Odă instalatorului

18600831_1545594952148275_95307245_n

Ştiţi momentul ăla în care chemi instalatorul să-ţi desfunde o ţeavă, iar el îţi face două găuri în podeaua băii şi te pune să sapi o groapă în curte? Sau momentul ăla în care îţi spune că nu mai poţi folosi baia respectivă încă o lună de zile? Sau momentul ăla când n-ai canalizare preţ de câteva zile, dar ai copil mic în casă? Nu ştiţi? Norocoşilor!

Dacă mă întrebaţi acum, mai ales că treaba e proaspătă tare, o să vă spun că prea uşor luăm de bun, tot ce avem. Vorbesc de lucrurile simple, alea pe care le avem de-a gata, pe care nici nu le băgăm în seamă, dar fără de care am lua-o razna. Pe bune!

Canalizarea, de exemplu. Cum ar fi fără canalizare? Sau fără instalatori? Groaznic, ascultaţi la mine, înfiorător ar fi.
Să aducem laude celor care s-au gândit să construiască pentru prima dată, o reţea de conducte subterane care să transporte apa uzată menajeră către o fosă septică sau o staţie de epurare. Nu râdeţi! Aduceţi-le laude, mai degrabă.

Şi instalatorilor scrieţi-le poezii şi ode, vă zic. Imaginaţi-vă o viaţă fără instalatori, numai preţ de o clipă. Poate că n-aveţi nevoie de ei azi sau mâine, nici la anul, nici peste zece, dar într-o zi tot se înfundă. Cum ce? Ţeava aia.

Şi-atunci îl chemaţi pe el, pe instalator. Nu se uită sărmanul nici că miroase nasol, nici că trebuie să pună mâna, îşi face treaba, desfundă şi pleacă. Iar noi trăim mai departe, civilizat, în casa noastră cu reţea de conducte subterane şi ţevi în pereţi. Apăsând doar un buton ca să se ducă treaba aia neplăcută ochiului şi nasului.

Nu râdeţi, drept vă spun, că nici eu n-am prea râs când am săpat groapa în curte. Bine, poate doar puţin când Iris îi spunea morbid lui M, că “mama mea e în groapă”.

Mulţumesc instalatorule, pentru o vreme tu eşti eroul meu!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Ce ştii tu? Tu nici măcar ţâţe n-ai încă!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ştiu mulţi nostalgici după adolescenţă şi liceu. Nu şi eu, thank you very much! Din contră, pentru mine perioada aia a fost plină de întrebări, temeri şi confuzii, abia am aşteptat să cresc şi să treacă.

Nu m-am dat în vânt niciodată după grupurile mari sau după petreceri şi nici nu mi-am dorit vreodată să fiu populară. Însă ştiu sigur că îmi doream să fiu plăcută de colegi. Mai ales în clasa a IX-a când totul se schimba, iar mie nu-mi venea tocmai la îndemână schimbarea asta. Nu mă adaptam uşor la oameni noi, de altfel nici acum situaţia nu s-a schimbat prea tare.

Încercam să îmi depăşesc timiditatea şi să mă integrez în colectiv. Eram mică de înălţime şi cam slăbănoagă, fără să am formele obişnuite vârstei. Blugii fluturau pe mine, iar cureaua mi-o strângeam până la ultima gaură. Purtam cămăşi largi sau bluze lălâi, sub care îmi ascundeam corpul neîmplinit. Ar fi trebuit să port ochelari tot timpul, dar n-o făceam decât la ore, pentru că mama îmi cumpărase doar ramele pe care şi le permitea, iar întâmplarea făcea că acestea să fie roz.  Nu tocmai culoarea mea preferată.

Eram complexată de corpul meu, şi priveam cu ciudă la trupurile colegelor mele care erau mai dezvoltate. Pentru mine, cea mai neplăcută oră era cea de sport. Pentru că trebuia să mergem la vestiar şi să ne schimbăm în trening. Aşadar eram nevoită să îmi scot blugii şi bluza lălâie de pe mine. Să rămân în tricou sau mai rău, în maieu, în faţa colegelor mele de clasă, pe care eram nevoită să le văd în fiecare zi.

Fetele se schimbau cu nonşalanţă, se admirau şi complimentau una pe cealaltă, vorbeau despre haine, profesori şi despre băieţi,  iar vestiarul se umplea de râsete tinere. Amânam să mă schimb cât de mult puteam s-o fac. Aşteptam să iasă cât mai multe colege din vestiar, sau încercam să ajung acolo cât mai târziu.

Într-o zi oarecare, în pauză, stăteam la poveşti cu un grup de colegi. Cred că vorbeam despre relaţii şi despre cuplurile care se formaseră în liceul nostru. Ca răspuns la ceva ce spusesem eu, unul din colegi a replicat:
– Ce ştii tu? Tu nici măcar ţâţe n-ai încă!

Imediat s-a uitat mândru în jur şi toată gaşca a început să râdă. Am râs şi eu, căci n-am ştiut cum altfel să reacţionez, însă aş fi vrut să mor atunci.
Am simţit cuvintele alea ca pe un pumn în stomac, dacă acum închid ochii, pot încă să simt durerea lor. Privită cu ochi de adult, întâmplarea nu e tragică, desigur. Însă atunci, la paisprezece ani, pentru mine a fost.

Faptul că sânii mei erau foarte mici, era cel mai mare complex pe care îl aveam. Făceam tot ce-mi stătea în putere ca să ascund de ochii oricui pieptul meu de băieţel. Nici măcar în faţa mamei nu mă dezbrăcam niciodată. Îmi doream să crească odată, să merg cu pieptul în faţă şi cu umerii drepţi. În schimb, mă deplasam mereu adusă de spate.

Am dus complexul ăsta cu mine până târziu, chiar până am trecut de prima tinereţe. Dacă e să fiu sinceră până la capăt, l-am avut până după ce am născut. Acum însă nu-l mai am. Nu, nu pentru că sarcina mi-ar fi modelat altfel corpul, nicidecum. N-au crescut, nu s-a modificat nimic comparativ cu perioada în care nu eram încă mamă.

Însă deodată, complexul a dispărut. Cred că trebuie să-i mulţumesc lui Iris pentru asta. Să mulţumesc universului că am născut o fetiţă. Complexul meu nu mai acolo pentru că acum sunt mamă şi refuz să cresc un copil care să nu ştie cât e de frumos. Care să sufere din cauza unui lucru atât de lipsit de importanţă. Niciodată, Iris n-o să mă audă plângându-mă de corpul meu. Azi, îl sărbătoresc aşa cum e.

Copiii ar trebui învăţaţi să îşi iubească corpul, să audă de la părinţi în fiecare zi că sunt frumoşi, cei mai frumoşi din lume, că nu am schimba nimic la ei, nici măcar un fir de păr sau o unghie, nimic. Să le lăudăm curajul, creativitatea şi inteligenţa, să-i învăţăm că frumuseţea nu e reflectată doar de oglindă. Să ştie şi despre cuvinte, că ele pot răni foarte tare, că trebuie să ni le măsurăm bine înainte să le rostim.

Azi, îmi sărbătoresc  corpul aşa cum e. Imperfect, cu ţâţe mici, da, e corpul care a purtat, născut si alăptat un copil!
P.S. Şi nu mai am în dulap nici măcar un singur sutien cu burete 🙂

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Muma Pădurii

witch16

Nu ştiu de ce mi-am amintit-o ieri seară. Nu m-am mai gândit la ea din copilărie. Ştiam despre ea doar că locuia la etajul întai şi că sigur era vrăjitoare. Suspectam că era chiar Muma Pădurii, cartierul în care locuiam era în vecinătatea pădurii, aşa-mi explicam eu că locuia totuşi într-un apartament, la bloc.

Băieţelul cu care mă mai jucam uneori, locuia la etajul trei. Câteodată mă duceam la el cu diafilme şi împreună priveam imaginile derulându-se pe peretele văruit în alb, până seara târziu. Pe măsură ce se însera şi se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, teamă mi se strecura în suflet.

Lumina de pe scară ardea doar la etajul trei şi la parter, lăsând nivelele dintre ele într-o întunecime care-mi dădea fiori, atunci când trebuia să mă întorc acasă de la prietenul meu.
După ce uşa apartamentului se închidea în urmă mea, rămâneam puţin acolo, pe preşul de şters picioarele şi-mi făceam curaj. Vizualizam cu ochii minţii treptele pe care le aveam de coborât şi socoteam cât de repede puteam parcurge distanţa până la parter. De la etajul trei până la etajul întâi coboram fără emoţii. Însă înainte că cobor ultima treaptă spre primul etaj, mi se tăia răsuflarea. Cu degetele subţiri strângeam puternic balustrada albastră şi aruncam priviri scurte către uşa ei. A Mumei Pădurii.

Îmi inspira mai mult decât teamă. Mă încerca un sentiment vecin cu groaza când închideam ochii şi îmi imaginam chipul ei brăzdat de riduri adânci, ca nişte cărări şerpuitoare din pădure. Nu cunoşteam pe nimeni altcineva cu faţa atât de zbârcită. Nasul îi era mare şi curbat iar în vârful lui trona semeaţă o aluniţă maronie imensă. Purta batic şi nu eram sigură că sub el mai avea vreun fir de păr. Nu putea decât să fie vrăjitoare, eram sigură. Era adusă de spate şi când îşi târâia picioarele, o mâna i se sprijinea de un baston.

Probabil că după uşă îşi ţinea mătura cu care zbura noaptea după copii bălai. Şi eu eram tot bălaie. Copiii mai mari din cartier îmi întăriseră şi ei convingerea că trebuia să mă feresc de ea.

Iată-mă însă acum cu picioarele pe ultima treaptă înainte să atingă etajul întâi. Etajul groazei. Aveam de făcut o curbă scurtă, după care urma rândul cel mai lung de scări. Trebuia să mă mişc repede repede, ca vântul şi ca gândul. Puteam să cobor câte două sau chiar trei scări deodată, eram subţire şi sprintenă, dacă mă ţineam bine de balustradă sigur nu cădeam. Socoteam că fără matură nu m-ar fi putut ajunge. Dacă eram atentă, puteam să scap şi de data aceea, la fel cum scăpasem şi altădată.

Inima îmi bubuia în piept cu putere când am pornit. Bum bum, bum bum, bum bum! O auzeam şi o simţeam în urechi. Bum bum!

Am alergat cât de tare am putut şi am strâns balustrada cu toată forţa mea ca să nu cad din cauza vitezei. Nu m-am uitat în urmă, mi-era prea teamă de ce aş fi putut vedea.
Am bătut cu pumnii în uşă până când mi-a deschis tata.
– Aoleu, zici că te fugăresc turcii, de ce baţi aşa?
– Păi dacă n-auziţi când bat încet, mint eu gâfâind.
– Ţi-am zis să nu mai alergi pe scări.
– Da’ n-am alergat deloc, mint eu iarăşi.
– Nici măcar la etajul întâi n-ai fugit deloc? mă intreabă tata cu un zâmbet in colţul gurii
– Eh, da’ de ce să fug la etajul întai? fac eu pe curajoasa. Mie nu mi-e frică de nimic.
– Da ştiu, tu eşti de-a dreptul curajoasă.
Tata zambeşte iar şi închide uşa.

Credit imagine aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Când scoţi la plimbare copilul şi câinele, fără să vrei

DPP_5442

O duc pe Iris în parc cât de des pot. Dimineața încerc să-mi termin treburile cât mai repede ca să ieşim împreună la plimbare. Ne face amândurora bine ieşirea, stăm la aer, ea aleargă şi socializează cu alți copii (sau nu), se joacă în nisip, poate la întoarcere facem piața, e ca un mic ritual zilnic pe care-l avem de îndeplinit.

Cât lucrez cu laptopul în brațe, se apropie tiptil de mine şi cu vocea subțire mă întreabă, lungind ultima silabă:
– Vei să ai numa’ puțină iăbdaie?
Adica, hai tu mamă odată, câtă rabdare crezi că încape în corpul ăsta de doi ani şi şapte luni? Mi-ai cerut să am nițică, am avut, de-amu hai de ne-om tot duce în parc.

– Mai am doar puțin de tot până termin tu Irisule, apoi ne îmbrăcăm şi mergem, promit.
– Mama a pomis, zice zâmbind ca pentru sine, ştiind că mereu mă țin de cuvânt.
După ce o conving să dea jos cizmele de gumă roz şi să mă lase s-o încalț cu adidaşi, suntem gata de plecare.

Îl trimit pe Ozzy în țarc:
– Ozzy, la locul tău!
– Acoio, ia iocu tău, repetă şi Iris.

Dulăul intră în țarcul pe care îl inchid, apoi deschid poarta curții ca să scot în afara ei  Irisul şi tricicleta. Operațiunea asta se întâmplă pentru ca Ozzy să nu profite de poarta deschisă şi s-o zbughească la fugărit găinile vecinului (da, s-a mai întâmplat şi altădată, funny story, nici o găină n-a fost rănită).

Apoi parchez copilul şi tricicleta de partea cealaltă a gardului şi intru iar în curte ca să dau drumul câinelui (nu-l ținem încuiat deşi din cauza asta gazonul nostru e varză).

Ies iar pe poartă la Iris, trag zăvorul, încui poarta şi plecăm. Iris cere păpădii de pe marginea drumului, eu i le culeg, ea le sufla, apoi se cere sus în tricicletă. O sun pe mama şi stăm la poveşti despre cum acasă la ei, ieri a fost ziua în care ba unii şi-au pierdut cheile, ba alții s-au blocat în baie şi n-au mai putut să iasă de-acolo.
Am râs puțin de ea, declarând că a fost ziua cu uşi problemă. Uitasem de karma, pesemne când m-am amuzat pe seama lor.

În spatele meu aud zarvă. Întorc privirea şi îl văd. Îl privesc admirativ, gândindu-mă că e un exemplar superb. Negru şi mare, are mişcări elegante şi agile, iar blana îi străluceşte în soare. Mă vede şi el pe mine şi se opreşte. Ne privim ochi în ochi doar pentru o clipă. Apoi el şi încă vreo doi câini care-l latră agresiv o iau la fugă spre noi. Îngheț un moment, apoi aşa cătinel, ardeleneşte, înțeleg la cine mă uit.
– Mama, trebuie să închid. Te sun mai târziu, Ozzy e liber în stradă.

El era, în toată splendoarea lui. Mă uit imediat să văd dacă sunt copii pe stradă şi răsuflu uşurată când constat că nu.
Ozzy are peste patruzeci de kilograme şi chiar dacă nu e agresiv, poate dărâma un copil fără nici o dificultate.
Cu coada ochiului văd cum în josul străzii cineva îşi adună câinii în fugă şi-i bagă în curte.

Imediat am flashback-uri cu mine şi M alergând după Ozzy care se joacă cu găinile vecinului. Sar fulgi în toate direcțiile, noi fugim bezmetici ca într-un episod cu Benny Hill, în încercarea de a prinde câinele. Nici nu se uită la noi când îl strigăm, limba îi atârnă într-o parte si e fericit nevoie mare alergând după bietele găini.

Mă întreb cum a fost posibil să iasă din curte şi-mi imaginez o groapă imensă pe sub gard, sau un Ozzy care în mod miraculos sare gardul ca Lassie şi fuge după stăpâni.
Mă rog în gând să se oprească lângă mine ca să-l pot prinde. Îl vede şi Iris bucuroasă.
Se apropie fericit că ne-a găsit şi intră direct în magazinul lângă care ne-am oprit. Doamna din magazin duce mâna la inimă şi figura ei îngheață.
Intru după el, îl apuc de ceafă şi respir uşurată. L-am prins, nu s-a întâmplat nimic, toată lumea e bine.

Apoi mă loveşte în moalele capului, cum mă duc eu cu un dulău de patruzeci de kile fără lesă şi un toddler pe tricicletă până acasă?

Să vă explic de ce dilema. Trăim într-un orăşel în care, spre marea mea frustrare, oamenii îşi lasă câinii liberi pe stradă intenționat. Din comodidate şi din prostie. Din păcate, cu două luni în urmă un copil de patru ani a fost mutilat de un asemenea câine.
Câinii ăştia se plimbă pe toate străzile şi străduțele, lătrând şi fugărind fix pe cine au ei chef.

Apoi se iau la bătaie între ei. Când ieşim noi cu Ozzy la plimbare, fain frumos cu lesă, ( azi a fost prima şi singura dată că a ajuns în stradă fără) suntem urmați întotdeauna de o cohortă de câini care ne latră agresiv şi evident îl înfurie pe animal. Plimbarea nu poate fi relaxată nicidecum iar Iris se sperie foarte tare.

Aşa că din cauza celor care-şi lasă intenționat câinii pe stradă pentru că-s prea leneşi să-i scoată la plimbare, am renunțat să mai ieşim şi noi cu M şi Ozzy.

Lesne de înțeles că acum, cu ceafă lui Ozzy în mâna mea mă întrebam cum voi ajunge cu el înapoi acasă.

Şi-apoi, ca-n filmele cu proşti, mi-am dat seama că magazinul lângă care ne oprisem era o farmacie veterinară. Care vindea şi lese, ca să vezi noroc colea.
Când am ajuns acasă am remarcat că nu incuiasem de fapt poarta cu zăvorul, trăsesem de el însă limba metalică nu intrase în lăcaşul ei. Nici o groapa sub gard, nici un Lassie sarindu-l. Ozzy doar a văzut poarta deschisă şi a plecat să ne caute. Bine că ne-a şi găsit.

Când am plecat din nou către parc, Iris mă întreba:
– De țe a venit Ozzy după noi?
– Karma. Pentru c-am râs eu de bunica puiule, de aia. Karma.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ardei

DSC_0042

– Mama, vau ţeva bun.
– Ce să-ţi dau puiule, ceva bun?
– Ţeva bun bun şi gustos.

Ştiu ce vrea, dar îmi place jocul ăsta. Ea îmi zâmbeşte de parcă mi-ar cere luna de pe cer.
– Şi zici că vrei, aşa-i?
– Da, să dea mama ţeva taie bun.

Mă ia de mână şi mă conduce la frigider. Trage de uşă şi mârâie puţin că nu reuşeşte s-o deschidă.
– Mama azută pe Iis, să dea un adei ioşu.
– Ardei vrei? întreb eu pe ton nevinovat.
– Da, mama să dea lu Iis un adei maie maie şi mai maie.

Scot un ardei kapia din frigider.
– Daaaaaaa, exclamă în timp ce spăl ardeiul. Ţopăie lângă mine şi arată ca un căţel mic ce dă din coadă, în timp ce aşteaptă.
Îi întind jumătate de ardei, iar ea o înşfacă de parcă n-ar fi mâncat nimic toată ziua. Îşi înfige dinţii mici în carnea tare a ardeiului şi muşcă cu poftă. Priveşte atentă la bucata rămasă în mână, întorcând-o pe toate părţile şi studiind-o cu grijă.

Muşcă din nou, iar din leguma proaspătă sar stropi care îi înroşesc buzele şi jumătate de faţă. Mestecă cu gura deschisă, plescăind cu plăcere. Mormăie cu satisfacţie după ce înghite. Muşcă din nou şi ardeiul crănţăne între măselele ei. Mă gândesc cât de enervant ar fi dacă un adult ar mânca aşa şi cât de drăguţ e când o face un copil.
– Tu Irisule, e bun?
– Mhmm, răspunde cu gura plină. Mai vau.

Jur ca m-aş uita la ea aşa, până mâine.
No bun, acum mă duc să-mi fac o salată şi eu, că mi-a făcut o poftă copila…

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Zăpăcită

DSC_0249

Oricum ar fi decurs ziua, la finalul ei, pentru mine este important să închid ochii doar după ce înainte de culcare, i-am făcut declarații de dragoste lui Iris.

Pe ea, declarațiile mele nu par să o impresioneze prea tare, o fac chiar sa râdă, însă eu ştiu că va adormi ştiind că o iubesc. Se foieşte si se mută dintr-un capăt al patului în celălalt, de pe-o pernă pe alta, până o întreb:

– Tu Iris, vrei o porție de dragoste înainte să adormi?
Se ridica imediat în fund.
– Da.

Apoi se aşează pe picioarele mele, iar eu o aplec uşor pe spate, sprijinindu-i capul cu palmele. La fel cum făceam când era bebeluş. Îmi aplec fața către bărbia ei.
– Te iubesc pentru că eşti…
Aşteaptă cu gura până la urechi, de parcă ar fi prima dată când aude ce-i spun.
– Pentru ca eşti copilul meu.
Şi-i pup bărbia scurtă.
Ea se şterge temeinic şi chicoteşte.
– Te iubesc pentru că eşti…
Ea cu ochii mari, continuă veselă:
– Zăpățită, zice repede.
– Nuuu, pentru că eşti perfectă.
Şi-i pup fruntea.
Râde zgomotos.
– Te iubesc pentru că eşti…
– Zăpățită.
– Nuuuu, pentru că eşti veselă.

Şi-i pup tâmpla.

Îşi aruncă brațele pe după gâtul meu şi îşi lipeşte moaca de a mea.
– Te iubesc pentru că eşti…
Se precipită şi previzibil zice repede:
– Zăpățită.
– Nuuu, pentru că eşti deşteaptă.
Şi-i pup nasul mic.
Mă împinge uşor şi îsi freacă năsucul zâmbind.
– Te iubesc pentru că eşti…
– Zăpățită, zăpățită!
– Nuuu, spun eu serioasă. Te iubesc pentru că eşti minunată.
Şi-i pup o ureche.
Aşteaptă. Stă cu gura uşor deschisă, cu ochii țintă la mine şi aşteaptă.
– Te mai iubesc şi pentru că eşti aşa deeeee…
Se precipită, începe să se foiască până aproape o scap.
– Zăpăcităăăă, spun repede, şi-mi afund fața în carnea moale a gâtului ei.
Scoate un țipăt mic şi apoi râde în hohote.
– Zăpățităăăăă.
Şi iar râde până rămâne fără aer. Coboară din brațele mele şi-mi spune serioasă:
– Acum Iis doame.
Ceea ce vă doresc şi vouă!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Familia mea, un fel de Cartea Junglei

JungleBookMKVG

De puţină vreme a început să se joace şi singură. Fingers crossed, scuip în sân, bat în lemn, sper s-o ţină noul obicei. Le vorbeşte păpuşilor, ea întreabă şi apoi tot ea răspunde, le explică de ce trebuie să fie duse la medic, de ce trebuie să mănânce legume, plimbă maşina de gunoi şi tractorul prin cameră, construieşte cu lego sau colorează. Sin-gu-ră!

Şi ce dacă pentru timp scurt, petru mine faptul că în sfârşit se joacă şi singură, chiar dacă doar câte puţin, e motiv de dansat dansul bucuriei. Mă bucur nespus că îşi foloseşte imaginaţia, unde mai pui că acum primesc şi eu câte o pauză mică.

La ultima vizită pe care am făcut-o la bibliotecă, Iris şi-a ales Cartea Junglei şi Dumbo, prima cucerind-o de-a dreptul. Cartea are ilustraţii foarte faine şi colorate, iar Iris le priveşte lung minute în şir, în timp ce eu îi citesc, apoi pune întrebări multe pe măsură ce dăm paginile. De ce Mowgli plânge în coş? De ce îl salvează Bagheera şi-l duce la lupi? De ce e îmbrăcat numai în chiloţi, nu-i e frig? De ce doarme în copac? De ce nu e fetiţă?

Îi place atât de tare cartea încât nu mai vrea să fie strigată Iris, ci Mowgli.
– Mowgli via o banană.
– Mowgli face pişu.
– Mowgli meige în paic.

Nu ne deranjează deloc, deja a mai fost ba Elsa, ba Albă că Zăpada , ba Mica Sirenă. De data asta însă, diferenţa e că ne-a inclus şi pe noi în scenariu. Eu nu mai sunt mama ci Bagheera, iar M nu mai e tata, ci Baloo. Dacă are nevoie de ceva, aşa ne strigă.
– Baghiia s-o ia pe Mowgli în baţe.
– Baiu se joacă cu Mowgli cu mingea.

E drept că e haioasă, mai ales când se încurcă uneori şi zice mama, apoi se corectează imediat şi-mi spune Bagheera. După vreo două zile în care n-am mai fost mama, ci o felină neagră, m-am întrebat de ce ne-a desemnat ea rolurile în felul ăsta, ca mai apoi să înţeleg că probabil ne asociază cu respectivele personaje.

E chiar destul de logic dacă mă gândesc la asta. Baloo e ursul plin de voie bună, cu care Mowgli se joacă şi se tăvăleşte pe jos, e mare şi puternic, iar băieţelul găseşte mereu distracţie în braţele lui, Baloo îl lasă să facă tot ce doreşte, iar Bagheera e cea grijulie şi responsabilă care se gândeşte şi la pericole, care îl păzeşte de şarpele Kaa şi de tigrul Sheer-Khan. Puţin plictisitoare Bagheera asta dacă mă gândesc bine, mai ales că vrea să facă lucrul corect şi să-l trimită pe Mowgli înapoi în sat ca să trăiască printre semenii săi, iar el nu vrea, că doar e mai distractiv în junglă.

Hmm, oare aşa ne vede copila sau am luat-o eu pe arătură?
Acum recunosc că mi-e uşor teamă să îi citesc şi Dumbo 🙂

Sursa foto aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Mere şi pere

DSC_0194

Cu M, am hotărât că după somnul ei de prânz, să tragem cu Iris o fugă până în Vama Veche. Pentru plimbare, pentru joacă şi alergat în nisip, pentru admirat albastrul mării cât încă nu sunt turişti sau aglomerație.

La cinci Iris încă dormea şi nici că dădea vreun semn de trezire, aşa cum se întâmplă numai atunci când ne facem planuri să mergem undeva. O trezesc cu pupături şi alin mofturoşenia de după somn, în timp ce M mă zoreşte, hai odată că se face târziu, să ajungem barem pe lumină.

Socotesc că nu mai e timp de gustare, aşa că hotărăsc să iau ceva la pachet. O întreb pe Iris:
– Vrei să îți decojesc mărul?
– Da, nu-mi pațe coaza.
– Ok, ți-l decojesc. Dar para ți-o feliez cu coajă, e în regulă dacă o iau aşa?
– Da, mama nu cuiăță coaza ia paiă.

Zis şi făcut, am feliat un măr decojit şi o pară, le-am îndesat în cutiuță, apoi mai târziu în maşină, am întrebat-o:
– Vrei să mănânci ceva?
– Da, Iis mănâncă.
– Măr sau pară?
– Măi.

Caut cutia, o desfac şi pescuiesc o felie de fruct cu degetele, când aud:
– Cu coază.
Înghit în sec.
– Ce anume, puiule?
– Vau măi cu coază.
– Mărul l-am decojit, îți aminteşti?
– Vau cu coază.
– Avem pară cu coajă.
– Nu vau paiă cu coază. Vau paiă făiă coază.

No bun, eu atât am avut să vă spun, acum mă duc să-mi torn un pahar de vin. Roşu. Ba nu, alb. Sau mai bine roze. Din struguri cu coajă. Ba nu, mai bine fără.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Mama singură, să nu uităm de ea

1 (7)Că e greu cu copii nu cred ca poate cineva contesta. E şi frumos, desigur, dar nu mereu, iar câteodată ai nevoie de o pauză. Dacă faci parte dintr-un cuplu, atunci când simți ca răbdarea şi bateriile te lasă, poți pasa copilul soțului. Ce faci însă dacă nu-ți permiți luxul ăsta? Dacă nu e nimeni acolo ca să te elibereze măcar cinci minute pe zi? Ce faci dacă eşti doar tu, mamă singură?

Ştiu că multe dintre noi spunem că de când suntem mame nu mai avem timp de altceva, că rolul ăsta ne ocupă tot timpul şi ne cam seacă toate tipurile de resurse, însă dacă ne uităm în ograda unei mame singure, o să ni se facă uşor ruşine să constatăm că poate totuşi pentru noi nu e chiar aşa greu cum pare la prima vedere.

Femeile astea îşi pun de cele mai multe ori viața on hold. Pentru că nu prea e altă cale, nu se poate altfel. Copiii trebuie hrăniți, îmbrăcați, plimbați, duşi la grădiniță/ şcoală/ antrenamente/ diverse alte activități, cumpărăturile trebuie făcute, curățenia şi spălatul hainelor asemenea. Pe toate astea le fac mamele singure şi încă multe altele fără să se plângă, poate că nici n-ar avea cui de altfel.

Copiii au nevoie şi de atenție, de dragoste, de timpul părintelui. Să-i crească singure presupune muncă dublă, ca să se asigure ca cei mici au parte de toate astea.

Mama singură a avut şi ea povestea ei de dragoste, şi-a dorit copiii pe care acum îi are, însă n-a anticipat viitorul. N-a bănuit că lucrurile vor decurge aşa. Probabil a visat la o familie formată din mamă şi tată, însă uite că acum ea trebuie să fie ambele. De multe ori îi iese admirabil şi ne-ar putea preda lecții despre curaj, independență şi dăruire.
Doamne, cât o admir pe mama singură!

A învățat să strângă şuruburi, să schimbe becuri, roți de bicicletă şi să repare robinete care picură.

S-a săturat să o întrebe toată lumea unde îi e bărbatul, dacă mai sunt şanse de împăcare, dacă plăteşte pensie alimentară, daca vizitează copiii, dacă n-are de gând să se mărite iar, că doar n-o să rămână singură toată viața aşa fată frumoasă ca ea.

Ar prefera probabil să nu mai presupunem că e musai nefericită, s-ar putea să fie chiar mai fericită decât noi, cu toate că munceşte pentru doi.

Nu uită că l-a iubit cândva pe tatăl copilului ei şi chiar dacă acum lucrurile sunt diferite, înțelege că e singurul pe care acesta îl va avea vreodată, aşa că nu-i vorbeşte urât despre el.

N-are nevoie ca noi s-o compătimim.

Se gândeşte cu îngrijorare la viitor, la posibilitatea că ceva i s-ar putea întâmpla, că atunci copiii ei ar rămâne singuri.

E conştientă de şuşotelile şi curiozitatea celor din jur.

Îşi învață copiii să se bazeze unul pe celălat, pentru că asta face şi ea, ține familia unită.

Trebuie să ia singură decizii importante legate de copii, iar mai apoi e nevoită să şi le asume.

Nu ştiu ce vede ea când se priveşte în oglindă, însă ştiu ce văd eu când mă uit la ea. Văd determinare şi curaj, văd forță şi putere de sacrificiu. Mă uit la casa ei şi văd un cămin cald pentru copiii ei. Mă uit la copiii ei şi-i văd cu fețele întoarse către ea, către femeia asta care le e şi mamă şi tată. Se uită la ea şi zâmbesc.

Vor fi bine copiii tăi, dragă mamă singură. Vor creşte şi ei la fel ca alții, fix aşa cum speri şi îți doreşti. Nu le-ai răpit nimic, nu i-ai privat tu de prezența nimănui. Iubirea ta îți creşte copiii, iubirea ta pentru ei îți dă putere şi lasă-mă să-ți spun că eşti nemaipomenită!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Rămas bun

a (20)

Vacanţa noastră la bunici a ajuns la final, din păcate. În seara asta plecăm spre casă. Am stat aici o lună şi jumătate, iar acum cu bagajele făcute, oftez greu la gândul iar vor trece luni de zile până îmi voi revedea părinţii, sora şi nepoatele.
N-am făcut nimic deosebit cât am stat aici, n-am ieşit nici măcar într-o singură seară la o bere, aşa cum plănuisem fac, n-am stat la bârfă cu prieteni vechi, nimic de genul asta, deşi aşa plănuisem.

În schimb, am stat acasă cu ai mei, am petrecut mult timp împreună, am râs împreună, ne-am mai şi ciondănit unii cu alţii, am mâncat împreună, am răcit rău împreună, ne-am plimbat împreună, ne-am jucat împreună, ne-am băut cafeaua de dimineaţă împreună, am povestit, ne-am contrazis, ne-am acceptat unii pe alţii iar şi iar, ne-am amintit împreună, am şi bârfit împreună, am fost în vizite la neamuri împreună, am făcut totul împreună. Şi vai, cât de bine a fost!

Asta pentru mereu mi-e dor de ei, mereu tânjesc după apropierea fizică de ei, deşi sunt doar la cincisute de kilometri distanţă şi vorbesc cu ei zilnic la telefon. Însă chiar aşa de mică, distanţa asta nu e întotdeauna uşor de parcurs, din motive lumeşti. Ba nu e timp, ba una, ba alta.

Pentru prima dată am lăsat uşurel garda mai jos şi Iris a mâncat şiprostii”, acum la doi ani şi jumătate. Bunica s-a bucurat -i facă gogoşi, da chiar dinalea prăjite în tigaie şi atinse cu ninsoare de zahăr pudră, îngheţată cu zmeură, apoi i-a servit lui Iris şi din compotul de vişine făcut cu mâna ei, da, şi ăla tot cu zahăr.
Iar bunicul i-a povestit “Capra cu trei iezi”, da, fix povestea aia românească în care iezii sunt mâncaţi de lupul care mai apoi arde în foc.

Pentru de-aia sunt bunicii. Ei nu sunt nici mamă, nici tată, la ei acasă putem funcţiona şi după alte reguli, am hotărât sunt alte lucruri mai importante decât acestea. Mi dori ca Iris aibă bunicii aproape şi -i poată vedea în fiecare zi, însă lucrul ăsta nu e posibil.
De obicei când plec din casă alor mei, simt mică, foarte, foarte mică. Nu-mi doresc niciodată îmi iau rămas bun de la ei, ştiu data viitoare când îi voi vedea vor avea fire de păr albe în plus, oboseli ce nu pot fi odihnite aşternute pe chipuri şi aduceri de spate mai accentuate. E la fel de greu şi pentru ei vadă plecând, ştiu bine.

În cursul vizitei noastre, am reuşit o las de câteva ori pe Iris cu bunicii şi ies singură pe străzi. Şi am tot mers, pe zi senină, pe zi cu ploaie sau cu ceaţă, am mers fără ţintă, bucurându de oraşul ăsta de munte, considerat polul frigului din România, i-am bătut străzile întrebându cum naiba n-am putut până acum identific dorul pe care-l simţeam, ca fiind dor de el. Da, de oraşul ăsta din care cândva abia am aşteptat plec.

Oraşul ăsta înconjurat de păduri şi forme de relief, unde maşinile opresc la trecerea de pietoni, unde oamenii au centralele pornite şase luni pe an, oraşul ăsta în care m-am născut şi-n care am crescut. Al naibii de dor mi-a fost de el, fără măcar ştiu. Poate şi pentru după naştere, am fost destul de izolată, ca mai toate mamele care n-au ajutor şi sunt nevoite îşi petreacă toată ziua cu copilul.

M-am plimbat prin oraş ca un turist ce îl vedea pentru prima dată şi întrebam cum de nu-i văzusem frumuseţea până acum, cum de nu-mi bătuse privirea până în sufletul lui? Am respirat aerul ăsta rece, mi-am umplut bine plămânii cu el, mi ajungă până l-oi revedea data viitoare.
Până atunci însă, rămas bun!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook