Am terminat cartea în dimineața asta. Am vrut s-o dau gata noaptea trecută, însă n-am mai putut. Îmi mai rămăseseră vreo cincisprezece pagini, dar bănuiam că finalul îmi va pune capac, așa că am amânat să-l citesc. Iar acum că știu cum se termină cartea, mă bucur că am lăsat ultimile pagini pentru azi, dacă le-aș fi citit aseară, sigur n-aș mai fi dormit.

Mă emoționează orice citesc despre legătura mamă-copil. Cu atât mai mult cartea asta, pentru că e scrisă din două perspective. Cea a mamei (Letiția), care e nevoită să plece la muncă în Italia, și cea a fetiței (Rădița), care rămâne în grijă bunicilor materni. Familia e separată nu doar de plecarea Letiției, ci și de faptul că Rădița rămâne la bunici, în timp ce tatăl și sora ei, locuiesc în apartamentul familiei.

Rădița,  fețita sensibilă, cu un univers imaginar bogat,  trebuie să supraviețuiască celei mai crude dintre despărțiri, cea de mama. Își amintește în cele mai mici detalii ziua în care întreaga viață urma să i se schimbe. Își amintește cum mama îl zorea pe tata să iasă mai repede din baie, își amintește de Veronica și de câinii pe care i-au întâlnit în drumul spre școală și de nota mare pe care a luat-o la caligrafie. Își amintește și cum mama împacheta haine într-o valiză, când s-a întors de la școală. Mama zicea că pleca în Italia pentru doar câteva luni. Aveau nevoie de bani.

Strada pe care locuiește Rădița e plină de copii care au cel puțin un părinte plecat la muncă afară. Acolo trăiesc “cei fără țară“, “spaniolii” și “italienii” lalolaltă. Nu doar copiii sunt lăsăți în urmă, ci și adulții, soți sau soții rămăși acasă fără pereche. Fiecare e plecat pentru bani. Bani cu care să renoveze sau să construiască.

E foarte ușor să o îndrăgeșți pe Rădița. Îți vine s-o iei în brațe, s-o pui pe genunchi și să-i piepteni părul, cu dragoste. Îți vine s-o protejezi și să-i spui că totul va fi bine, deși tu ști că nu-i așa. Autorul zugrăvește foarte plăcut viața interioară a fetiței. Îi deduci personalitatea sensibilă și fragilă, dar și imaginația debordantă. De pildă, Rădiței îi place să se joace de-a Dumnezeu. Uneori, se urcă tocmai sus, pe un bloc cu zece etaje, se așează pe-o margine a acestuia și de acolo poruncește oamenilor ce să facă, exact ca un zeu atotputernic. De pildă, îi poruncește unui domn să intre în mașina spre care acesta se îndreptă, unei doamne care ținea o carte în poală îi cere să citească, iar când oamenii îi ascultă ordinele, se bucură cu toată inocența copilăriei sale.

Joaca asta de-a Dumnezeu îi dă falsa impresie că are un soi de control asupra a ceea ce  se întâmplă in jurul ei. Rădița e o fetiță inteligență și înțelege mai multe decât bănuiesc adulții de lângă ea. Mama tot spune că se întoarce, dar din Italia vin doar pachete. Vocea mamei la telefon e “umedă“, o aude că plânge și în scurt timp, fetița nu mai vrea să vorbească cu ea. O doare sufletul de dor, cel mai tare își dorește s-o gâdile mama cum făcea mai demult, s-o gâdile și ea să râdă în hohote. Bunicul renovează camerele din spate cu banii trimiși de mama, acum au calculator acasă și telefon mobil. Pentru toate a trimis bani mama. Pe tatăl și pe sora ei îi vede tot mai rar, deși locuiesc cu toții în același oraș.

Fetița adună toți banii de înghețată pe care îi are de la bunica și toate monezile pe care le găsește pe sub mobile, pentru că are un plan. O să ia taxiul și o să meargă tocmai în Italia, la mama. Când o să se trezească cu ea acolo, n-o să aibă de ales și se va întoarce cu ea acasă. Inocența aceasta îți rupe sufletul pe măsură ce citești cartea. Dorul și suferința Rădiței sunt aproape palpabile. Bănuiești deja sfârșitul și ți-e frică pentru fetița asta care n-are nicio vină.

În Italia, Letiția se adaptează la noua sa viață, îngrijește o bătrână doamnă și încearcă să facă față remușcărilor de a-și fi lăsat familia în urmă. Viața de aici e foarte diferită de cea de acasă, oamenii sunt politicoși, iarba e mai verde, străzile mai curate, vremea mai frumoasă. Banii pe care îi primește îi fiecare lună o opresc să se întoarcă. A venit pentru ei, iar acum tot pentru ei nu se poate întoarce. Autorul o descrie ca pe o persoană responsabilă și inteligentă, care își iubește famila și se sacrifică pentru binele tuturor, însă eu n-am găsit nici un pic de empatie pentru femeia aceasta. Lunile în Italia se transformă în ani, iar Letiția nu se întoarce nici măcar pentru o scurtă vizită.

Cartea nu este una ușor de citit, nu este o lectură facilă, însă te face să te întrebi câte din familiile din România au trăit sau încă trăiesc în felul acesta. Câți copii au crescut fără mame și câți au visat să fie măcar încă o dată gâdilați de mâinile lor iubitoare?

Pasajul din carte care m-a făcut aseară să mă opresc din citit, e următorul:

“A adormit imediat, însă la o bucată de noapte s-a trezit, de fapt, a fost trezită de un gând. Și-a dat seama cu limpezime că nimeni nu dorește ca mama să se întoarcă și asta a tras-o din somnul ei adânc la suprafață. Stătea cu ochii mari, paralizată de propriul gând. Mălina și tata voiau bani de vacanță și de lucruri noi în casă, Bunu dorea să–și ducă la bun sfârșit renovarea, tot vorbea de refăcut fațada casei, poate doar Buna să–și fi dorit întoarcerea ei, dar nu se vedea asta. Pentru toți, mama era mai bună acolo, la Roma, doar ea, Rădița, o voia aproape, să-i simtă mirosul și să se gâdile amandoua până se îneacă de râs. Totul i se părea atât de clar și de logic, încât o cuprinse o tristețe care-i îngheța mâinile și picioarele, iar puțin după aceea începu să plângă încetișor, scâncit”.

Sfârșitul cărții e sfâșietor. Pe măsură ce înaintam cu lectura cărții mi l-am imaginat în multe feluri, însă deloc așa cum l-a scris autorul. Am terminat cartea cu un nod mare în gât, încă sunt sub impresia acestui final de carte neașteptat.

Lipsa mamei e cruntă pentru orice copil. Vocea ei la telefon sau chipul ei pe un monitor nu poate înlocui mâinile care gâdilă. Pachetele și jucăriile nu-i pot înlocui prezența. Nu pot decât să sper că vor fi din ce în ce mai puține familii despărțite în țara asta. Nu pot decât să îmi doresc ca mamele și copiii să nu mai fie nevoiți să se despartă niciodată.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook