Copii – Page 21 – Dosar de Mamă

Când copilul se trezeşte cu noaptea-n cap

March 1, 2016June 18, 2017Posted in Copii, UmorLeave a comment

Unii oameni fac exerciţii de dimineaţă. Unii fizice, alţii de vorbire. Fiică-mea face parte din a doua categorie. Câteodată, se trezeşte odată cu cocoşii şi strigă câte un cucuuuuu prelung, pe care apoi îl repetă de câteva ori, să fie sigură că s-au trezit şi vecinii.

Recunosc, nu-s încântată deloc să mă trezesc cu noaptea în cap, să observ cu privirea mijită că afară abia se crapă de ziua, iar odorul are deja chef de joacă şi povestit. Îi aduc o grămăjoară de jucării în pătuţ, bea puţină apă, o pup cu foc şi mă bag la loc în pat.

În mod obişnuit, mai pot moţăi cel puţin încă un sfert de ceas în timp ce ea se joacă. Patul mi-e lipit de pătuţul ei, aşadar sunt fix lângă ea, e în siguranţă, pot să închid ochii liniştită, nu se poate caţără afară din el (încă).

Pun capul pe pernă, ochii mi se închid imediat.
“Mama, mama, mama, mama, mama, mama, mama”
Încet încet, înţeleg că nu visez. Mă uit la ceas să văd cât am dormit. Trei minute. Privesc în sus şi văd dinţi, ea e aplecată asupra mea şi râde cu toată gura, încântată acum că nu mai dorm.

“Mama mac mac, mac mac, mac mac, mac mac, mac mac”
Mă frec la ochii care mă ustură, îmi pare că trebuie să depun un efort prea mare ca să-i ţin deschişi.
“Mac, mac, mac, mac” insistă copila.
Îmi amintesc să o asigur că am auzit ce-a zis, altfel nu se opreşte şi repetă acelaşi cuvânt la nesfarşit.
“Mac, mac face raţa, Iris, ai dreptate”
De supărare că n-am fost atentă, Iris aruncă raţa de plastic pe podea. Se enervează imediat că n-o mai are în mâna şi acum ţipă cu braţul întins “Mac mac, mac mac, mac mac”.

Cobor din pat, mă târâi până la raţă, în timp ce odorul ţopăie des, o ridic şi i-o dau. Mă îndrept spre pat, când Iris aruncă raţa din nou. Bodogăn în gând ceva despre nopţi nedormite şi cocoşi buni de tăiat şi băgat la cuptor, în timp ce ridic iar raţa.

Mă aşez în fund pe pat, cu coatele pe genunchi şi capul între mâini. Ochii mă ustură în continuare. Stau aşa nemişcată, poate se aşează şi îşi continuă joaca. Se face linişte. Simt cum îmi alunecă faţa printre palme şi deschid ochii, dar nu mă mişc.
“Afa, afa, afa, afa, afa, afa”
Răspund şoptit “Girafa e acolo pe perete, aşa e”.

Se aşează şi ia păpuşa în braţe. Număr în gând: unu, doi, trei, patru, cinci..
“Cucuşa, cucuşa, cucuşa, cucuşa, cucuşa”. Îmi întinde păpuşa.
“I-a căzut căciula?”
“Cucuşa, cucuşa”.
Aşez fesul păpuşii pe capul chel şi mă ridic. Mă clatin uşor, apoi mă întind până îmi trosnesc oasele, mi-e clar că n-o sa mai dorm.

“Mama chintă, chintă, chintă, chintă”
“Ce vrei să-ţi cânt puiule?”
“Chintă ahaha, ahaha, ahaha”

Şi uite aşa într-un dormitor cu girafe pe pereţi, într-un orăşel liniştit, cu noaptea-n cap, o mama cu ochii umflati, cântă Boroboaţă în timp ce copila îngână şi ea refrenul “ahaha, ahaha”

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: www.babycentre.co.uk

Copilă, unde te grăbeşti să creşti?

February 29, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseLeave a comment

Nu-i o mare pupăcioasă. Adică “Iris, hai te rog dă-mi un pupic” e aproape de fiecare dată ignorat cu eleganţă. Ştie că e ceva ce ne dorim şi se bucură că are puterea să decidă dacă ne ştampilează sau nu, cu gura aia ca o căpşună. Aşa că râde ştrengăreşte şi fuge când aude de pupat.

Mai puţin când sunt copii în preajmă, pe care îi pupă voluntar, prea voluntar dacă e să mă întrebaţi pe mine. Când copilul pe care îl ia in vizor (mare sau mic, fetiţă sau băiat, Iris nu face discriminări) înţelege ce urmează sa i se întâmple şi încearcă să fugă de ea, îl imobilizează după puterile ei, se ridică pe vârfuri, îl apucă şi-l trage de guler până ajunge cu buzele undeva pe faţa prichindelului, şi-l ţocăie cu satisfacţie, vociferând “muuaaaa”.

Pe mă-sa sau ta-su însă, pauză. Aşa că am dezvoltat o strategie.
“Iris, fugi şi dă-i un pupic lui tata”. Rapid, pe vârfuri, copila aleargă cu gura până la urechi în braţe la ta-su şi-l pupă direct pe gură, uitându-se fix în ochii lui.
“Iris, hai te rog, du-te şi pup-o pe mama puţin”. Cu zulufii blonzi săltând, găluşca mă dărâmă când mi se aruncă în braţe, îşi odihneşte mâinile pe după gâtul meu, mă pupă veselă şi râde în hohote.

Aşa că am făcut ochii cât cepele când la ultima vizită în parc, Iris a alergat către o mamă la întâmplare, i-a luat capul în mâini şi a pupat-o. Fără să o cunoască, fără că ea s-o fi strigat sau s-o fi băgat în seamă în vreun fel. Recunosc, m-am crispat de îndată. Cred că am zâmbit uşurel, scena era delicioasă desigur, însă eu rămăsesem surprinsă de copilul meu care în mod obişnuit nu reacţionează în felul ăsta cu alţi adulţi. Cu atât mai mult cu unul pe care nu-l cunoaşte.

În continuarea plimbării, Iris a agăţat două doamne pe-o alee din parc, pe care părea determinată să le urmărească. I-a întins chiar mâna uneia dintre ele, şi au pornit în sens opus. Şi-a întors privirea către mine, însa doar că să-mi facă cu mâna.
Şi scena asta era desigur drăgălaşă, doamnele râdeau încântate, Iris pleca în lume cu ele, iar eu rămăsesem pe alee, ca o viţică cu ochii umezi, uitându-mă cum se îndepărtează.

Cred că atunci m-a lovit. Drept în piept. Drept în moalele capului. Respiram greu pe măsură ce înţelegeam.

Copila mea creşte. Copila nu mai simte nevoia să fie doar cu mine, nu mai vrea să mă ţină doar pe mine de mâna, nu mai suspină dacă dispar din peisaj două minute, e o lume intreaga acolo care trebuie descoperită.

E ironic când mă gândesc. Cât de mult am aşteptat să nu mai stea lipită de mine în fiecare secundă, să nu mai vrea doar la mama. Şi cât de tare mă doare acum când se întâmplă.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Noapte bună, copilă

February 19, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseLeave a comment

Întoarce capul către mine şi când mă vede, chipul i se luminează. Guriţa de răţuşcă ia formă unui zâmbet larg, ochii îi râd, toată drăgălăşenia de copil mic e pictată acum pe faţă ei frumoasă.

Zâmbetul i se lungeşte până îi răspund, cu zâmbete la rândul meu. Întinde mâna să mă atingă şi se destinde imediat ce o mângâi.

Ştiu că nu voi fi eu mereu persoana pentru care faţa ei se va lumina, ştiu că mâna mea nu va alunga tot ce ar putea-o răni vreodată. Dar azi, acum, sunt şi pot.

Noapte bună, copilă.

“Dosar de Mamă e şi pe Facebook”
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: womenelite.com

Aspiratorul, duşmanul copilei

February 15, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseLeave a comment

“Nenea” e cuvântul pe care îl foloseşte ca să definească zgomotul sau diferite obiecte care produc zgomot mai puternic. Dacă vecinu lgăureşte pereţii, e “nenea”, dacă prin faţa casei trece un tractor e “nenea”, dacă maşina de spălat e în funcţiune, hop-aşa, tot “nenea” e responsabil.

Asociază cuvântul cu zgomotul, pentru că mamă-sa i-a explicat atunci când vecinul s-a apucat de agăţat tablouri la ora 21 pe peretele comun, că e doar nenea din vecini, care face puţină gălăgie aşa târziu, pentru că el n-are copii şi nu ştie cât de tare se sperie unul mic. Aşa că, chiar şi la auzul unui ciocan, copilul concluzionează că e “nenea”.

Nu e o copilă fricoasă, e mai degrabă curioasă în mod firesc de tot ce o înconjoară şi de tot ce e nou. E nerăbdătoare să pună şi ea mâna, să bage în gură, să lingă şi să călărească tot ce-i în perimetrul ei. E în misiuni de descoperire tot timpul, se avântă în fugă pe canapea, încearcă fără succes să sară pe loc, se urcă cu ambele picioare pe o cutie de plastic ca să îşi ia avant de-acolo, apoi cade şi se ridică fără să plângă, îşi trage neîndemanatic o căciulă pe ochi şi apoi explorează camera până dă cu nasul de pereţi.

Curajul ei însă, se evaporă în faţa aspiratorului. E “nenea” suprem, care o bagă în sperieţi. Dacă e oprit, îl atinge cu un deget,mă priveşte şi repetă îngrijorată: “nenea, nenea”. Altădată îl studiază atentă, se ridică pe vârfuri şi de la distanţă aruncă ocheade în cutia care-l găzduieşte. Uneori merge uşurel până la cutie, aruncă acolo repezit o jucărie şi o ia la fugă strigând,evident, “nenea, nenea”.

Când scot aspiratorul, copila face ochii mari de tot. Tropăie pe loc şi începe să-şi frământe mâinile agitată. Nici o îmbrăţişare sau încercare de a o linişti nu funcţionează. Pe mutricică îi e afişată o îngrijorare care îmi topeşte orice dorinţa de a avea o casă aspirată, nu ştie dacă să rămână pe loc, să se pună la adăpost pe după mobilier sau să se ascundă în vreun colţ. Dacă îl pornesc , începe imediat să plângă. Plânge tare, strident, privirea i se mută repetat de la aparatul casnic la mine şi nu ştie incotro s-o apuce.

De cele mai multe ori renunţam să aspir sau o făceam cu ea în braţe. Am încercat să includ aspiratorul oprit în joacă noastră. Am aşezat păpuşa ei favorită pe el, l-am folosit pe post de maşină, am alergat în jurul lui şi am apăsat împreună pe butoane, acţiuni încheiate cu participarea ei. Totuşi, în clipa în care-l porneam, scena groazei se repeta.

Acum îl folosec doar când M iese cu ea la plimbare.
Nu o sperie un picamer sau sirena ambulanţei, maşina de spălat i se pare de-a dreptul haioasă când şuieră şi stoarce rufele, însă aspiratorul e duşmanul şi cred că “nenea” ăsta nu e unul cu care să se împrietenească prea curând.

Aşa că, dacă veniţi în vizită la noi, să nu vă întrebaţi de ce sunt scame peste tot.

Copiii voştri au “nenea” lor? Voi cum procedati?

“Dosar de Mamă e şi pe Facebook”
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

De ce nu i-am găurit urechile fiicei mele

February 6, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseTagged cercei33 Comments

“Păi cum să nu-i faci găuri în urechi, doar e fetiţă. Nu te mai prosti atâta, iei cerceii cu tine în spital, îi fac acolo asistentele găuri, ţac pac, plânge puţin şi gata, aţi scăpat. Nu-i faci acum, dup-aia o să fie greu tare. O să o doară mai tare, o să plângă, o să-şi amintească, treaba ta…”

La noi e o practică foarte comună să se găurească urechile fetiţelor încă din maternitate sau la vârste foarte fragede. E o chestie ce ţine de tradiţie culturală, aşa se face, e aproape de neconceput ca o bebeluşă să nu poarte cercei, în ochii tuturor e confirmarea faptului că e o fiinţă de sex feminin. Se presupune din start că fetiţa va dori cercei şi acţionăm ca atare. Cred că la noi, cumva, imaginea fetiţei care nu poartă cercei, nu e completă.

Ele sunt adorabile, e adevărat. Cu moacele lor mici şi drăgălaşe, cerceii pot fi asortaţi cu ochii, pietricica aia strălucind în lobul urechii bebeluşei completează tabloul.

Nu sunt genul care să arunce cu bolovani şi să strige “huuuuooo, aţi chinuit copilu’, abuz, maltratare, puşcărie”, departe de mine gânduri de felul asta. În majoritatea cazurilor, procedura e simplă şi nu produce complicaţii, sănătatea copilului nu este afectată, aşadar nu cred că e cazul să exagerăm.

Totuşi, noi am hotărât ca Iris să nu poarte cercei. Nu deocamdată, cel puţin. Motivele nu-s deloc complicate:

Gândul că aş interveni cu “ajustări” de orice fel la corpul perfect al copilului meu, îmi dădea oarece fiori. Provocarea durerii fără să fie necesar, fără ca fetiţa să fie dispusă voluntar să o suporte pentru a-şi îndeplini o dorinţă.
Era frumoasă şi completă exact aşa cum venise ea lume, nu mi-am dorit nicio clipă să adaug ceva ca să o înfrumuseţez. Simţeam că cerceii vor fi un soi de distragere a atenţiei de la frumuseţea ei pură, inocentă.

Împodobirea lobilor urechilor nu i-ar fi adus nici un beneficiu copilului meu, singurii admiratori ai rezultatului am fi fost noi, adulţii. Iar asta îmi părea uşor egoist. Pentru că nu are cercei, Iris e admirată de mult ori ca fiind “ un băieţel frumos”, iar ăsta e un motiv de distracţie la noi acasă.

E corpul ei, nu vreau să decid eu în locul ei. Probabil că-şi va dori cercei la un moment dat şi când se va întâmpla asta, voi fi pregătită. O să o doară, de acord, însă în urma informaţiilor pe care le va avea referitor la ce presupune împodobirea urechilor, va decide singură dacă da sau ba.

Teamă de infecţie la un copil atât de mic.

Faptul că cerceii prezintă un pericol real în caz de înghiţire. Este puţin probabil să cadă din urechi, însă vai, cei mici sunt mai mult decât pricepuţi la asemenea boacăne.
Copilul se poate sufoca, esofagul poate fi rănit, pot apărea chiar şi leziuni interne.

De asemenea cred că în situaţia în care părinţii aleg să pună cercei bebeluşelor, ar trebui să nu aleagă cercei care atârnă. Există pericolul ca cea mică să tragă de ei din greşeală , să-şi rănească serios sau chiar să rupă lobul urechii. De asemenea cerceii se pot încurca în haine când îmbrăcăm/ dezbrăcăm copilul.

Ştiu că pentru cei mai mulţi părinţi e un eveniment important, o experienţă frumoasă şi pozitivă, însă noi am decis să aşteptăm.

La rândul meu, părinţii mi-au găurit urechile când eram suficient de mare încât să-mi amintesc. Ţin minte policlinica unde s-a întâmplat şi îmi amintesc şi că a durut. Însă evenimentul nu mi-a lăsat nici o trauma, doar bucuria faptului că aveam cercei, pentru mine e şi acum o amintire frumoasă.
Voi cum aţi procedat?

“Dosar de Mama” este şi pe Facebook.
Credit foto: www.todaysparent.com

Am născut, dar acasă am câine. Ce mă fac?

January 21, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseTagged copil si caine1 Comment

Dacă îl auziţi vreodată pe M vorbind despre copiii lui, unul alb şi altul negru, nu va grăbiţi să îl bănuiţi de vreo aventură extraconjugală. Şi ăla negru e tot al amândurora, un lup alsacian, are 2 ani jumate, spre 40 de kilograme, urechile ascuţite, o blană deasă şi răspunde la numele Ozzy.

Ozzy a fost primul nostru “copil”, prima fiinţă pentru creşterea căreia am fost responsabili împreună. L-am aşteptat să vină într-o zi de septembrie, tocmai de la Budapesta.
Avea nouă săptămâni, ochi ageri şi veseli, se uita la noi curios, uşor speriat şi arăta ca o vulpiţă. Ne-am îndrăgostit iremediabil de el, cu un soi de dragoste pe care o porţi unui membru al familiei, şi l-am tratat întotdeauna ca atare. În schimb, el ne-a îmbunătăţit şi înveselit viaţa considerabil. Cine are câine, ştie despre ce vorbesc.
Aşa că atunci când am rămas însărcinată şi uneori eram întrebaţi ce aveam de gând să facem cu câinele după ce venea bebeluşul, rămâneam surprinşi că cineva şi-ar putea imagina că am renunţa vreodată la Ozzy.

Înainte să se nască ea, l-am dus în dormitorul lui Iris să-i miroasă pătuţul şi hainele care erau deja pregătite. L-am lăsat să adulmece şi să se familiarizeze cu scoica şi căruciorul, scaunul de masă şi toate celelalte obiecte noi din casă.
Apoi când am adus-o pe Iris acasă de la spital, l-am lăsat să o vadă într-un mediu controlat. A reacţionat bine, nu s-a agitat, a mirosit-o puţin şi asta a fost tot. Acum, când Iris are 1 an şi 4 luni, interacţionează cu ea, o pofteşte la joacă şi o pupă, însă nu petrec fiecare moment al zilei împreună, dat fiind faptul că Ozzy stă afară, unde toată curtea e a lui. Iris stă în cărucior sau se plimbă pe jos, Ozzy e liber în curte, uneori nu o bagă în seamă deloc, altădată ea nu mai scapă de el.

Vă întrebaţi dacă mi-am făcut vreodată griji că s-ar putea întâmpla vreo nenorocire? Desigur!

Însă, dacă ascultăm câinele şi învăţăm copilul de mic să îl trateze cu consideraţie şi respect, putem evita accidentele. Situaţiile în care câinele îl muşcă pe cel mic asta sunt, accidente. De cele mai multe ori copiii sunt cei care provoacă animalul fără bună ştiinţă. Câinele nu muşcă niciodată fără motiv, şi întotdeauna dă semne înainte să atace. Datoria noastră a adulţilor e să învăţăm să citim limbajul câinelui pentru a înţelege ce ne transmite şi să impunem anumite limite atât copilului cât şi patrupedului.

Copilul nu are voie să:

deranjeze câinele când mănâncă, doarme sau stă retras în locul special amenajat pentru el.
rămână singur cu câinele, fără să fie supravegheat îndeaproape de un adult.
tragă câinele de urechi, de coadă sau să îl lovească.
călărească patrupedul
îl încolţească
îl îmbrăţişeze (contrar credinţei generale, câinilor nu le place acest gen de apropiere)

Desigur că vrem ca noi şi câinele să coexistăm în armonie, însă hai să nu avem aşteptări exagerate şi să ne imaginăm că un câine trebuie să se comporte ideal ca Lassie, sau că ar putea să se transforme în Cujo. Aşadar ar trebui să ne cunoaştem bine patrupedul şi să încercăm să înţelegem cât mai corect ce vrea să ne transmită. Câinele poate transmite multe semnale că nu e confortabil cu o anumită situaţie:

cască atunci când nu-i este somn
îşi linge botul fără să fie mâncare în preajma lui
îşi muşcă labele sau o altă parte a corpului
se scutură ca după baie fără să fie ud
are coada între picioare
urechile uşor pleoştite în părţi (pentru câinii care în mod normal au urechi drepte, ascuţite)
se ridică şi pleacă în alt loc
îşi întoarce capul de la o persoană/ situaţie
se retrage în timp ce latră
mârâie
îşi expune dantura

Atunci când câinele acţionează astfel, e important să privim atenţi contextul în care acesta se află, să vedem ce anume îl deranjează. Poate copilul a încercat să îl îmbrăţişeze sau i-a invadat spaţiul. De îndată ce bănuim că animalul ne avertizează că nu se simte în siguranţă sau e speriat, trebuie să acţionăm în consecinţă. Nu amânăm niciodată şi nu ne culcăm pe-o ureche zicandu-ne că iubeşte copilul şi nu i-ar face rău. Indepartam imediat câinele din situaţia respectivă sau oprim copilul dacă se impune.

Câinele nu vrea să facă rău, el ne “spune” de câteva ori că ce i se întâmplă nu e în regulă, sperând că o să eliminăm situaţiile care îi produc discomfort. Dacă nu îl înţelegem şi nu oprim copilul să îl necăjească (deşi el crede că doar se joacă), este foarte posibil să muşte. Nimeni nu vrea să se întâmple o asemenea nenorocire!

Aşa că atunci când hotărâm să avem un copil, având deja un câine, e important să înţelegem că noi suntem responsabili pentru siguranţă amândurora.
De asemenea e important că blănosul să fie plimbat în fiecare zi, vaccinat şi deparazitat atât intern cât şi extern conform programului impus de veterinar.

Beneficiile pe care un câine sau alt animal de companie le are asupra dezvoltării copilului sunt multiple:

stil de viaţă mai activ
o prietenie specială
învaţă responsabilitate ( pe termen lung )
se îmbolnăveşte mai rar
risc mai scăzut de alergii
iubire necondiţionată
copil mai empatic

Aşa că hai să nu ne mai speriem de faptul că vine ăla micu’ şi aoleu, o să-l mănânce căţelul. Stă în puterea noastră să supraveghem şi să educăm, hai s-o facem responsabil!
Hai să ne păstrăm promisiunea pe care o facem câinelui atunci când ajunge prima dată în casă noastră: “te voi iubi mereu şi nu te voi părăsi niciodată”.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto:shockied.com

Hai să ne jucăm!

January 17, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseTagged joacaLeave a comment

M-am jucat cu ea toată ziua. De dimineaţă şi până seara, cu pauză doar pentru somnul ei de după-amiază. N-am făcut nimic altceva, n-am lucrat, n-am gătit, citit, spălat sau dereticat prin casă, văzut vreun film, nici afară n-am putut ieşi din cauza ploii. Aşa că ne-am jucat o zi întreagă.

Ne-am alergat, am mers în patru labe, am construit clădiri din cuburi (eu am construit, ea le-a trântit la pământ), am făcut puzzle din lemn (eu am încercat să-l fac, ea fura câte o piesă două şi fugea cu ele chicotind, sperând că o urmăresc).

Am citit toate cărţile pe care le are, i-am citit şi oferta de la Lidl cât a stat pe oliţă (aparent funcţionează), am ascultat cântecele şi le-am cântat şi noi în gura mare, ea a călărit căluţul de cauciuc în timp ce eu îl îndemnam “diii, diiii”.

Am aruncat-o cât de sus am putut şi până m-au durut mainle, pentru că îi place şi râde în hohote.

Am “gătit” cu ea la bucătăria de plastic, şi ca un adevărat pirat mi-a pus cuţitul (de jucărie, don’t freak out) la gât, apoi a încercat să mă hrănească cu o spatulă.

I-am făcut teatru de păpuşi în timp ce aplauda zgomotos şi tropăia de încântare.

Din timp în timp, alerga în braţele mele, îşi lăsa capul pe pieptul sau umărul meu şi rămânea acolo. Doar puţin, însă suficient cât să o respir, să o lipesc de mine şi s-o ţin acolo nemişcată. Puţin. Dar atât de mult, atât de bine, atât de perfect.

Acum ea doarme, iar eu sunt destul de obosită. Însă hei, sunt şi fercită! 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

E mai uşor înainte să împlinească un an sau după?

January 15, 2016June 18, 2017Posted in Copii2 Comments

Se dă un copil cu vârsta mai mică de un an. Un bebeluş simpatic care stă acolo unde îl aşează/ întinde mamă-sa. Stă pentru că n-are de ales, nu ştie să se ridice, nu se poate deplasa singur însă urmăreşte tot ce se întâmplă în jur. Gângureşte, zâmbeşte, vrea în braţe tot timpul, iar atunci când dorinţa nu-i este îndeplinită plânge de se zguduie pereţii.

