc. Acum nu mai pot. Nu-mi mai spune, te rog. Nu pot auzi despre copii care suferă”

În urmă cu doi ani încă nu era tată. Era un viitor părinte, care se uita cu mirare la burta tot mai mare a nevestii. Acum însă e tatăl ei. A ţinut-o în braţele lui când nu-i ajungea nici până la cot, o gâdila cu barba pe obraz când o pupa şi ochii i s-au umezit când ea i-a spus “tata” pentru prima dată.
E tată şi pe lângă bucuria nemăsurată, poartă cu el în fiecare clipă şi grija. Nu spune nimic, niciodată, însă eu ştiu că se teme. Aşa cum numai un părinte poate.
Când pleacă la serviciu, îl scarpină pe Ozzy după ureche şi-i spune “Să ai grijă de fete”.

Iar când ajunge acasă, obosit, o ia în braţe pe Iris şi-o ţine lipită de el până se zbate. Nu cred că ştie, dar tot timpul ăsta zâmbeşte. Iar când îl întreb cum i-a fost ziua, îmi răspunde mereu la fel:
“Nu contează. Acum e bine, sunt acasă cu voi.”

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Cred că am mai spus la un moment dat că părinţii mei ne-au ajutat în primele cinci săptămâni cu Iris. Am ţinut neapărat că mama să fie cu mine în cel mai important moment al vieţii mele.

Chiar dacă eu m-am ocupat de Iris din ziua întâi, să o ştiu pe mama acolo lângă noi a fost ca un balsam pentru depresia mea post natală, încurajările ei că fac lucrurile bine m-au ajutat să am încredere că o să mă descurc. A fost un real ajutor ca pentru scurtă vreme să nu fiu nevoită să gătesc, să spăl şi să întind haine, să fac cumpărături şi curăţenie. Mama şi-a asumat toate astea cât a stat cu noi.

Când au plecat acasă, la 500 km distanţă, am plâns ca un copil mic părăsit de mamă. Încă mă simţeam vulnerabilă şi neajutorată (deşi chiar neajutorată nu eram), hormonii încă dansau hora mare, alăptatul nu decurgea aşa natural cum îmi imaginasem şi mă învinovăţeam din cauza asta.
Iris refuza să fie lăsată din braţe, nu dormea decât 30 minute pe ceas, M lucra până seara, iar eu nu înţelegeam cum ar trebui să îngrijesc un copil şi în acelaşi timp să mă ocup şi de celelalte.

În unele zile mâncam doar ouă fierte şi iaurt, în zilele bune reuşeam să încropesc ceva rapid şi necomplicat, doar cu Iris în braţe. M mânca ce apuca, rufele le întindeam noaptea şi mă trezeam la fiecare jumătate de oră pentru că Iris avea somnul agitat, ca orice bebeluş.
Ca să n-o lungesc, vă spun că mă ia cu frisoane când îmi amintesc de primele cinci, şase luni.

Lucrurile s-au mai aşezat pe măsură ce copila a crescut, desigur că au urmat dinţii şi nopţile tot agitate au rămas, însă a devenit ceva mai uşor. Găteam mai des, implicit mâncam mai bine, ceea ce era o binecuvântare. Cred că lipsa hranei calde a fost un minus major pentru mine, în perioada în care Iris a fost bobocel.
Ştiu sigur că sunt mame care poate au mai mulţi copii, poate toţi mici, poate n-au nici soţ şi tot se descurcă cu toate. Nu ştiu cum reuşesc, eu însă le-aş ridica monumente. Şi statui. Şi le-aş aduce flori şi căpşuni în fiecare zi.

Iris are în curând un an şi şapte luni. Prin multe am trecut déjà şi multe am învăţat de la ea. M-a pus faţă în faţă cu limitele mele, m-a ajutat să mi le depăşesc, mi-a pus o oglindă mare în faţă şi mi-a dezvăluit mie însămi, ce sunt eu cu adevărat. Şi ce pot. Nu mă pot lăuda că întotdeauna mi-a plăcut ce am văzut în oglindă. Dar n-aş fi aflat toate astea acum despre mine dacă aş fi avut ajutor.

Chiar şi aşa, uneori îmi doresc să am pe cineva aproape. Să pot striga “ajutor” atunci când n-am dormit de câteva nopţi, dar totuşi e necesar să lucrez, uneori cu ea în braţe sau cu pauze dese pentru dansat şi cântat, să gătesc, să strâng prin casă, să fiu veselă pentru Iris şi să ies în parc.
Uneori îmi doresc să pot ieşi seara la pubul din oraş, după ce ea adoarme. Să pot pleca de acasă o zi întreagă doar cu M. Să pot pleca singură la plimbare. Să pot citi o carte. Să pot merge la cinema. Să pot merge la concertul Iron Maiden din iulie.

Sunt multe lucruri pe care nu le poţi face atunci când ai copil mic şi nu ai bonă sau bunici în preajmă. Mă simt vinovată că vreau să fac lucruri şi fără Iris? Categoric nu. Nicio mama n-ar trebui să se simtă vinovată că are nevoie de o pauză. Pauzele ajută mama să se relaxeze, să fie pentru o secundă şi altceva decât mama cuiva, să–şi amintească şi de ea.
Preţuiţi ajutorul pe care îl aveţi, fie că vine de la bunici sau rude, fie că plătiţi o bonă. Iar cei care cunoaşteţi o mama full time, una care se ocupă de copil şi casă 24/24, amintiţi–vă şi de ea. Oferiţi-i o pauză, vă asigur că va aprecia.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Mamelor care vreţi, dar nu puteţi să mergeţi la Iron Maiden 🙂 , pentru voi:

Fără excepţie, ea dă trezirea. Din pătuţ, se apleacă peste mine şi strigă “mama, mama, mama”. Când deschid şi eu ochii, deja râde cu mutriţa odihnită şi eu iar mă minunez cum soarta m-a fericit să văd chipul ăsta vesel în fiecare dimineaţă. Indiferent că afară e frig sau cald, plouă sau e soare, că eu sunt mai obosită decât atunci când m-am culcat, graţie ei, în dormitorul nostru dimineaţa începe cu veselie.

Se bucură că mă vede, că o iau în braţe, că o pup până protestează, se bucură de fiecare zi nouă cu inocenţa de care doar un copil e capabil.
Mergem în living şi eliberez copila care o ia la fugă dezlânat spre jucării. Îşi găseşte păpuşa, care e preferată ei de aproape un an, şi-i spune suav “papuşa, pupa” şi-o ţocăie pe obraji, frunte şi gura de plastic. Îi apasă butonul şi păpuşa începe să vorbească şi să dea din cap într-un mod care pe mine mă bagă mereu în sperieţi. Mi-o aduce şi–mi ordonă “pupa”, aşa că–mi înfrâng teama de păpuşa mişcătoare şi o pup.

Găseşte cutia cu “uego” (lego) şi bineînţeles că o împrăştie pe jos, fără nicio intenţie să se joace mai apoi cu ea. Fuge sprinten printre piese şi ajunge la uşă, unde îl strigă zece minute încheiate pe Ozzy “Oşu, Oşu, Oşu, Oşu” . Câinele, de pe partea cealaltă a uşii, stă tolănit la soare. Ridică leneş capul, se uită la ea doar o clipă şi apoi îşi vede imperturbabil mai departe de somn.

Iris se uită la mine şi uşor iritată, insistă smiorcăit “Oşu, Oşu”. Ca să evit prima partida de plâns a zilei, îi distrag atenţia, o iau pe sus, o aşez în scaun şi-o întreb ce vrea să mănânce. “Ou” răspunde hotărâtă.

În timp ce îi pregătesc omleta, micul caporal îmi comandă iar: “chintă”. Toc ceapă verde şi ciuperci în timp ce cânt, Iris bate din palme. “Daseaza mama”, se răzgândeşte ea.
Mă conformez şi ţopăi în paşi de dans spre frigider. “Chintă, daseaza mama”
Nici măcar nu mi-am băut cafeaua, am părul vâlvoi şi ochii umflaţi, sunt în pantaloni de pijamale şi dansez în timp ce cant şi amestec omleta în tigaie. Iris ţipă şi mă încurajează lăudându–mă “bavo mama”.

Îşi înfulecă omleta lacomă. Profit de cele cinci minute de linişte şi–mi prepar repede o cafea. Închid ochii ca-n reclame şi îi inspir aroma.
Deschid ochii imediat. Iris s-a ridicat deja uşurel în picioare pe scaun şi are un rânjet imens pe chip. Dintr-un salt sunt lângă ea. Protestează, ştie că n-are voie singură în vârful scaunului.

Calcă peste piesele de lego şi cade. Vine fuga la mine miorlăind “au, buf, pupa mama”. Pupăm până tocim locul, nu mai doare, Iris e iar zâmbăreaţă.
Mă priveşte cu coada ochiului şi într-o secundă e în picioare pe canapea, unde sare tot mai sus, ca apoi să se arunce în fund. Îmi doresc să o opresc, mi-e teamă să nu cadă, însă râde în hohote, aşa că mă aşez lângă ea şi o las să ţopăie în voie. Mă provoacă s-o gâdil. Se zbate şi râde, ţipă şi chiuie când o smotocesc. În avântul pe care şi-l ia, îmi şterge un cot direct în bărbie. Îmi aud dinţii clănţănind şi pot jura că am văzut steluţe. Verzi şi galbene.

“Banana” cere copila. Muşcă bucăţi mari, fără să asculte de mamă–sa care o îndeamnă să mănânce mai uşurel. Scoate cu mâna din gură o pastă nu tocmai apetisantă, o întinde pe covor şi–şi şterge palma de tricoul meu. Nu mai vrea banană. Acum vrea “măn” (măr). Dar nu e pentru ea, urmează să aflu, copila încearcă să îndoape păpuşă. Se supără că acesteia nu-i e foame pesemne dacă nu deschide gura, o trânteşte de podea şi plânge. O iau în braţe să o consolez.
Calc în ceva umed, ridic piciorul şi descopăr că acum banana e pe talpa mea.
Mă uit la ceas şi socotesc cu neruşinare în gând cât mai e până la somnul de prânz.

Întind mâna către ceaşca rece cu cafea din care încă n-am gustat. Iris apare din hol cu cizmele lui M, pe care abia le târâie.
Zâmbesc,las ceaşca din mâna, mă aşez lângă ea şi o ajut să le încalţe. O să–mi beau cafeaua mai târziu 🙂
Dimineţile voastre cum arată?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

N-a fost niciodată un copil mâncăcios, însă nici nu face parte din categoria acelora care refuză mâncarea în mod constant. Până de curând.

Ştiţi pozele alea haioase, cu veveriţe care au fălcile umflate de alunele pe care le ţin în gură? Eh, de vreo două săptămâni aşa face şi Iris la ora mesei. Uneori ca o veveriţă, alteori ca un hamster, stă spre disperarea subsemnatei, cu mâncarea în gură, fără să o mestece, înghită, sau fie, măcar să o scuipe. Cu diferenţa că ea nu-i chiar aşa aşa haioasă ca veveriţele alea.

De două săptămâni refuză să mănânce legumele, sub orice formă îi sunt prezentate şi servite. După caz, se serveşte singură cu păstăi de fasole verde, de exemplu, le bagă în gură, exclamă “mmm, bine” (adică pfuoai ce bune-s), se strâmbă de parcă le-ar gusta pentru prima dată şi gata, nu mai deschide gura. Apoi stă aşa, cu buzele uşor ţuguiate şi mâncarea în gură, minute în şir.

Nu deschide gura nici dacă-i vorbesc, nici dacă îi propun alte variante de mâncare. Se uită de sus la ele, le apasă cu degetele, uneori chiar ia în palmă mâncarea şi o storcoşeşte bine de tot, ca apoi să–şi scuture mâinile de-a dreptul dezgustată. Cum unde-şi scutură mânile? Pe jos, pe frigider, pe fereastră, în păr, you name it, avem mâncare peste tot, mai puţin în burtică!

Atunci când refuză categoric să mănânce, o cobor din scaun şi o las să zburde, spunându–mi că gata, nu mă mai rog de ea, dacă nu vrea, asta e, ştie ea mai bine. Rezist vreo jumate de oră de obicei, după care încep să mă îngrijorez: păi cum s-o las aşa fără să mănânce, n-a mai mâncat copila de x ore, ce nutrienţi asimilează ea, aoleu dacă scade în greutate că n-a mai mâncat de zile întregi aşa cum ar trebui, şi dacă pică drobul de sare, şi dacă..

De obicei mă dau peste cap să am pregătite vreo două, trei feluri, ca să aibă de unde alege în caz că refuză ceva, dar duduia mă priveşte critic pe sub sprâncene şi–mi cere răspicat: “cane“. Adică vrea carne. Pe care n-o refuză niciodată, nici măcar atunci când e bolnavă. Şi-o îndeasă în gură cu ambele mâini, îşi linge vârfurile degetelor de toate firmiturile adunate şi apoi cere iar: “cane, cane“. Fata lu’ ta–su, M ar mânca şi el carne la fiecare masă plus gustări, dacă l-aş lăsa.

Aşa că pe ideea asta, că îi seamănă lui la gusturi, am început să mă gândesc ce legume îi plac lui M. Drept să vă spun, nu-s prea multe, însă ştiu sigur că nu dau niciodată greş cu ciupercile. Aşa că i-am făcut supă cremă.
Am aşteptat cu emoţie să se trezească, pregătită psihic să asist la filmul “Hamster II, răzbunarea“, însă Iris a halit toată supa din castron. Şi a mai cerut o porţie.

Cine a trecut prin faza asta cu refuzul mâncării, ştie că nu glumesc când spun că mi-au dat lacrimile de uşurare că a mâncat.

Azi însă e altă zi, avem altă supă, şi încă vreo două alte feluri pregătite, aştept să se trezească. Ţineţi–mi pumnii,

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Sursa foto: babyparenting.about.com

Chiar dacă are stabilitate bună şi merge deja de câteva luni, eu încă nu m-am obişnuit cu căzăturile care se întâmplă zilnic. Majoritatea lasă cheful bun al piticei nealterat, altele însă, au urmări, unele dintre ele chiar colorate. În verde , albastru, galben şi violet.

De obicei, copila zburdă bucuroasă nevoie mare că a venit ta–su acasă, se gudură ca un căţeluş în faţa lui, îl ispiteşte cu capul lăsat într-o parte pe un umăr, zbătut suav din gene (deh, e fetiţă) şi se dă în spectacol ca să-l impresioneze.

Asta presupune alergat dintr-un colţ în altul al camerei, tropăit, ţopăit, repetat cuvinte în direcţia lui M şi apoi încă puţin de dat din gene. Nu se uită niciodată pe unde merge (dacă-l ascultaţi pe M, o să va spună că seamănă cu mine), calcă înainte râzând dar cu privirea în spate, se împiedică de jucăriile pe care le împrăştie alandala şi cade. Se ridică şi continuă.

Aseară însă, în mijlocul show-ului dedicat lui M, a alunecat în timp ce alerga şi în cădere şi-a lovit fruntea de calorifer. De calorifer!!! Nu ştiu dacă aţi păţit-o cu ai voştri, însă sunetul produs de lovitură e terifiant. Buuuum! Mi s-au înmuiat genunchii într-o secundă. L-am auzit pe M făcând “oooooooo”, lung şi sugrumat, eu m-am ridicat şi dintr-un pas am fost lângă ea. Când am luat-o  în braţe deja urla,  iar pe frunte îi răsărise un cucui care avea o tentă verzuie- violet. Asemănător cu un Iris aş putea adăuga.

Am atins repede caloriferul să mă asigur că pe lângă cucui nu se pricopseşte şi cu o arsură, din fericire încă nu era decât călduţ.
A plâns tare, dar nu mult, s-a liniştit destul de repede, în cinci minute zburda iar ca un mânz nărăvaş.

Cucuiul însă lua dimensiuni apocaliptice în ochii mei, mi se părea că creşte cu fiecare minut care trece. Fiecare căzătură mai serioasămă scutură tare şi mă aduce în faţa posibilităţii că vreodată, ar putea păţi ceva grav. Încerc cu toate puterile să mă controlez şi să nu o ţin într-o bulă, s-o las să înveţe singură cum să cadă şi să se ridice. Însă după o lovitură serioasă, două zile am palpitaţii, mă ţin după ea prin toată casa încercând să previn una nouă.

Am ţinut-o sub observaţie, pentru orice semn că ar putea fi mai mult decât un simplu cucui, apoi i-am controlat vânătaia de câteva ori în timpul nopţii (ştiu, ştiu, mama exagerată, huuooo).

Azi, găluşca aleargă fix la fel ca ieri seară, tot fără să se uite pe unde calcă, înţelegând probabil mai bine decât mamă–sa că şi căzăturile fac parte din copilărie şi nu-s un capăt de ţară.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto: www.babycenter.com

Să fiu mai răbdătoare.
Să nu-mi mai fie teamă.
Să plâng atunci când îmi vine.
Să fiu mai calmă.
Să fiu mai puţin îngrijorată tot timpul.
Să nu mai am îndoieli că nu fac lucrurile bine.
Să nu mă mai învinovăţesc.
Să mă relaxez.
Să mă eliberez de lucrurile pe care nu le pot schimba.
Să mă iubesc mai mult.
Să nu-ţi transmit temerile mele.
Să vorbesc mai mult cu oamenii.
Să trăiesc fiecare zi în prezent, aici şi acum.
Să râd mai mult.
Să-ţi fiu exemplu bun.
Să-ţi pot fi alături atâta vreme cât vei avea nevoie de mine.
Să nu te mint niciodată.
Să nu te dezamăgesc.
Să te pot lăsa să pleci atunci când vei dori.

Când faci socoteala, cu plusurile şi minusurile mele, vreau să fii mulţumită că soarta pe mine m-a ales să-ţi fiu mamă şi nu pe alta. Aşa imperfectă, cu frici şi cu îndoieli, cu zile bune şi altele grele, să ştii mereu că tu-mi eşti în fiecare suflare, în fiecare mişcare şi gând.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Când am primit invitaţia, m-am bucurat din mai multe motive. În primul rând, era aniversarea unei fetiţe speciale pentru familia noastră (copila mea îi strigă numele cam de treizeci de ori pe zi, în fiecare zi), apoi pentru că Iris urma să fie înconjurată de copii mulţi, printre care şi unii pe care îi cunoaşte. Adică bucurie multă pentru ea.
Dar astea n-au fost singurele motive.

M-am bucurat că merg şi eu la petrecere. Şi ce dacă era în cinstea unei persoane ce împlinea cinci ani şi locul urma să fie plin cu copii mai mari sau mai mici.
Însă copiii vin şi ei la pachet cu părinţi. Adică adulţi cu care poţi vorbi. Chiar dacă între timp alergi după propriul plod şi-l fereşti de ăia mai mari care aleargă ca bezmeticii. Chiar dacă tot despre copii ajungi să vorbeşti cu ceilalţi părinţi, tot că porţi o conversaţie se numeşte.
Ceea ce ar fi fost egal cu un revelion pentru viaţa mea socială inexistentă.

Până am agăţat hainele în cuier, Iris a zbughit-o în încăperea în care avea loc petrecerea. Sărbătorita i-a ieşit în întâmpinare, urmată de o gaşcă de copii care alergau spre ea ţipând. Până am ajuns lângă copilă, plângea de se scutura cămaşa pe ea, uitându-se agitată în jur după mine.
Era foarte speriată şi cu greu am reuşit să o liniştesc, însă chiar şi aşa, tot mă strângea şi cu braţele şi cu genunchii, de teamăsă nu o las jos.
Nici toboganul, nici bilele colorate, maşinuţele, păpuşile sau cărţile n-au mai prezentat interes pentru ea. Era agăţată de mine ca un mic Mowgli.

Copiii se jucau, alergau şi ţipau în continuare, iar ea rămăsese uimită şi speriată de tot ce se întâmpla. Starea ei de spirit alterna între plâns şi agitaţie, iar eu începeam să iau în calcul abandonul petrecerii.

Când au mâncat cei mici, Iris s-a liniştit. Gurile pline nu le mai permiteau copiilor să ţipe, aşa că ăsta a fost momentul copilei să atingă podeaua cu picioarele şi să se destindă.
Am răsuflat uşurată că nu mai plânge şi că începuse să pară interesată de farfuriile colorate de pe masă şi de jucăriile din încăpere.

Însă finalul mesei a mobilizat iarăşi copiii, Iris s-a refugiat iar în braţele mele, iar la următoarea criză de plâns am hotărât că e mai înţelept să ne retragem.

Acasă a fost nemaivăzut de cuminte, s-a ţinut după mine mai tare decât de obicei şi s-a aşezat din proprie iniţiativă în braţele lui M, unde a stat liniştită toată seara (de asemenea nemaivăzut). A adormit în zece minute şi a căzut într-un somn profund, aproape toată noaptea (să mai spun.. nemaivăzut?).

Cât despre mine, singurele conversaţii cu alţi adulţi s-au limitat la:
“Vai sărăcuţa ce plânge, s-a speriat?”

Poate că va fi o adolescentă tocilară şi n-o să fie petrecăreaţă, M e foarte mulţumit cu perspectiva asta. Sau poate că trebuie să mai crească până să participe la o altă petrecere.

P.S. La mulţi ani, Anda! 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: the2weekwait.blogspot.com