Încă suntem la bunici. Pentru că eu aici am copilărit şi trăit până la 25 de ani, încă mă mai ţin minte vecinii de bloc. Vecini care nu au văzut-o pe Iris niciodată până acum, sau poate doar atunci când avea vreo şase luni. Aşadar e lesne de înţeles că cu fiecare vecin sau cunoscut cu care ne întâlnim, purtăm mai mult sau mai puţin această conversaţie:

– Vai, asta e fetiţa ta?
– Da, ea este, toată-i a mea.
– Ioi, da’ frumoasă îi. Nu-i aşa că eşti o frumuşică? Câţi ani ai? Cum te cheamă?
Iris răspunde inevitabil:
– Nu vei.
Interlocutorul mă întreabă:
– Ce zice?
– Zice că nu vrea.
– Ce nu vrei tu buburuză mică, nu vrei să vorbeşti puţin cu tanti, tu frumoasă cu părul blond?
Iris nu cedează:
– Nuuuu vei.
– Vai tu, dar îi tare frumoasă, ca maică–sa. Să fie sănătoasă şi să vă aducă numai bucurii.
– Mulţumim, săru’mâna, mă bucur că v-am văzut.

Aşa-i când ai copil mic, complimentele curg şi din stânga şi din dreapta. Nu-mi displace, na, recunosc, bring it on. Şi-apoi cu buzunarul şi ego-ul plin de epitete care mai de care mai pompoase la adresa frumuseţii fetei mele, care doar de la mă–sa a putut moşteni asemenea frumuseţe răvăşitoare, mă plimb îngâmfată, cu pieptul înainte şi pasul săltat.

Până mă întâlnesc cu vecinul care are aprozarul de la colţ:
– Bună ziua.
– Bună ziua. Vai, dar ce fetiţă frumoasă ai tu acolo? E a ta, aşa-i?
Se uită atent la Iris, apoi la mine.
– A mea e, da, mă laud eu.
Iar se uită cu atenţie la Iris, apoi iar la mine.
– Şi aţi venit puţin la bunici, aşa-i, tu frumoasă mică?
– Da, răspunde Iris.
– Tu mititică, dar eşti frumoasă tare, mă tot uit la tine şi mă minunez ce frumuseţe de păpuşică ai.
– Da, aprobă Iris.
Vecinul iar se uită lung la mine. Se încruntă puţin, ridică o sprânceană. Se uită la Iris şi zâmbeşte:
– Frumoasă. Cu cine semeni tu oare că ai ieşit aşa de frumoasă?
Iar se uită la mine, apoi continuă.
– Oare cu tată–tu semeni? Ia spune tu frumoaso, semeni cu tăticu’ tău, aşa-i?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook