Şi taţii îşi fac griji

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Ieri îi povesteam lui M despre articolul pe care îl citisem , subiectul fiind o familie cu doi copii, unul din ei diagnosticat cu autism.
zdruncinase cam tare, citisem cum mama renunţase la serviciu ca facă naveta dintr-un oraş de provincie către capitală în fiecare zi, pentru ca băieţelul beneficieze de terapie ABA. Despre cum aceasta decurgea greoi şi uneori fără progrese, despre cum părinţii căutau mereu sponsorizări deoarece ABA nu e deloc ieftină. Despre cum fetiţa cea mare a familiei îşi dorea aibă şi ea autism pentru ca mama petreacă mai mult timp cu ea. Cutremurător!

M împingea tăcut tricicleta, uitânduse fix la roţile care se învârteau.
“Nu-mi mai spune, nu vreau ştiu. Opreştete
L-am privit nedumerită şi l-am întrebat de ce.
“Acum doi ani fi putut asculta povestea asta fără clipesc. Acum nu mai pot. Nu-mi mai spune, te rog. Nu pot auzi despre copii care suferă

În urmă cu doi ani încă nu era tată. Era un viitor părinte, care se uita cu mirare la burta tot mai mare a nevestii. Acum însă e tatăl ei. A ţinut-o în braţele lui când nu-i ajungea nici până la cot, o gâdila cu barba pe obraz când o pupa şi ochii i s-au umezit când ea i-a spus “tata” pentru prima dată.
E tată şi pe lângă bucuria nemăsurată, poartă cu el în fiecare clipă şi grija. Nu spune nimic, niciodată, însă eu ştiu se teme. Aşa cum numai un părinte poate.
Când pleacă la serviciu, îl scarpină pe Ozzy după ureche şi-i spune “ ai grijă de fete”.

Iar când ajunge acasă, obosit, o ia în braţe pe Iris şi-o ţine lipită de el până se zbate. Nu cred ştie, dar tot timpul ăsta zâmbeşte. Iar când îl întreb cum i-a fost ziua, îmi răspunde mereu la fel:
“Nu contează. Acum e bine, sunt acasă cu voi.”

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Leave a Reply