Toţi suntem diferiţi

jun1 (55)

În parcul în care mergem, uneori vine şi o mamă cu fiul ei. Băiatul, diferit de ceilalţi, e un copil special. Mama, o femeie simplă, atentă doar la fiul ei, pare de cele mai multe ori să nu observe că mai sunt şi alţi oameni în stânga sau în dreapta ei. Nu zâmbeşte niciodată, gravitează doar în jurul puiului, parcă încercând să-l protejeze de pericole iminente.

Priveşte cu suspiciune la copiii care se apropie de băiatul ei, nesigură de modul în care aceştia vor interacţiona cu el. Trăieşte într-o lume pe care doar ea o cunoaşte, cu frici pe care noi ceilalţi nu le putem înţelege şi cu poveri sufleteşti greu de dus.

O văd şi de fiecare dată mi se strânge inima. Vederea ei mi-a adus aminte recent de o întâmplare din liceu, din clasa a IX-a, când aveam o colegă ce era diferită de noi ceilalţi. Să spunem că o chema Irina.

Nu ştiu dacă Irina ar fi trebuit să meargă la o şcoală specială sau nu, pentru că nimeni nu ne-a explicat nouă celorlalţi, în ce fel era diferită de noi. Însă ştiam cu toţii că se comporta diferit, că în extemporale scria mai degrabă despre căţelul ei de acasă decât despre tema dată. Uneori Irina lipsea perioade lungi de la şcoală, iar la întoarcere arăta vădit slăbită şi intra într-o stare de muţenie, care se lungea de-a lungul multor săptămâni. Altădată vorbea fără sens în timp ce profesorii îşi predau materia şi devenea uşor agresivă.

Nu avea nici un prieten în clasă şi nu părăsea niciodată încăperea la pauză. De ziua ei de naştere, ne-a invitat pe toţi acasă la ea. Mulţi au luat-o la mişto, însă unii au zis că vor merge. Îmi amintesc că era într-o zi de duminică. Şi că punctul de întâlnire cu Irina era în faţa prefecturii.

Am văzut-o de departe, aşteptând. Avea blugi de culoare bordo şi o geacă de blugi. Am mai aşteptat împreună încă vreo zece minute, deşi eu înţelegeam destul de bine că nu mai vine nimeni. Irina însă nu părea deranjată. M-a condus acasă la ea, unde mama ei ne-a întâmpinat cu un zâmbet până la urechi de larg.

Era atât de zâmbitoare şi veselă încât mă uimea. Mă întrebam cum poate să fie atât de bucuroasă, când la ziua de naştere a Irinei venisem doar eu. Ne-a servit cu tort şi suc, în camera decorată cu baloane.

Abia mai târziu am priceput că era atât de fericită pentru că totuşi, o persoană venise
la ziua fiicei sale. Chiar dacă doar una singură, cineva totuşi venise. Copilul ei nu era ignorat de toată lumea. Cineva îşi amintise să-i cumpere un cadou şi alesese să petreacă o după-amiază de duminică, acasă la ea. Când am înţeles asta, a durut. Femeia aia blondă cu ochelari, deşi zâmbea, purta în ochi toate tristeţile din lume.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Irina, n-am mai văzut-o de ani de zile, nici pe ea, nici pe mama ei, însă acum văd alte mame, cu alţi copii. Sunt în jurul nostru, trebuie doar să deschidem ochii. Să le zâmbim şi să le întindem o mână. Să le vorbim copiilor noştri despre cei diferiţi, să-i încurajăm să se joace împreună. Diferit nu înseamnă mai rău sau mai bun, mai urat sau mai frumos, mai înalt sau mai scund, mai creţ sau cu păr drept. Înseamnă doar că e altfel decât tine.

Toţi suntem diferiţi. Tu de mine, eu de tine, de el sau de ea. Toţi putem fi altfel pentru o persoană sau pentru alta. Însă un aspect ne uneşte. Nicunul dintre noi nu vrea să fie singur, nicunul nu vrea să fie dat la o parte. Să fim împreună. Doar să fim. Diferiţi sau nu.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s