E cu ochii după mama tot timpul, mama să-l hrănească, să-l schimbe, să-l mângâie şi să-i cânte, mama mama ma-ma-ma-ma, oh da şi să-l ţină în braţe. Să-l poarte toată ziua dacă s-ar putea.

Se da un alt copil, de data aceasta unul care a împlinit deja un an. Simpatic şi el, mai ales când aleargă deşi abia a învăţat să meargă, cade, dă cu capul de frigider şi-i răsare instant ditamai vânătaia, de stă mamă-sa să leşine.
Simpatic e şi când vrea să urce scările singur, însă chiar dacă urci şi cobori cu el de 15 ori, plânge de mama focului când după ce ai făcut febră musculară decizi că ajunge.

E simpatic foc şi când învaţă să se caţere singur şi aleargă pe canapea, veselindu-se nevoie mare, în timp ce tu alergi pe lângă sperând să-l prinzi dacă e nevoie.

Tot simpatic e şi când descoperă ghivecele de flori şi vrea să se joace cu ele. Drăgălaş foc atunci când trage de uşa de la baie şi strigă înlăcrimat mama mamaaaaaaa în timp ce tu stai pe budă.

De-a dreptul haios e când deşi nu se joacă cu ele, scoate toate jucăriile pe care le are şi le înşiră peste tot. Chiar peste tot, nu glumesc. Aţi călcat vreodată cu picioarele goale pe o cărămidă lego? Atunci ştiţi despre ce vorbesc.

Aşadar, e la mintea cocoşului când e mai uşor, aşa-i?

Surprinzător, pentru mine după un an , după ce a învăţat să meargă a devenit mai uşor. E drept că sunt în urma ei supraveghind-o în fiecare clipă, însă fără dubiu mi-e mai uşor. Pentru că chiar dacă tot eu sunt centrul universului ei, acum e interesată şi de alte lucruri. De cărţi, de jucării si alte obiecte, de interacţiunea cu alte persoane.

Acum, e un omuleţ mic în adevăratul sens al cuvântului, unul care se deplasează singur, descoperă fiecare colţişor din casă, se entuziasmează şi vocalizează atunci când îi place ceva, dansează, se joacă de-a prinsa, se învârte pe loc până ameţeşte şi cade înfund. E extraordinar să urmăreşti un copil care e în faza asta.

Plus că acum e drăgăstoasă, vine singură să ne îmbrăţişeze, ne pupă din proprie iniţiativă şi îşi exprimă foarte clar sentimentele. Plânge mai puţin.
Vorbeşte, repetă cuvintele care i se par interesante şi participă la diferite acţiuni. Îmi aduce şosetele dacă i le cer, îşi ţine piciorul întins ca să o încalţ, încearcă să-şi pună singură căciula, etc.
Sunt fanul ei, ce să mai!Aşa că, hang în there, it gets better 🙂

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Mama uitucă

January 11, 2016June 18, 2017Posted in Copii, Diverse, Umor2 Comments

Iris doarme în pătuţ, eu în patul lipit de el, dormim una la capul celeilalte. Cu două nopţi în urmă, după ce mi-am tolănit cu satisfacţie maximă corpul în pat, înainte să adorm, aşa întinsă cum eram, m-am uitat la copila mea care cu respiraţia egală şi liniştită, plutea în lumea viselor.

Am adormit cu gâtul sucit către ea, îmi amintesc clar.

Îmi mai amintesc că în timpul nopţii, era lângă mine şi că-i şopteam cuvinte liniştitoare, iar dimineaţa ne-a găsit pe amândouă în patul meu, ea la perete, eu la margine. M-a trezit cu zâmbetul ei larg şi plin de dinţi mititei. Şi-abia atunci am înţeles că e cu mine. Că probabil la un moment dat în noapte, pentru că plângea, am luat-o lângă mine, aşa cum am făcut deja de multe ori. Dar nu îmi amintesc când am făcut asta, cum e posibil? Ştiu sigur că n-a escaladat singură pătuţul şi nu s-a strecurat singură în linişte lângă mine, la perete, aşadar înseamnă că eu am luat-o cu braţele mele, am liniştit-o cu vorbe dulci şi apoi am întins-o lângă mine.

Dar nu ţin minte nimic din toate astea şi nici n-am mai păţit vreodată aşa ceva. E oboseală sau sunt deja gesturi pe care le execut automat?

Voi aţi păţit aşa ceva vreodată?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: todaysmama.com

Mama rea şi mucii

January 4, 2016June 18, 2017Posted in Copii, DiverseTagged raceala la copii9 Comments

Am dus-o la pediatru de îndată ce a făcut muci şi a tuşit uşor. Nu-mi place să aştept să văd cum evoluează, nu ştiu să fiu calmă atunci când se îmbolnăveşte, mă înverzesc dacă tuşeşte puţin, chiar şi când în urma unui consult se adevereşte că are doar muci şi că în condiţii propice îşi revine în câteva zile.

Aşa că după ce medicul a stabilit că e doar o mucoasă, s-a uitat adânc în ochii mei şi mi-a comunicat serios: “Ştiţi că trebuie să-i curăţaţi nasul, nu-i aşa?”
Ştiam, cum să nu ştiu, însă după experienţă cu Roseola Infantum când a urlat ca o mică soprana de fiecare dată când am folosit batista bebeluşului, am rămas amândouă cu sechele şi mi-am dorit în secret să nu mai fiu nevoită vreodată să-i aplic procedura, chiar dacă în sinea mea ştiam că “winter is coming”.

No bun, am pregătit batista, nu cea conectată la aspirator că şi-aşa se sperie de zgomotul pe care îl face iar eu îmi şi imaginez cum ar putea acţiona pe nasul unui copil mic, un aspirator care poate ridica lejer un covor. Aşa că o folosim pe cea care necesită ca un adult să tragă cu gura de la un capăt al furtunaşului în timp ce dispozitivul e introdus uşor în nara copilului (mucii rămân în dispozitiv, promit solemn)

Ştiu, sună rău, când am citit instrucţiunile de folosire, m-a luat cu leşin. Să fac ce? Să-i trag eu mucii cu gura? Pff, păi eu când văd un copil care nu-i al meu, cu muci la nas, fac stânga împrejur şi dispar în doi timpi şi trei mişcări. Nu-s mare fan nici la propriul copil recunosc, ce să fac..
Aşa că prima dată când am folosit batista, M a fost deschizător de drumuri, eu doar am supravegheat jumate leşinată şi am încercat să liniştesc găluşca. Dar cum M nu e mereu acasă, mai şi munceşte, iar mucii n-au ţinut cont de faptul asta, n-am avut de ales şi am folosit-o.

Între timp m-am specializat, duc procedura la capăt de una singură, nu mai e nevoie să o ţină cineva pe Iris în timp ce îi desfund nasul. Nu ştiu dacă ea rămâne cu traume după o răceală şi câteva aspirări de muci, eu însă sigur. De îndată ce vede dispozitivul, începe să urle. Zdravăn, nu aşa, puţină smiorcăiala, numai bine că să-mi tremure mâna de frică să n-o rănesc (deşi ştiu clar că procedura nu e dureroasă).

Nu e cale să o îmbunez vorbindu-i, mângâind-o sau cântându-i, se sperie şi urlă, mă împinge cu mâinile şi picioarele, are o expresie de suprindere că am imobilizat-o şi o privire care mă roagă să încetez. Fiecare sesiune de scos muci mă stoarce bine bine şi da cu mine de toţi pereţii, şi de fiecare dată jur că n-o mai fac din nou. Până vine seară şi Iris se îneacă cu muci sau nu reuşeşte să doarmă şi atunci o luăm de la capăt.

Am incercat şi treaba cu ceapa tăiată la capul copilei în timp ce doarme, însa nu funcţionează atunci când răceala e deja instalată.
Voi cum faceţi, aveţi o soluţie mai simplă?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Sursa foto: www.rantchic.com