Vecina care stă la câteva case distanţă, are vreo cinci câini comunitari la poartă şi încă doi de rasă în curte. Cei din faţa casei aleargă după maşini, latră la biciclişti şi copii, o splendoare, ce să mai.

Uneori, unul din câinii comunitari, unul alb, vine la gardul nostru să îl provoace pe Ozzy. Atunci, dulăul meu o ia razna, i se măresc ochii, buzele i se ridică şi-i arată adversarului nişte colţi mari şi albi, apărându-şi teritoriul.

Latră pe un ton care-mi ridică părul în cap, saliva îi curge din gură, are corpul ţeapăn şi încearcă să-şi domine adversarul cu postura rigidă. Celălalt câine nu se lasă nici el mai prejos şi uite-aşa se latră de mama focului unul pe altul, printre zăbrelele gardului, până reuşesc să-mi trezească copilul de multe ori.

Ozzy se frustrează teribil că celălalt câine îl provocă şi că n-are cum ajunge la el să-l înveţe minte niţel. Aşa că, într-o zi, pe când Iris îşi bea laptele în casă, i-am auzit iar pe cei doi latrându-se. Am ieşit afară ca să-l alung pe cel alb, când am observat că Ozzy îşi prinsese capul pe sub gard, între două bare metalice.

Încercase să-l prindă măcar puţin pe câinele alb şi în încercarea de a-l înhăţa, rămăsese blocat. Acum, e bine să ştiţi că Ozzy are un grumaz lat şi puternic, nu tocmai uşor de manevrat atunci când e prins în capcane din-astea.

Adversarul plecase, însă lupul meu stătea acum întins pe burtă, scheunând şi smucindu-şi capul cu tot cu gard, din când în când. L-am mângâiat uşor pentru că tremura speriat. Am înţeles repede că nu-i pot trage capul de acolo şi am evaluat situaţia.

Era prea agitat ca să iasă singur, pe principiul “dacă a intrat, poate să şi iasă”. Cea mai bună soluţie ar fi fost să scot gardul din balamale ca să iasă dulăul de-acolo, însă nu mi-s întocmai vreo forţoasă, iar gardul e metalic.

Aşa că l-am sunat pe bărbatul casei, care abia plecase de vreun sfert de ceas.
– Hai că mă întorc din drum, a zis el. Între timp, stai lângă el şi linişteşte-l. Nu-l lăsa singur.
Nu intenţionam să plec de lângă el oricum, aşa că am instruit-o pe Iris să rămână acolo unde era, cu o carte în mână, ca să nu se sperie de faptul că Ozzy se tânguia şi că era evident că-l doare.

M-am aşezat în fund lângă el, l-am mângâiat şi i-am vorbit cum o făceam atunci când era căţeluş, doar un ghemotoc de blană mic şi negru. I-am povestit ce urât miroasea când ni l-a adus domnul de la Sighişoara, cum apoi l-am dus puţin pe plajă şi cum ţopăia nedumerit pe nisip. Cum cu M, ne-am indrăgostit de el iremediabil, pe viaţă, de cand l-am văzut prima dată.

I-am amintit cum ne capsa picioarele dimineaţa, în timp ce încercam să ne punem şosetele, cu dinţii ascuţiţi ca nişte ace mici. Cum îl trezea pe M, atingându-l cu nasul rece pe spate. Cum plecam la serviciu, dar mintea îmi rămânea acasă la el.

Cum alergăm împreună prin curte şi cum ne plimbam în fiecare zi. Mi-am lipit capul de al lui şi i-am şoptit cât de rău îmi pare că acum nu mai am timp şi pentru el, i-am cerut iertare că nu-l pot duce la plimbare cum o făceam mai demult, că nu-i mai perii blana la fel de des.

N-a mai scheunat Ozzy, nu s-a mai zbătut. M-a lăsat să-mi odihnesc capul pe el şi l-am simţit relaxându-se. Stăteam aşa, femeie în toată firea întinsă pe placa de beton de lângă poartă, cu câinele prins în gard, copila privindu-ne prin geam şi bărbatul undeva pe drum, grăbindu-se acasă.

L-am mai mângâiat o vreme, până când calm şi natural, şi-a tras capul dintre zăbrele, de parcă nu s-ar fi chinuit fără success s-o facă în ultimele douăzeci de minute. M-a lins, iar eu mi-am aruncat braţele în jurul grumazului gros şi mi-am afundat faţa în blană deasă. Iris bătea din palme fericită că pe Ozzy nu-l mai doare.

L-am sunat pe M să-i spun că s-a rezolvat, să nu se mai întoarcă acasă.
– Oh, ce bine. Bietul blănos, a zis.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook