M a intrat repede la supermarket,iar eu şi Iris am rămas în maşină, aşteptându-l să se întoarcă. Lângă noi a oprit un minivan alb. Din el a coborât un cuplu. El, mare şi înalt, cu umerii laţi şi părul ceva mai lung, arăta ca un jucător de rugby. Ea, blondă, cu zâmbetul pe buze, frumoasă şi însărcinată. Am privit-o admirativ.

A deschis portiera maşinii şi înăuntru am putut vedea o pereche de gemeni. Băieţi amândoi. Am aproximat că aveau în jur de doi ani, give or take. Admiraţia mea pentru femeia frumoasă şi însărcinată, a crescut brusc. După ce le-a desfăcut centurile de siguranţă copiilor, femeia i-a poftit să coboare din maşină.

Băieţii nu păreau să audă de fel că mama lor le vorbea. Am oprit muzica din maşină, curioasă tare să aud cum va decurge conversaţia între ei, însă n-am auzit mare lucru. Femeia le spuse ceva din nou, însă copiii refuzau să coboare, dând din cap şi ţinându-se cu mâinile de scaune. Ea stătea cu spatele la mine şi nu puteam să-i văd chipul.

A venit şi tatăl care semăna cu un jucător de rugby. I-a rugat şi el pe băieţi să se dea jos. Nimic. Cei mici se făceau că plouă. Părinţii stăteau acolo deja de cinci minute, rugându-se de copiii care-i ignorau. Apoi s-au întors şi le-am putut vedea feţele. Mama blondă şi frumoasă, cu tatăl lat în umeri, zâmbeau. Cu gura până la urechi.

M-a frapat imaginea asta. S-au sprijinit amândoi relaxaţi de maşină şi au aşteptat. Vorbeau între ei şi râdeau. Nu aveau maxilarele tensionate de nervi, nu vorbeau copiilor şuierat printre dinţi, nu ţipau, nu le pulsau venele la tâmple. Îi lăsau pe copii în ritmul lor. Erau relaxaţi, ăsta e cuvântul. M-am uitat la ei îndelung, ca la un tablou. Mi-am imaginat că trebuie să fie persoane confortabile în propria lor piele şi bine tare unul cu celălat.

Mâna lui i-a atins burta în treacăt şi i-a mângâiat-o molcom. Ea a zâmbit şi mai larg, şi mai frumos. Au aşteptat acolo, sprijiniţi de minivan până când copiii s-au hotărât să coboare din maşină, apoi cu câte unul de mâna, au intrat în supermarket, lăsându-mă şi pe mine zâmbind tâmp în urma lor.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Se spune că zilele speciale ţi le aminteşti chiar şi după ani de zile. De obicei, zilele respective sunt marcate de evenimente deosebite. Eh, eu însă nu funcţionez chiar aşa. Zilele alea cu evenimente importante sunt de cele mai multe ori stresante pentru mine. Nunţi, botezuri, logodne, mulţimi, oameni cunoscuţi şi necunoscuţi cu care eşti nevoit să conversezi politicos, ţinută de gală, toate astea sunt prea mult pentru mine. Call me an introvert, I don’t mind.

Însă mai sunt şi zilele alea în care aparent nu se întâmplă nimic, după-amiezile alea care–ţi încălzesc sufletul atunci când se întâmplă, şi mai apoi atunci când ţi le aminteşti.
După somnul de prânz am îmbrăcat-o repede şi am fugit cu Iris la finalul antrenamentului de karate al verişoarelor, cât să apuce să ţopăie şi ea puţin, să ridice picioarele în timp ce striga la unison cu ceilalţi copii “haaaa, haaaaa”. Apoi, cu mătuşa şi verişoara ne-am plimbat, dar numai până când pe Iris a apucat-o tare dorul de rochiţa mov cu floricele pe care o purta şi a cerut să se întoarcă la bunici, unde putea să se învârtă într-un picior şi să o netezească cu mâinile.

Acasă, bunicul s-a jucat cu nepoatele în timp ce bunica meşterea la o salată de cartofi, pe care mai apoi am mâncat-o împreună. Ştiţi cum e să mănânci cu familia, aşa-i? Cu copii care mai înfulecă o îmbucătură, mai aleargă o tură prin casă, le mai cade câte-un cartof din gură pe care apoi îl calcă cu tălpile mici, cu plastelina verde întinsă pe covor de degeţele neîndemânatice. Cu bunici cărora nu le pasă de covorul murdărit, bunici care–şi sorb nepoatele din priviri şi se bucură de moment. Cină însoţită de conversaţii despre nimicuri, în sunetul  tacâmurilor ce se lovesc de porţelanul farfuriilor.

Despre seri din–astea vorbesc. În care nu se întâmplă nimic special, însă eu nu mi–aş putea dori nimic mai mult. Când soră–mea îi cântă Itsy Bitsy Spider lui Iris, iar ea o priveşte amuzată şi se leagănă de pe un picior pe altul. Când verişoarele îi citesc pe rând copilului meu, iar eu nu mă mai satur să le văd aşa împreună. Atunci când e nevoie doar de un balon galben, o bunică şi trei nepoate ca să fie distracţie şi să se umple casa de chiote.

Astea-s zilele mele speciale, aşa mi le-aş petrece pe toate dacă aş putea. Cu oameni dragi, cu oamenii mei, aş sta lângă ei în fiecare seară şi fiecare cină aş mânca-o cu picioarele pe un covor murdărit de plastelina verde.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ţac-pac, Crăciunul a trecut. V-am spus că am casă plină şi c-o să fie fain? A fost. Nu fix cum descriam şi-mi imaginam eu acum câteva zile, însă fain tot a fost.
Vin n-am fiert, nici cozonac n-am făcut aşa cum plănuiam,in schimb sarmale tot a făcut mama, copiii tot au primit cadouri multe, au râs şi au urlat în timp ce le desfăceau, au zgrăngănit colinde la chitara mea, până au dezacordat-o, şi oameni dragi tot ne-au călcat pragul.

Iris a alergat de la o verişoară la alta în prima zi, de la mătuşă la bunică, de la bunicul înapoi la verişoare, fără să pară că-şi aduce aminte şi de mămă-sa. Prilej de bucurie pentru cea din urmă care l-a luat pe M de mâna şi a fugit de-acasă pentru câteva ore.

A doua zi însă, Iris şi-a renegat neamurile dis de dimineaţă, fără drept de apel şi a refuzat categoric să mai coboare din braţele mele, iar când nu se cuibărea comod acolo, se agăţa de picioarele mele, atentă să nu mă piardă din priviri. Nu s-a lăsat înduplecată de rugăminţile bunicilor care au aşteptat atât de tare să o vadă. Singurele persoane care i-au intrat în graţii au fost verişoarele, pe care le-a călărit şi cu care s-a jucat în fiecare zi de dimineaţă până seara.

Timp de patru nopţi Iris a avut somnul înfiorător de agitat, cu treziri dese şi refuz de a adormi la loc. În medie, a stat trează de la 1:00 am până la 4:00 am în fiecare noapte, încercând probabil să-mi amintească de vremuri apuse când ea era nou născută şi nu închideam ochii până în zori. De trezit s-a trezit în fiecare dimineaţă la ora ei obişnuită, prilej de miorlăială şi indispoziţie bebeluşească pentru că nu reuşea să se odihnească.
Ultimele două nopţi ne-au adus ceva mai mult somn, iar ziua de azi bonus, nişte muci. Buuun!

Trebuie să mă laud cu cele mai faine cadouri pe care subsemnata le-a primit de Crăciun.

Una bucată icoană pictată în ulei de Jeny (nepoata mea, verişoara lui Iris), pe când avea şapte ani. Nu-s eu mare bisericoasă, dar pe lângă importanţa faptului că a pictat-o ea, ăsta fiind motivul principal pentru care mi-o doream, faptul că a ajuns la mine m-a surprins plăcut.
Jeny a scos icoana la licitaţie în scop caritabil (banii au ajuns la o familie de bătrâni nevoiaşi), am licitat şi eu, însă obiectul a fost cumpărat de altcineva care a oferit o sumă mult mai mare decât cea oferită de mine. Apoi, persoana respectivă a împachetat-o frumos şi mi-a oferit-o de Crăciun. S-a lăsat cu ochi umezi, recunosc. Mulţumesc, Paula!

Alt cadou pe care l-am savurat de-a dreptul, a fost faptul că am avut o jumătate de zi pentru mine, no baby attached. Am băut cafeaua de dimineaţă la cârciumă, cu o prietenă dragă pe care n-o mai văzusem de anul trecut. Nu ştiu dacă se pune, pentru ca in timpul asta am sunat-o pe mama de două ori şi i-am trimis un sms, verificând dacă Iris e în regulă, dacă a plâns, dacă nu mai poate de dorul meu, etc.

După amiază, pentru că a fost o zi călduroasă, împreună cu M ne-am pus pantalonii şi gecile de piele, bocancii şi ne-am urcat pe motor. Şi duşi am fost câteva ore. Plimbarea mi-a făcut foarte bine, am fost doar noi doi, el în faţă, eu în spatele lui ţinându-l strans de mijloc, cu vântul în faţă, până când mintea mi s-a limpezit. Recomand!
Mulţumesc M pentru plimbare, mulţumesc mama că ai fost dădacă!

Acum ne pregătim de Revelion, mâine mai adăugăm doi bunici la gaşcă, Iris probabil o să-i ignore şi pe ei, pesemne i-o fi plăcând să se tot roage lumea de ea. 

Crăciunul vostru cum a fost?
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/