Când m-am uitat în oglindă azi dimineață, mi-am zis: fetițo, e timpul să bagi o perie prin părul ăla, măcar ca să nu te confunde copiii cu Muma Pădurii, dacă nu din alt motiv. Ușor de zis, greu de făcut, pentru că eu nu m-am născut cu soi din-ăla bun de păr. Nici măcar cu din-ăla despre care să poți afirma: meh, se putea și mai bine, dar merge și ăsta.

Nu, părul meu a fost dintotdeauna pentru mine o sursă continuă de frustrare. E subțire, fin și rar, se adună în șuvițe amărâte dacă îl las desfăcut, iar dacă îl prind în coadă arăt ca o fetiță ochelaristă și cheală. Nu există produs de păr care să-i dea volum, nu există perie de păr care să-l disciplineze și aranjeze, nu există metodă care să-l facă să arate omenește. Iar placa de păr mă face să arăt ca o curcă plouată.  Credeți-mă că am încercat.

Podoaba mea capilară mi-a făcut mulți nervi de-a lungul vremii. Am încercat diverse frizuri, ba am avut părul chiar și tuns periuță. Atunci a fost cel mai simplu, nu aveam nevoie de perie, de styling și nu mă mai simțeam urâtă.

Apoi am lucrat câțiva ani pe vas de croazieră, unde am cunoscut multe filipineze și indoneziene. Doamne, ce păr aveau fetele astea. Negru, cu fir gros, drept și lucios. Un păr frumos, ca-n vise. M-am tot uitat fascinată la colegele mele de cabină, de-a lungul vremii, admirându-le mereu în timp ce-și periau părul lung și de fiecare dată mi-am dorit o asemenea podoabă capilară.

Îmi amintesc și acum cât de surprinsă am fost, atunci când una dintre colegele mele, o indoneziană, mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut foarte mult să aibă părul meu. I-am zis că probabil se referea la culoare, (asta era evident diferită de cea a asiaticelor), dar asta putea obține prin vopsire, cu o vizită sau două la un salon. Nu, mi-a zis, nu, să fie părul ei așa de la natură, cum e al meu. Cum mă, așa, am întrebat-o? Așa rahitic și puțin cum e al meu? Habar n-ai ce vorbești, părul ăsta e un blestem pe capul meu, la propriu. Mi-a făcut doar probleme. E groaznic, îmi vine să port perucă uneori.

Ba e atât de frumos, mi-a zis. Are culoarea nisipului de la malul oceanului, într-o zi însorită, mi-a zis colega mea. Mi-ar plăcea să te vezi și tu așa cum te văd eu. Părul tău nu e urât, crede-mă.

La asta mă gândeam azi dimineață când mă uitam în oglindă, cu părul ăsta amețit, împrăștiat în toate direcțiile. La cum ochii altora, văd uneori la noi ceea ce nouă poate oglinda refuză să ne arate. Că lucrurile nu stau aproape niciodată așa de rău cum ne imaginăm noi. Că poți să te gândești cum părul tău are o culoare căcănie oribilă, sau să crezi că e ca nisipul de la malul oceanului, într-o zi cu soare. E o alegere, să-l vezi într-un fel sau în celălalt. Diferența e că un gând te face să te simți groaznic, pe când celălalt te face să zâmbești. E doar o alegere, una destul de simplă, dacă stai să judeci bine.

Dosar de Mamă e și pe Facebook