Când ne-am întors din concediu, înainte de Crăciun, M mi-a sugerat să fac un test de sarcină. Era adevărat că ne doream amândoi şi plănuisem un bebeluş, făcusem şi vizita medicală cu câteva luni înainte, însă totuş,o asemenea perspectiva părea destul de îndepărtată în viitor.

Aşa că m-am distrat şi mai tare când M a argumentat de ce-mi sugerează testul. “Ozzy ştie că eşti însărcinată, mi-a spus mie, te miroase de când ne-am întors. Nu vezi că tot pe la burta şi fundul tău adulmecă?”

Trebuie să recunosc că l-am bănuit pe M de o uşoară insolaţie, febră, ştiu eu, o fi dat cu capul de tocul uşii. Ozzy e ciobănescul nostru german negru, un bezmetic care ne roade trandafirul din curte, papucii, sapă gropi în toată curtea, răspunde la comezi când are chef şi pupă pe oricine vine în vizită. Serios, cum ar putea el să ştie dacă-s eu gravidă, mă întrebam.

Am făcut totuşi testul, doar n-o să-i spun bărbatului c-a luat-o pe arătură, că un câine nu îi poate zice nimic, cu atât mai multnu-i poate spune că uterul meu începe să sufere modificări şi se pregăteşte să primească chiriaş.

Negativ, testul era negativ. Recunosc că am încercat o uşoară dezamăgire, deşi nicio clipă nu crezusem că aş putea fi însărcinată.

După primul test, nu m-am mai putut gândi la altceva. Dacă totuşi eram? Dacă?

Aşa că am mai făcut unul. Pe care n-am ştiut prea bine să-l citesc. Pe cutie scria ca pentru proşti: o liniuţă nu sunteţi însărcinată, două liniuţe sunteţi însărcinată. Dar pe testul meu apărea o linie. Una clară. Şi încă un soi de umbră în locul celeilalte liniuţe, abia vizibilă.

Am stabilit ca o expertă în ale testelor, că nu sunt însărcinată şi am decis să închei subiectul ăsta.

Însă dau şi testele astea un soi de dependenţă, altfel nu înţeleg de ce în ultima zi a anului m-am oprit în prima farmacie, de unde am cumpărat încă două teste. Nu de alta, dar să fiu sigură de data asta.

Sigură am fost, da. Sigură că nu văd bine. Două teste cu câte două liniuţe de-un roşu aprins îmi confirmau ipoteza lui Ozzy. Eram într-adevăr însărcinată. N-am leşinat, n-am strigat în gura mare, n-am ţopăit într-un picior, n-am auzit clopoţei angelici, nici trâmbiţe n-au cântat cât m-am holbat surprinsă la ele. Am primit vestea cu un calm ce nu mă caracterizează.

M a primit vestea stând jos, zâmbind timid, liniştit şi privindu-mă în ochi puţin mirat. Cum Ozzy ştia deja, nu ne-am mai complicat să-i spunem ceva, l-am scărpinat între urechi şi am plecat să cumpărăm bere fără alcool pentru revelion.

Aşa începe povestea ei. Povestea unei flori. Una de Iris.

La voi cum a fost?
P.S. “Dosar de Mamă” e şi pe Facebook