Vacanţa noastră la bunici a ajuns la final, din păcate. În seara asta plecăm spre casă. Am stat aici o lună şi jumătate, iar acum cu bagajele făcute, oftez greu la gândul că iar vor trece luni de zile până îmi voi revedea părinţii, sora şi nepoatele.
N-am făcut nimic deosebit cât am stat aici, n-am ieşit nici măcar într-o singură seară la o bere, aşa cum plănuisem să fac, n-am stat la bârfă cu prieteni vechi, nimic de genul asta, deşi aşa plănuisem.

În schimb, am stat acasă cu ai mei, am petrecut mult timp împreună, am râs împreună, ne-am mai şi ciondănit unii cu alţii, am mâncat împreună, am răcit rău împreună, ne-am plimbat împreună, ne-am jucat împreună, ne-am băut cafeaua de dimineaţă împreună, am povestit, ne-am contrazis, ne-am acceptat unii pe alţii iar şi iar, ne-am amintit împreună, am şi bârfit împreună, am fost în vizite la neamuri împreună, am făcut totul împreună. Şi vai, cât de bine a fost!

Asta pentru că mereu mi-e dor de ei, mereu tânjesc după apropierea fizică de ei, deşi sunt doar la cincisute de kilometri distanţă şi vorbesc cu ei zilnic la telefon. Însă chiar aşa de mică, distanţa asta nu e întotdeauna uşor de parcurs, din motive lumeşti. Ba nu e timp, ba una, ba alta.

Pentru prima dată am lăsat uşurel garda mai jos şi Iris a mâncat şi “prostii”, acum la doi ani şi jumătate. Bunica s-a bucurat să-i facă gogoşi, da chiar din–alea prăjite în tigaie şi atinse cu ninsoare de zahăr pudră, îngheţată cu zmeură, apoi i-a servit lui Iris şi din compotul de vişine făcut cu mâna ei, da, şi ăla tot cu zahăr.
Iar bunicul i-a povestit “Capra cu trei iezi”, da, fix povestea aia românească în care iezii sunt mâncaţi de lupul care mai apoi arde în foc.

Pentru că de-aia sunt bunicii. Ei nu sunt nici mamă, nici tată, la ei acasă putem funcţiona şi după alte reguli, am hotărât că sunt alte lucruri mai importante decât acestea. Mi–aş dori ca Iris să aibă bunicii aproape şi să-i poată vedea în fiecare zi, însă lucrul ăsta nu e posibil.
De obicei când plec din casă alor mei, mă simt mică, foarte, foarte mică. Nu-mi doresc niciodată să îmi iau rămas bun de la ei, să ştiu că data viitoare când îi voi vedea vor avea fire de păr albe în plus, oboseli ce nu pot fi odihnite aşternute pe chipuri şi aduceri de spate mai accentuate. E la fel de greu şi pentru ei să mă vadă plecând, ştiu bine.

În cursul vizitei noastre, am reuşit să o las de câteva ori pe Iris cu bunicii şi să ies singură pe străzi. Şi am tot mers, pe zi senină, pe zi cu ploaie sau cu ceaţă, am mers fără ţintă, bucurându–mă de oraşul ăsta de munte, considerat polul frigului din România, i-am bătut străzile întrebându–mă cum naiba n-am putut până acum să identific dorul pe care-l simţeam, ca fiind dor de el. Da, de oraşul ăsta din care cândva abia am aşteptat să plec.

Oraşul ăsta înconjurat de păduri şi forme de relief, unde maşinile opresc la trecerea de pietoni, unde oamenii au centralele pornite şase luni pe an, oraşul ăsta în care m-am născut şi-n care am crescut. Al naibii de dor mi-a fost de el, fără măcar să ştiu. Poate şi pentru că după naştere, am fost destul de izolată, ca mai toate mamele care n-au ajutor şi sunt nevoite să îşi petreacă toată ziua cu copilul.

M-am plimbat prin oraş ca un turist ce îl vedea pentru prima dată şi mă întrebam cum de nu-i văzusem frumuseţea până acum, cum de nu-mi bătuse privirea până în sufletul lui? Am respirat aerul ăsta rece, mi-am umplut bine plămânii cu el, să–mi ajungă până l-oi revedea data viitoare.
Până atunci însă, rămas bun!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook