Da, s-a întâmplat şi asta. Şi vă mărturisesc că pentru mine, mamă a copilului muşcător, a fost ca un pumn în faţă. Dar bineînţeles că nu ce simţeam eu atunci e important. Însă n-am putut să scriu imediat despre incident, pentru că m-am trezit de-a dreptul dată peste cap de surpriza faptului că fiică-mea, a muşcat un alt copil. Şi nu orice copil. A muşcat de mână un bebeluş ce încă nu a împlinit cinci luni, verişorul ei, cel mai cuminte bebeluş din lume, dacă mă întrebaţi pe mine.

Eram adunaţi în familie, bebeluşul în scoică, iar Iris mişuna pe lângă el, foarte încântată să-l vadă şi să-l atingă. În timp ce dădea roată scoicii, mă anunţa că uite, bebeluşul e ba foarte drăguţ, ba foarte frumos, ba foarte mic şi foarte drăgălaş. Ştia de câteva zile că urma să îl vedem şi era absolut încântată să-l întâlnească.

I-a atins picioarele, pe care le-a apreciat ca fiind mici, apoi i-a inspectat degetele de la o mână. Eu cu camera după mine, îi fotografiam. Ulterior i-a pupat mânuţa o dată, apoi i-a mozolit-o bine în mod repetat. Am întrebat-o pe mama bebeluşului dacă e în regulă, pentru că aş fi putut lejer înţelege reticenţa ei, în cazul în care ar fi avut-o. Ea mi-a răspuns că nu e nicio problemă. Şi am rămas amândouă privind zâmbitoare la copii.

Până când bebeluşul a început să plângă. Eu am văzut scena prin obiectivul camerei, fără să înţeleg la început ce se întâmpla, însă M a fost mai rapid şi a ajuns imediat lângă cei mici. Pe mânuţa bebeluşului, Iris lăsase două urme. Îl muşcase.

Mi s-a oprit respiraţia. Cel mic plângea, adulţii începuseră îngrijoraţi să se agite pe lângă el, căutând ceva rece cu care să-i acopere mânuţa. Pentru că fiică-mea îl muşcase. Da, pe bebeluşul de nici cinci luni. Îl muşcase de mână. Am luat-o pe Iris şi am dus-o de lângă bebeluş. Am întrebat-o de ce l-a muşcat. Nu părea să înţeleagă ce se întâmplase. Se uita când la faţa mea, când peste umărul meu, la bebeluş şi adulţii din jurul lui.

Eram furioasă că-l muşcase. Copilul meu bun, muşcase un alt copil, un bebeluş care nici măcar nu se putea apăra. Mă simţeam trădată de Iris şi incompetentă în slujba mea de mamă. Îmi imaginam durerea bebeluşului şi ce simţeau părinţii lui în mometul ăla, în timp ce el plângea şi când îi vedeau urmele de dinţi pe mânuţă.

Nu mi-am putut controla tonul şi am ţipat la Iris. Îi ceream să-mi explice de ce făcuse asta, deşi expresia chipului ei sugera că nu înţelegea ce se întâmplă şi ştiam că nu are cum să-mi spună de ce muşcase. A început să plângă tare şi cu sughiţuri. Îmi venea şi mie să plâng. De frustrare şi de neputinţă. Am luat-o în braţe şi am lăsat-o să se descarce, apoi am întrebat-o din nou de ce l-a muşcat. “Nu ştiu să spun” a fost răspunsul ei.

Câteva zile m-am gândit doar la întâmplarea asta, de fiecare dată cu sufletul chircit. Mă întrebam cum aş fi reacţionat eu în locul părinţilor bebeluşului, cât de tare l-o fi durut pe bietul bobocel şi mai ales de ce, de ce făcuse Iris asta? Înseamnă că e agresivă? Ce făcusem eu greşit? Era vina mea? Mă întrebasem în trecut cum m-aş simţi dacă într-o zi în parc, un alt copil ar muşca-o sau lovi-o pe Iris, însă niciodată nu luasem în considerare că ar putea să se întâmple şi invers.

Abia după câteva zile am înţeles că nu a fost agresivitate. Şi da, parţial a fost vina mea. Pentru că uneori, mă joc cu ea “te iubesc aşa de tare că-mi vine să te mănânc”. Şi-atunci când “o mănânc”, o muşc absolut nedureros, iar ea râde până o doare burta. Niciodată nu m-am gândit că ar putea să mă imite la un moment dat. Cu atât mai puţin că ar putea-o face pe pielea altui copil. Dar s-a întâmplat.

Altă palmă peste ochi, altă lecţie învăţată, îmi pare doar teribil de rău că am învăţat-o dintr-o asemenea întâmplare. Îmi pare rău bebeluşule, îmi pare rău mamă şi tată de bebeluş. Îmi pare tare rău!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook