Category: Diverse

De mâine dimineață Iris începe școala. E foarte emoționată pentru că în fața ei se așterne un drum pe care n-a mai pășit niciodată. E și dezamăgită că n-a nimerit în clasă cu nici unul dintre prietenii ei pe care îi știe de când era bebeluș, a și plâns tare din cauza asta. Își va face prieteni noi ușor, pe ceilalți îi poate vedea în afara școlii, așadar din cauza asta nu-mi fac griji. Îmi fac însă pentru altele.

Mă gândesc la toți copiii care se întorc la școală, indiferent ce vârstă au ei, pentru că vor avea un an școlar așa cum n-a mai fost altul până acum. Mulți copii au tot auzit în ultimele luni că își pot infecta familiile, că-și pot chiar omorî bunicii. Că ei sunt purtătorii de virus. Iar asta este o povară teribil de greu de purtat pentru oricine, darămite pentru un copil. Ei au suferit cel mai mult de pe urma interdicțiilor, nu și-au mai văzut prietenii, unii nu și-au văzut rudele, bunicii, verișorii, n-au avut voie la locurile de joacă, poate n-au fost nicăieri în concediu. Foarte mulți n-au avut o curte în care să iasă la aer pe perioada izolării. Pentru toată răbdarea și înțelegerea de care au dat dovadă, îi admir din tot sufletul pe copii.

Mă gândesc la educatori, învățători și profesori. Și ei, nu doar copiii, pornesc pe un drum nou, unul în care direcția e încă neclară. Pentru că autoritățile nu ajută, ci bâjbâie de șase luni după soluții. Cadrele didactice sunt și ele încărcate cu responsabilități uriașe. E datoria noastră să facem echipă cu ele, nu să acuzăm, să le arătăm cu degetul sau să ne certăm cu ele. Ca să poată trece cu bine de încercarea aceasta, copiii au acum nevoie de adulți care să se poarte responsabil, pentru ca ei să se poată simți în siguranță acasă și la școală. Îmi doresc foarte tare să ne purtăm cu toții omenește, să nu uităm că și cel de lângă noi tot pentru prima dată trăiește asemenea vremuri.

Mă gândesc la părinți și la cum vor fi nevoiți să învețe să respire cu nodul în gât. Știu exact cum se simt. Nesiguranța, frica, multele semne de întrebare, multele “dacă-uri”, pe toate le port și eu pe umeri. Mă gândesc la cum unii dintre acești părinți își vor lăsa copiii de grupa mică la poarta grădiniței, fără să poată intra cu ei în incintă.

Mă gândesc la Iris și la prima ei zi de școală. Mâine își va cunoaște învățătoarea și noii colegi, toți cu mască. Cred că poate fi o zi frumoasă, de care să-și amintească cu drag, chiar și în aceste condiții.

Asta îmi doresc pentru mâine. Ca noi adulții să le oferim o primă zi de școală cât mai plăcută copiilor. Să înțelegem că există noi reguli, pe care e necesar să le respectăm cu toții. Că nu doar copilul nostru va fi nevoit să poarte mască, ci și toți ceilalți, nu doar pentru al nostru va fi greu, ci și pentru restul. Că nu e necesar să ducem flori. Că putem trece peste asta și altfel decât cu nervi. Putem să ne păstrăm calmul și să zâmbim, căci zâmbetul adevărat se vede și pe ochi, atunci când gurile sunt acoperite.

Multe nu vor fi în controlul nostru, dar în același timp, multe altele vor fi. De exemplu, să alegem dacă să fim isterici sau dimpotrivă, alegem să fim raționali.

Să aveți un an nou școlar frumos și sănătos!

Dosar de Mamă e și pe Facebook.

Citeam pe Instagram la o persoană cu sute de mii de followeri că băieții nu trebuie pupați și drăgăliți de mamele lor, pentru că astfel ele îi vor sensibiliza, ceea ce aparent e nasol. Băieții bebeluși, să ne înțelegem, nu se referea la vlăjgani cu mustață sau păr pe piept. Așadar ei, bebelușii ăștia, dacă sunt prea giugiuliți de mamele lor, atunci nu vor mai putea să se comporte ca niște bărbați adevărați la maturitate.

Ăhm, say what? Nu știu dacă pe bebelușele fetițe e în regulă să le pupe mamele lor prea mult, că despre asta nu mai zicea. Dar cu băieții mi-e clar, dacă vrem să-i creștem vikingi, nu-i pupăm, nu-i alintăm niciodată “broscuțu’ lu’ mama”, nu-i ciupim drăgăstos de obrăjori, nimic, fără atâta dramă de muieri, ce mama naibii. Că doar creștem bărbați, nu fătălăi.

Deduc că băieții trebuie învățați deodată cu statul pe oliță, că sensibilitatea nu e treabă de bărbați, câh. Doamne ferește să-i sensibilizăm. Ar putea ieși din ei niște frați sau fii iubitori. Niște prieteni empatici pe care te-ai putea baza la nevoie. Niște soți responsabili.

Terminați cu prostiile, pupați-vă și alintați-vă bebelușii, iubirea e de fapt tot ce avem de dat unii altora. Fără iubire nimic nu poate fi crescut, nici un fir de iarbă și cu siguranță nici măcar un bărbat.

Foto: Pixabay

Dosar de Mamă e și pe Facebook

A fost un an greu pentru tine. Să fii soră mai mare nu e chiar floare la ureche, trebuie să recunoaștem. Oamenii mari au acum așteptări noi de la tine, unele pe care nu le aveau înainte. Deodată te-ai trezit că ești copilul “mai mare” și acum trebuie să fii mai înțelegătoare, mai răbdătoare, să îți împarți părinții, ba chiar și jucăriile cu fratele tău.

Nu mai poți face nimic fără ca el să nu te deranjeze, se bagă mereu peste tine, trebuie să fii un exemplu bun și n-ai voie gustări decât atunci când doarme el. Iar părinții nu te lasă să alergi cu el în brațe, nici să-l învârți până vomită, ba nici măcar nu poți să-l pocnești când te trage de păr. Că e mai mic, zice toată lumea, te-ai săturat să tot auzi asta. E greu să fii soră mai mare, puiule, știu.

Pe lângă asta, pandemia ne ține aproape de casă deja de jumătate de an. N-ai mai fost într-un loc de joacă de luni întregi, ți-ai petrecut primăvara cu gărgărițele, iar vara asta te-ai jucat doar cu câțiva copii. Nu te-ai mai dus nici la antrenamente, nu ți-ai văzut anul ăsta bunicii și nici verișoarele. Ai purtat masca de câte ori a fost nevoie. N-ai fost în vacanță nicăieri. Ai terminat grupa mare brusc, fără să înțelegi prea bine că chiar dacă nu e drept, nu te mai poți întoarce la grădiniță să-ți vezi colegii de la care n-ai apucat să-ți iei rămas bun.

Tu ești eroul meu în pandemie. Tu, doar un copil, ai dat dovadă de înțelepciune și înțelegere, peste așteptări.

În curând începi școala și ai emoții mari. N-ai vrea să mergi, nu știi ce te așteaptă acolo, orice e nou încă te sperie.

Ești la fel de prietenoasă ca întotdeauna și acum la șase ani. Îți faci prieteni mai ușor decât orice altă persoană pe care o cunosc.

Pe cei care îți sunt dragi îi îmbrățișezi mereu, le faci complimente și declarații de dragoste. Nu-ți uiți prietenii, chiar dacă a trecut multă vreme de când nu v-ați mai văzut.

Vorbești incredibil de mult. Foarte mult. Tot timpul.

Persoana ta favorită e Zmeu.

Ești un munte de energie. Țopăi, alergi, te cațeri, te târâi, faci tumbe, ești mereu într-o continuă mișcare. În timp ce vorbești, desigur. Că e mereu ceva de spus.

Începi încet să te desprinzi de mine. Simt cum încerci ușor marea cu degetul, să vezi dacă frige sau nu. Sper să am înțelepciunea să te las să te desprinzi, atunci când va veni vremea.

Ești frumoasă. Cea mai frumoasă fetiță pe care o cunosc. Ochii tăi sunt acum verzi, cu o nuanță deschisă nemaipomenit de frumoasă.

Te-am tuns pentru prima dată. Eu, acasă. Cu ocazia asta s-au dus cârlionții tăi de copil mic. Ești tot blonduță și îți place să ai părul desfăcut. Dacă îl răsfiră vântul îți place și mai tare.

Ai învățat să împarți, în sfârșit.

Ești protectoare cu cei mai mici decât tine, iar ei te plac aproape mereu.

Nu îți mai plac chiar atât de tare prințesele (aleluia!), acum ești pasionată de dinozauri și spațiu.

Vrei să te faci astronaut.

Îți plac foarte tare balenele și cântecul lor.

Îți place să desenezi și ai făcut progrese vizibile în ultimele luni.

Jucăria ta preferată sunt eu.

Nu îți plac etichetele, e obligatoriu să le tăiem de pe toate hainele.

Ești mai înaltă decât majoritatea copiilor de vârsta ta.

Ai în continuare un simț al umorului special.

Ești empatică și iubitoare.

Îți plac fursecurile cu scorțișoară și biscuiții mei cu brânză. Încă adori înghețata.

Ești inteligentă. Lângă tine nu există plictiseală. Ai o imaginație fantastică.

Ai cel puțin o julitură și o vânătaie, în orice anotimp. Și unghiile aproape mereu negre, de la cât scurmi peste tot, indiferent cât de scurte ți le-aș tăia.

Îți plac clătitele cu banane și terciul de ovăz cu zmeură.

Cele mai bune ouă prăjite ți le face tata.

Ai primit prima ta bicicletă. Roz.

Ai învățat să mergi pe trotineta cu două roți.

Fructul tău preferat e zmeura. Ba nu, pepenele roșu. Ba nu, pepenele galben.

Mi-ai cerut ca în dimineața zilei tale de naștere, să fac o reverență când cobori scările, ca să te simți specială. Așadar, toate plecăciunile, Majestate Iris! Te iubesc așa cum cuvintele nu pot descrie! La mulți ani, copilă zăpăcită!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Pentru că am stat foarte mult cu copiii acasă în ultimele șase luni, am profitat de timpul acesta ca să îi citesc mai mult lui Iris. Cum ea a mai crescut, acum am trecut la alt tip de lectură, citim cărți mai lungi, cu subiecte/ acțiuni mai complexe și personaje multiple. Citim când Zmeu se joacă singur, când el doarme sau de fiecare altădată când ne lasă, că-i băiat bun de obicei și îi place să asculte povești. Iris încă nu s-a arătat interesată să învețe să citească, iar eu n-am considerat că e musai s-o învăț acasă. Are timp la școală, dar despre asta am mai scris aici, așa că nu mai reiau.Am citit în fiecare zi atât cât ne-a permis timpul, uneori mai mult, alteori foarte puțin, important e că am păstrat cărțile în viața ei și că e în continuare interesată de ele. Îmi cere să citim, nu e necesar să insist eu, ne oprim la cuvintele sau expresiile noi ca să i le explic mereu pe înțelesul ei. Cititul rămâne între noi două o punte către viața înainte de Zmeu. Ei îi e dor doar de noi două, știu și simt asta.Așadar, dacă aveți copii mai mari de cinci ani, pasionați de lectură și vă trebuie puțină inspirație, cărțile citite de noi în ultima perioadă sunt următoarele:

Micul Prinț de Antoine de Saint- Exupery

Micul Prinț e o călătorie metaforică în care nimic nu e ceea ce pare la prima vedere. O reîntoarcere la inocență. O lucrare clasică ce nu trebuie să lipsească din biblioteca voastră sau a copiilor.
“Stelele sunt ale tuturor, dar înseamnă altceva pentru fiecare. Pe cei ce călătoresc îi îndrumă. Pentru alții sunt doar niște luminițe. Savanții fac cu ele probleme. Businessmanul le lua drept aur. Numai că… stelele, toate stelele tac. Așa că tu o să ai niște stele fără seamăn…
– Cum adică?
– Noaptea o să te uiți pe cerul plin de stele și o să știi că sunt și eu pe acolo, pe una anume, și că râd. Atunci o să ți se năzare că toate stelele râd. O să ai stele care știu să râdă.
Și a râs iar. “

Sâmbătă când vine Sambo de Paul Maar

Sambo apare pe neașteptate în viața sfiosului domn Gambrino, într-o zi de sâmbătă, în urma unor coincidențe și potriveli stranii ce au loc de-a lungul săptămânii care o precede. Pe domnul Gambrino îl așteaptă o adevărată aventură alături de ciudata creatură, care nu pare a fi nici om, nici păpușă și nici animal.Trebuie, trebuie musai să le citiți copiilor această carte pentru umorul eu. Eu am râs împreună cu Iris de la prima pagină până la ultima. Iar când am ajuns la finalul cărții, Iris a zis cu răsuflarea tăiată: “din nou, te rog, te roooog s-o mai citești iar.”
“- Cine-i rege aici? întrebă mogâldeața.
– Clientul! declară vânzătorul.
– Ce-i aia client? mai întrebă Sambo.
– Oricine cumpără de la noi e client.
– Adică și eu sunt un client?
– Desigur.
– Ai auzit, tăticule? Sunt rege, țipă Sambo entuziasmat. Vreau o coroană.”

Pânza lui Charlotte de E. B. White

Este o poveste plină de tandrețe despre prietenia neașteptată dintre porcușorul Wilbur și Charlotte păianjenul. E o carte care a stors lacrimi de la Iris, una care a împrietenit-o cu păianjenii. Doar ăia mici, să nu exagerăm totuși.
“Wilbur trecea pur și simplu prin toate îndoielile și temerile pe care le implică găsirea unui nou prieten. Avea să descopere la timp că greșise în privința lui Charlotte. Deși părea mai degrabă curajoasă și crudă, avea o inimă bună și avea să se dovedească loială și sinceră până-n ultima clipă.”

Matilda de Roald Dhal

Dacă faceți parte din generația mea, atunci probabil că ați văzut filmul. Dacă nu, căutați-l, merită să-l vedeți. Matilda este o fetiță precoce și specială, însă neglijată de familia ei. Îi plac cărțile și citește tot ce prinde. Dar părinții ei nu o apreciază și nu par să înțeleagă ce rol important ar trebui să joace ei în viața copilei lor. Fetița reușește totuși să treacă peste toate neajunsurile și să își găsească finalul fericit cu ajutorul domnișoarei Honey. Din perspectiva mea de adult, de mamă, e o carte destul de tristă, însă lui Iris i-a plăcut foarte tare de Matilda. I-a admirat curajul și evident că și-ar fi dorit să aibă și ea puterea specială a fetiței de a muta obiectele cu puterea gândului. Gata, altceva nu mai dezvălui.
“Matilda văzu o potecă prăfuită care ducea la o căsuță mică din cărămidă roșie. Era atât de mică, încât semăna mai mult cu o casă de păpuși decât cu un lăcaș omenesc. Cărămizile din care era construită erau fărâmițate și de culoare palid roșiatică. Avea un acoperiș cenușiu de țiglă cu un coș de fum și două ferestre mici în față. Fiecare fereastră nu era mai mare decât un ziar de format mic.”

Fantasticul domn Vulpe de Roald Dhal

Cei trei fermieri de la care domnul Vulpe fura mâncare de ani de zile, se satură într-o bună zi și vor să-i facă felul. Ca să aflați dacă domnul Vulpe scapă și mai ales de ce e el fantastic, atunci neapărat trebuie să citiți cartea.
“În fiecare seară, de îndată ce se întuneca, domnul Vulpe îi spunea doamnei Vulpe:
– Ei bine, draga mea, ce să fie de data asta? O găină grasă de la Boggis? O rață sau o gâscă de la Bunce? Sau un curcan frumos de la Bean?”

Vrăjitorul din Oz de L. Frank Baum

Una din cărțile favorite ale copilăriei mele. Văd și acum cu ochii minții taraba pe care mă aștepta exemplarul meu, undeva pe un trotuar, în zona pieței din Miercurea-Ciuc. Era ziua mea și aveam voie să-mi aleg cadoul, iar eu am ales Vrăjitorul din Oz. Bine am făcut, pentru că mi-a colorat toată copilăria. Am revenit la ea de multe ori și niciodată nu m-a dezamăgit.E lesne de înțeles că am vrut neapărat să o conduc și pe Iris pe drumul pavat cu piatră galbenă, ce ducea către Orașul de Smarald, ca să-i întâlnească pe Dorothy, Toto, Omul de Tinichea, Sperie Ciori și pe marele Leu. Faptul că i-a plăcut și ei la fel de mult, mi-a mângâiat sufletul într-un fel aparte. Ca și cum aș fi fost și eu din nou mică, împreună cu Iris și am fi ascultat amândouă povestea pentru prima oară.
“- Voi, cei cu inimă, zise el, aveți totdeauna ceva care să vă îndrume și n-ajungeți să faceți rău, dar eu n-am inimă și de aceea trebuie să fiu cu luare aminte. Când Oz îmi va da și mie una, sigur n-o să mai trebuiască să fiu atât de atent.”

Aiurea-n tramvai. Aventurile lui Anton în Țara cuvintelor Anapoda de Adina Rosetti

Anton zice câteva cuvinte nu prea drăguțe când se ceartă cu sora lui, însă apoi se trezește într-o altă lume, unde toată lumea vorbește cam anapoda. E o comoară cartea asta, serios. V-o recomand cu insistență!
“Până la lăsarea serii, merseră și merseră, iar pădurea le scoase în cale tot soiul de lucruri nemaiîntâlnite:
Un leopard care stătea în spatele unui gard vopsit.
O fetiță, care atunci când vorbea, îngheța orice apă aflată în apropierea ei.
Un om care îi îmbia să cumpere pielea unui urs pe care încă nu-l prinsese și care umbla prin pădure.
Un băiețel care stătea cu gura căscată sub o tufă de mure, așteptând ca una să se desprindă și să-i cadă drept în gură.”

Povestea a doi pui de tigru numiți Ninigra si Aligru de Nina Cassian

Ei bine, aceasta este o poveste pentru care mi-ar fi plăcut să am suficientă creativitate, imaginație și artă ca s-o fi scris eu. Este nemaipomenită. Aș putea s-o citesc zilnic fără să mă plictisesc. Felul în care autoarea s-a jucat cu cuvintele, rimele, drăgălășenia, limba română care cântă atât de frumos în această poveste, mă împing să v-o recomand din tot sufletul. E o bijuterie, aș face-o lectură obligatorie pentru școlari.
“- Eu mă numesc Pisoc Mărunt, spune una cu-o-ngâmfare de parcă ar fi spus: sunt Frederic cel Mare.
– Eu sunt Mâța Fâța, se-alintă o roșcovană, lingându-și delicat o porțiune de blană.
– Eu mă numesc Motanul Descălțat și de-această situațiune sunt nespus de încântat.
– Iar eu sunt Miți-Piți cu Ambiții și port un clopoțel în vârful codiții. “

Fetița care voia să salveze cărțile de Klaus Hagerup și Lisa Aisato

Anna este o fetiță care iubește cărțile atât de tare, încât se hotărăște să le citească pe toate cele aflate în pericol de a fi distruse, din cauză că nu le împrumuta nimeni. Astfel, tot citind, descoperă “Pădurea fermecată”, o carte care o vrăjește de-a dreptul. Doar că din carte lipsește finalul, exact ultima pagină. Atunci Anna se hotărăște să îl găsească pe autorul acestei cărți ca să afle care e finalul ei, iar în această căutare i se alătură și alții. N-o să vă zic dacă reușește, ca să aflați va trebui să citiți cartea. Ne-a plăcut, oricărui cititor pasionat cred că i-ar plăcea. Bonus sunt ilustrațiile foarte drăguțe.
“Anna se gândea. Dacă volumele care nu erau citite erau distruse, aveau să dispară și oamenii din cărțile acelea.
Ca o frunză toamna.
Care se ofilește.
Pe urmă se fărâmițează și se face pulbere.
Apoi se risipește în vânt. Pentru totdeauna.
Era groaznic să se gândească la asta.
Anna era aproape să izbucnescă în plâns, dar pe urmă s-a înfuriat.
– Trebuie să salvăm cărțile, a spus.”

Aventurile lui Sacha în castelul fermecat de Iulian Tănase

O carte simpatică, ilustrată foarte drăguț, despre Sacha, un băiețel blond care împlinește patru ani și care își petrece ziua de naștere împreună cu tatăl lui într-un castel fermecat. Castelul este desigur doar în imaginația bogată a băiețelului, la fel și vulpile sau șerpii care se găsesc acolo. E o poveste despre puterea imaginației, plină cu dialoguri savuroase între tată și fiu. Și plină de candoare, aș mai adăuga. Lui Iris i-a plăcut tare de Sacha.
“Când ne-am băgat în pat ca să dolmim penltu că elam eu puțin obosit, tata mi-a spus că lui îi e dol de mine tot timpul și asta mi s-a pălut ciudat, cum să îți fie dol de cineva cale e în fața ta și poți să-l atingi, eu cledeam xă ți-e dol doal de cineva cale e depalte și tu nu îl vezi când ți-e dol. “

Lindbergh. Povestea unui șoricel zburător de Torben Kuhlmann

Aceasta este prima care din seria de trei (deocamdată, am auzit că urmează și a patra, yuhuu) scrisă și ilustrată de Torben Kuhlmann. Observînd că toți ceilalți șoricei din oraș au dispărut din cauza unui nou tip de capcană, micul nostru erou hotărăște să emigreze în America. Pentru asta trebuie să traverseze Atlanticul în zbor, ajungând să creeze istorie și devină primul șoricel zburător. Textul captează rapid atenția unui copil curios cu tot felul de informații utile, iar ilustrațiile, ah, ilustrațiile sunt minunate. Am răsfoit toată seria, de la cap la coada, de nenumărate ori, bucurându-ne de fiecare dată de imaginile detaliate.

Edison. Misterul comorii dispărute de Torben Kuhlmann

În această carte, Edison șoricelul, încearcă să găsească o comoară ascunsă pe fundul oceanului, cu ajutorul profesorului de la Universitatea Șoriceilor. Împreună construiesc un vas care să servească acestui scop, însă comoara pe care o găsesc este cu totul altceva decât se așteptau ei.
Iris a studiat ilustrațiile cu lupa, atât de fabuloase sunt.

Armstrong. Călătoria fantastică a unui șoricel pe Lună de Torben Kuhlmann

Armstrong este un șoricel pasionat de spațiu, care vrea să demonstreze întregii suflări șoricești că luna nu e o roată de cașcaval. Cu acest scop în minte, ajutat de un înțelept profesor șoarece, construiește o rachetă și un costum spațial. E o carte minunată pentru copiii interesați de spațiu, datorită informațiilor pe care le oferă și din nou, datorită ilustrațiilor deosebite.

Șoriceii familiei Robinson de Dick King-Smith

O familie de șoricei, formată din mamă, tată și puii lor, locuiește sub podeaua unei bucătării. Însă vor musai să se mute în altă casă, pentru că aici trăiește o pisică ce-i vânează. În noua lor locuință au parte de surprize și personaje pe care e musai să le descopere și copiii voștri. Lui Iris i-a plăcut tare această carte, ba de atunci chiar speră să vadă și ea un șoricel mic prin curte. “Într-adevăr, casa cu numărul 16 de pe strada Simple mirosea puternic a șoareci, iar familia care locuia acolo nu avea de gând să își ia pisică.

Locuiau acolo trei uriași (cum le spuneau șoarecii) : domnul Black, doamna Black și fiul lor, un băiat pe nume Bill. “

Un urs pe nume Paddington de Michael BondDupă atâția șoricei, a venit și timpul ursuleților. Din Întunecatul Peru, Paddington a ajuns tocmai la Londra, unde pe peronul gării face cunoștință cu familia Brown, care-l adoptă în sânul ei. De aici încolo, ursulețul iubitor de marmeladă, trece printr-o serie de trăznăi adorabile. E dificil să nu-l îndrăgești pe acest urs neîndemânatic și politicos, cu pălăria lui veche cu boruri largi și valiza lui cu cheiță agățată la gât. Ne-a plăcut amândurora, sigur vom reciti.
“Ursulețul se aplecă să închidă valiza. Doamna Brown reuși să-i citească eticheta de la gât. Scria, simplu: Vă rog să aveți grijă de acest ursuleț. Vă mulțumesc.”
Ursuletul Winnie Puh de A. A. MilneRecunosc că Winnie e ursulețul meu favorit. E rotofei și dulce, iubește mierea și a trecut cu brio testul timpului, bucurînd generații întregi de copii. Cartea aceasta, care a fost scrisă cu aproape 100 de ani în urmă, e toată despre prietenie și copilărie, plină de puritate și un umor drăgălaș. Dacă n-ați făcut-o încă, atunci citiți-o. E bună ca o felie caldă de cozonac.
“- Și aș intra după el, a zis Winnie plin de entuziasm, dar cu multă grijă, ca să nu mă rănesc, și aș ajunge la Borcanul cu Miere, și i-aș linge marginile mai întâi de toste, prefăcându-mă că atâta a mai rămas, știi, și apoi m-aș îndepărta și m-aș gândi puțin, și apoi m-aș întoarce și aș înceoe să ling drept din mijlocul borcanului, și apoi…”
Aventurile lui Habarnam si ale prietenilor sai de Nikolai NosovCelebra carte despre prichindeii prieteni care trăiau în Orașul Florilor a bucurat mulți copii din generația mea și constat cu încântare că este apreciată și de generația din care face parte Iris. Noi ne distrăm mereu cu numele lor haioase. Zăpăcilă, Pilulă, Glonțișor, Șurubel și Piuliță, Gogoașă, Grăbilă, și tot așa mai departe. E o carte la care revenim mereu.
“- Cum am ajuns în casa asta? întrebă Habarnam
– Noi te-am adus. Nu se putea să te lăsăm în curte peste noapte! răspunse Ochi-albaștri.
– Doar erai aproape mort de-a binelea, se băgă în vorbă Iepurica. Dar Mierinana a spus că s-ar putea să reînvii, pentru că ai un ăsta… or-ga-nism foarte tare.
– Da, am un organism foarte tare și un cap și mai tare, spuse cu lăudăroșenie Habarnam. Altul în locul meu ar fi făcut, în mod sigur, o emoție la creier. “
Cartea cu Apolodor de Gellu NaumCred și sper că toți copiii cunosc următoarele versuri:
” Mi-e dor, mi-e dor
De frații mei din Labrador! “
Cartea ne prezintă călătoria pinguinului tenor Apolodor  către Labrador, acolo unde speră să își găsească familia. Ajunge să trăiască aventuri grozave, călcând pe alte meleaguri, ba chiar continente diferite și întâlnind personaje interesante.
Această carte este o minune, rimele, felul jucăuș în care este scrisă te face să îl îndrăgești pe pinguinul în frac imediat. Noi recitim des din ea și ascultăm mereu varianta interpretată fabulos de Ada Milea.
“Dar într-o zi, Apolodor,
Spre deznădejdea tuturor,
A spus așa: – Sunt foarte trist!
Îmi place viața de corist,
Dar ce să fac? Mi-e dor, mi-e dor
De frații mei din Labrador…”Cam acestea sunt cărțile pe care le-am tot citit de când tot stăm mai mult pe-acasă. Personal, abia aștept ca Iris să învețe să citească și să descopere singură lumea asta magică a cărților. Aștept și pentru că sunt curioasă să văd dacă toți anii ăștia de citit și de sădit litere în căpușorul ei, pagini după pagini, carte cu carte, vor da roade. Sper din suflet să iubească cititul și cărțile. Voi ce ați mai citit copiilor?Dosar de Mamă e și pe Facebook

De cele mai multe ori gătesc pentru noi toți, dar pentru că puradeii au vârste diferite, uneori nu le pot da să mănânce același fel de mâncare amândurora.

Dimineața, mai ales, mă scarpin în cap îndelung, încercând să mai încropesc ceva pe care puradel cel mic să-l mănânce și să nu fie iar pâine cu unt, iaurt, terci sau pancakes cu banane, chestii pe care le tot rotesc până amețesc.

Așa că într-o perioadă în care refuza cu îndârjire legumele, a trebuit să improvizez ceva ca să mănânce totuși măcar puțin. Clatitele îi plac în general, așadar am pornit cu gândul că dacă fac un maglavais în care să amestec și niște legume, atunci o să fie cu succes. Și, ce să vezi, chiar a fost.

Am bătut spumă un albuș, am tocat foarte mărunt o bucățică de kapia și una de ceapă verde , am răzuit niște telemea, apoi le-am amestecat. Trebuie doar puțin din fiecare la un singur albuș. Apoi am legat compoziția cu puțină făină, am format trei clătite mici și drăguțe pe care le- am perpelit în tigaia în care topisem puțin unt.

Alădată am folosit fulgi moi de ovăz în loc de făină și clătitele parcă au fost mai aerate. Le-am tăiat soldăței, s-au mâncat cu poftă, misiune îndeplinită.

Evident că se pot face și în alte combinații, chiar cu mai multe albușuri. Iris totuși a zis că-s bleahh, dar Zmeu a mâncat tot.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Zmeu trece prin etapa în care îi ies caninii. Au spart gingia cei de sus și acum urmează cei de jos. Dacă aveți și voi puradei acasă, știți că asta înseamnă un copil morocănos, nervos, care vrea doar în brațe la mă-sa, că nu doarme mai deloc și nici nu mănâncă prea bine. De vis!

Pe lângă toate astea, au început tantrumurile, și nu-s deloc cum erau la Iris, așa că ne-au luat prin surprindere. Feciorul se trântește pe jos, așa ca-n filme, dă din picioare țipând cu năduf, aruncă cu obiecte, lovește și mușcă. Ultimele două m-au scos serios din zona de confort pentru că Iris nu ne-a lovit niciodată și nu mă așteptam. Bănuiesc că au de-a face și cu durerea de dinți, pentru că imediat după ce încearcă să ne muște își bagă degetele în gură. Apoi plânge neputincios.

Una peste alta, să zicem că azi nu a fost cea mai faină zi, am avut altele mai bune. A fost supărat pe jos, a fost supărat în brațe, a dormit doar puțin la prânz, noaptea s-a trezit de nenumărate ori și n-a mâncat mai nimic toată ziua. Plânge ascuțit din senin, nu-i convine nimic și cât e ziua de lungă se tânguie.

Înainte de cină l-am lăsat cu M puțin pe lângă curte ca să pot face o mămăligă, altfel iar o făceam cu el în brațe. L-a plimbat tată-su pe stradă până n-a mai vrut decât să intre la mă-sa, în casă. Aveam mămăliga pe foc deja și ascultam John Mayer (nu știu cum se face că mai mereu îmi ține companie la bucătărie) când mi l-a adus M pe Zmeu.

Jelea de mama focului, iar eu l-am luat în brațe și i-am lipit capul de pieptul meu. A plâns și acolo o vreme, m-a și lovit de vreo două ori. Apoi am auzit acordurile de la “Don’t let me down”, cu John Mayer & Keith Urban și l-am poftit pe mititelul meu la dans. Ne-am învârtit ușor prin bucătărie, în timp ce capul lui mic s-a odihnit pe umărul meu și eu l-am ținut strâns în brațe, în timp ce John cânta tandru:

“I’m in love for the first time
Don’t you know it’s gonna last
It’a a love that lasts forever
It’s a love that has no past”

Ne-am mai rotit așa o vreme, până ce el mi-a luat fața între palmele micuțe și țuguindu-și buzele mi-a aplicat un pupic direct pe gură. Apoi și-a pus iar capul pe umărul meu. Așa că acum am primit putere pentru încă o noapte cu treziri dese.

Au fost printre puținele noastre clipe liniștite de azi, însă aia e, luăm de unde ce putem, sperând că mâine va fi mai ușor.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Foto: Pexels

https://m.youtube.com/watch?v=lVbyWunzpzU

În contextul pandemiei, am renunțat la multe și am ales să stăm cât mai cuminți. Nu ieșim decât rar, dar avem noroc că putem sta în curte de dimineața până seara dacă dorim. Îmi lipsesc multe și încerc să nu mă gândesc prea tare la cum vor arăta următoarele luni, mai ales cum va fi pentru Iris la școală. Mi-e foarte dor de ai mei, mi-aș fi dorit să ne putem vedea.

Au rămas totuși lucruri care încă mă fac să zâmbesc:

Mirosul cafelei și prima gură de cafea.

Când Zmeu face un pârț mic și noi toți trei râdem până ne dor burțile.

Răcoarea serii după o zi caniculară.

Că pe strada noastră noaptea nu se aud mașini, ci păsări de noapte și greieri.

Când mă simt curată după duș.

Când toată familia mănâncă ce am gătit fără să comenteze.

Mirosul de tei.

Când citesc o carte bună.

Când pot face baie singură.

Sunetul ploii.

Așternuturile proaspete pe pat.

Să-mi afund picioarele goale în nisip.

Să țin un bebeluș în brațe.

Cartofii prăjiți.

Apă rece când mi-e sete.

Pepene zemos și dulce.

Sosul iute.

Când încolțește ceva plantat de mine.

Mutrele copiilor mei odihniți, proaspăt treziți din somn.

Când îmi iese perfect o rețetă.

Mirosul de pământ reavăn.

Hainele aranjate frumos în dulap.

Să stau în dreapta lui M când conduce.

Să o țin de mână pe Iris când ne plimbăm.

Râsul lui Zmeu.

Roșiile de grădină.

Cum arată Zmeu când aleargă, îmbrăcat doar cu scutec.

Cum se așează Zmeu fix pe cartea în care se uită Iris, exact ca un mâț curios.

Playlist-urile de pe Spotify.

Să o privesc pe Iris pe furiș în timp ce-i citesc.

Mereu există asemenea lucruri, le las aici ca să-mi amintesc cum a fost, atunci când nebunia asta va fi istorie.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

A fost odată ca niciodată o familie de stele, formată din mamă, tată, soră și frate. Familia aceasta trăia într-o constelație mică, în formă de dinozaur. Dacă te uitai cu atenție noaptea pe cer, puteai distinge foarte bine capul, coada și chiar cele două rânduri de plăci de pe spatele lui. Toate formate din stele, desigur. Străluceau și sclipeau pe cer, la mare depărtare, de parcă ar fi fost niște licurici fermecați.

Pe mama o chema Stela, pe tata îl chema Stelu, pe fetiță Steluța, iar pe băiețel Steluțu. Mama era cunoscută pentru că făcea cele mai bune fursecuri din constelație, unele presărate generos cu praf de lună. Dar acesta era secretul ei și v-aș ruga să nu-l dezvăluiți nimănui, niciodată.

Tata era cea mai strălucitoare stea din constelație. Toate celelalte stele spuneau că sclipește așa de frumos datorită bunătății și veseliei lui.

În fiecare seară, după ce soarele se ducea la culcare, toate stelele se aprindeau, de la prima până la ultima. Acum era timpul lor. Pentru asta se antrenau de la naștere. Ca să vegheze somnul oamenilor de pe Pământ. Căci fiecare stea se născuse deodată cu pământeanul pe care-l avea în grijă.

Steluța se născuse (în constelația ei, firește) deodată cu Iris, o fetiță blondă cu ochi verzi, care locuia undeva lângă un mal de mare, născută la rândul ei pe Pământ. Iar Steluțu, în același timp cu Carol, un băiețel adorabil, care, ce să vezi, era chiar fratele lui Iris.

Cei doi, Steluța și Steluțu vegheau în fiecare noapte somnul celor doi frați.

Iris se temea de întuneric și era convinsă că la lăsarea serii în camera ei se ascundeau monștrii și umbre mișcătoare. Uneori își trăgea chiar păturica cu unicorn peste cap de frică. Oricât încercaseră părinții să o convingă că nu avea motive să se sperie, ea nu se lăsa convinsă. Așa că adormea greu și se foia încoace și-n colo prin pat, frământându-se îngrijorată.

De îndată ce Steluța observa de-acolo de sus din cer, neliniștea lui Iris, sufla în jos, praf de stele roz, înspre fetiță, iar genele acesteia se îngreunau cât ai clipi. Se liniștea imediat, de parcă o zână bună îi alungase temerile cu o simplă mișcare din bagheta ei magică. Deodată nu mai găseai degețel de monstru sau urmă de umbră în camera ei, iar Iris își dezvelea curajoasă căpușorul. Praful de stele roz îi aluneca pe gene, fetița căsca prelung, își afunda capul mai bine pe pernă, închidea ochii și adormea.

Steluța rămânea să o păzească până apăreau primele raze ale soarelui, iar la primul semn că vreun vis urât se furișa către Iris, mai sufla cu pricepere niște praf de stele roz spre ea. Apoi stătea acolo, pe bucățica ei de cer, păzind-o pe fetița cu care se născuse deodată, împlinindu-și astfel destinul.

Steluțu încă învăța cum să aibă în pază somnul lui Carol. Se pregătea intens, privind-o pe sora lui Steluța la treabă. Pe Carol încă îl adormea mama lui și nu prea avea deocamdată nevoie de praf de stele colorat la somn. Dar într-o bună zi, urma să crească băiețel mai mare și atunci Steluțu trebuia să fie foarte pregătit să-l vegheze, în fiecare noapte.

La ivitul zorilor, Steluța și Steluțu se întorceau la căsuța lor din constelația în formă de stegozaur, mâncau fursecuri gustoase făcute cu praf de lună și se culcau în pătuțurile lor. Căci până la urmă și stelele trebuie să se odihnească, nu-i așa? Noapte bună, tuturor!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Când eram însărcinată cu Iris obișnuiam să citesc tot ce prindeam despre naștere și îngrijirea noului născut. Ba mă uitam chiar și la video-uri cu nașteri naturale și cezariene, atât de informată îmi doream să fiu. Eram tobă de teorie, puteam da examen oricând pe temele astea și aș fi luat sigur punctaj maxim. Eram aproape la fel de informată ca Dr. Spok, ce mai.

Cu toate că voiam să știu tot încă înainte de naștere, n-am citit și n-am căutat deloc informații despre alăptare. Adică, na, știam că voiam să alăptez și aia era, îmi imaginam că o să pun copilul la țâță, el o să apuce sfârcul, natura o să-și urmeze cursul și gata. Ce mare lucru?

Adevărul e că habar n-aveam ce surpriză neplăcută mă aștepta. Câtă tristețe și frustrare urma să-mi aducă experiența alăptării. Nu o să reiau povestea asta, pentru că am scris deja despre ea aici, însă, pe scurt, deoarece alăptată exclusiv Iris nu lua aproape deloc în greutate, doctorul mi-a recomandat în mod repetat să-i dau și lapte praf.

Ceea ce am și făcut, până la urmă, după multe lacrimi, suferință și autoblamare. Am continuat să hrănesc puiul de om la sân, suplimentând cu lapte praf din biberon, până când inevitabil, copilul a ales plasticul din care curgea laptele mai ușor. M-am muls apoi luni întregi și mi-am turnat laptele în biberon, pentru că deja Iris urla la vederea sânilor mei, pe care-i refuza cu încăpățânare. Și în cele din urmă izvorul a secat.

Am fost aproape de o depresie uriașă atunci. Mă simțeam trădată de propriul corp, incapabilă și nepotrivită în rolul de mamă.

Însărcinată cu feciorul, mi-am făcut temele, citind mult despre alăptare, despre atașarea corectă la sân, despre puseurile de creștere și salturile mentale la copii. Acum știam pe propria-mi piele că alăptatul nu e o treabă ușoară aproape niciodată.

Deși peste tot auzeam și citeam că nu există să nu poți produce suficient lapte pentru propriul copil, am decis că acesta era totuși corpul meu, doar al meu și că nimeni nu-l cunoștea mai bine decât mine, așa că am decis că voi asculta tot ce-mi va spune. Dacă puteam alăpta, atunci grozav, dar dacă nu reușeam, voiam neapărat să nu-mi mai dau voie să jelesc și să nu mă mai simt din nou ca ultima cârpă.

Pe Zmeu l-am pus la sân cam la două ore după ce l-am născut, apoi din nou abia a doua zi când mi l-au adus de tot. Era un bebeluș mare, născut cu 4,150 kg și mi s-a zis că are musai nevoie de supliment cu seringa, că e prea mare să se sature cu colostru. N-am protestat, a primit.

Trei zile cât am stat în spital l-am ținut non stop la sân, atentă să se atașeze ca la carte, să i se răsfrângă buzele pe sân și să sugă activ. Îi plăcea, ar fi stat doar acolo, iar eu l-aș fi ținut în brațe până la sfârșitul lumii. Acele trei zile au avut darul de a ne apropia într-un mod magic, aducându-mi liniștea și răspunsul la întrebarea: îl voi putea iubi și pe cel de-al doilea copil la fel de mult ca pe primul?

După ce am ajuns acasă, am profitat că părinții mei au mai stat o lună cu noi și n-am făcut altceva decât am alăptat. Într-una, am ținut zi și noapte, obsesiv, copilul la sân. Eram hotărâtă să reușesc de data asta. Să alăptez fără supliment, țâța power all the way.

Doar ca feciorul nu avea decât un scaun pe zi, uneori, sau treceau zile întregi fără nici unul. Iar ăsta nu era semn bun. Bebelușii alăptați ar trebui să aibă numeroase scaune în 24 de ore, iar faptul că de multe ori nu avea deloc, putea însemna că nu primea suficient lapte. Alăptam ziua și noaptea cu o încrâncenare care mă surprindea și pe mine. Păi nu așa zicea toată lumea, că doar 2% dintre femei nu pot alăpta exclusiv? Atunci înseamnă că eu trebuia musai să pot.

Dar pe lângă problema scaunelor, nici cântarul nu era deloc prietenos cu noi. Din nou. În prima lună Zmeu abia luase în greutate puțin peste 400 de grame. Iar asta era foarte puțin.

Atunci am simțit iar că-mi fuge pământul de sub picioare, că eforturile mele nu erau răsplătite, că soarta era nedreptă, că oricât mă străduiam să fac lucrurile ca la carte, nu reușeam să-mi cresc copiii doar cu laptele meu, deși făceam tot ce trebuia. Mâncam bine, luam chiar suplimente pentru alăptare și beam ceaiuri de stimulare a lactației.

Atunci mi-am ascultat corpul. Atât putea, nici un strop mai mult, nu mai avea de unde stoarce picături în plus, oricât aș mai fi încercat să alăptez exclusiv. O să-mi ziceți că e adevărat faptul că doar 2% dintre mame nu produc suficient lapte pentru copiii lor. Însă eu nu cred asta. După toate strădaniile mele, am dreptul să nu cred în această statistică. Copilul meu nu se sătura, scutecele uscate și cântarul erau dovada că eu nu-mi imaginam, iar de data aceasta refuzam să port iar pe umeri povara autoînvinuirii. Corpul ăsta al meu a făcut tot ce a putut ca să hrănească natural doi pui de om. Mai mult de atât nu s-a priceput. Mai bine de atât n-a putut.

Astfel că am suplimentat cu lapte praf. Așa am considerat că era nevoie să fac. Însă de data asta aveam temele făcute și știam că nu trebuia să mă apropii de biberon. Biberonul era moartea iubirii pentru țâță, trecusem deja prin asta, știam foarte bine și nu eram dispusă să las să se repete istoria.

Citisem despre suplimentarea cu sns și eram sigură că doar astfel puteam să păstrez copilul la sân. Dacă nu știați, sns este un “supplemental nursing system” sau pe românește, un dispozitiv care ajută la suplimentarea cu lapte printr-un furtunaș foarte subțire, care se introduce în gura bebelușului împreună cu sânul. Așadar, fără ca cel mic să atingă vreo tetină și să existe pericolul ca mai apoi să renunțe la sân.

Acest dispozitiv se poate cumpăra sau se poate foarte ușor confecționa acasă, având nevoie doar de următoarele: reglatorul de debit de la un kit de perfuzie, un biberon cu tentină oarecare și un tub de gavaj de 5 fr (pe acestea eu le-am comandat online).

Partea subțire a tubului de gavaj se trece de la interior spre exterior prin tetină, partea groasă a tubului rămânând în biberon, acolo unde va fi laptele. Partea subțire se introduce în gurița bebelușului deodată cu sânul sau ulterior. Cu reglatorul de la perfuzor se poate regla debitul de lapte care va curge prin tub. Dar reglatorul nu e obligatoriu, sns-ul cu tub de gavaj se poate folosi foarte bine și fără acesta.

Datorită acestei metode, cu ajutorul sns-ului, am reușit să-l alăptez pe Zmeu în continuare, fără ca el să pună gura pe biberon, fără să mai trăiesc cu teama că ar fi putut renunța la țâță. La început l-am folosit de două ori pe zi, la alăptatul de dimineață și apoi la cel de seară. Practic Zmeu mânca de la sânul meu, primind în același timp suplimentul de lapte (uneori praf, alteori laptele meu muls), pe care îl trăgea din biberon prin tubul de gavaj. În tot acest timp, faptul că el sugea la sân, stimula în continuare lactația. După o vreme am renunțat la suplimentul de dimineață și am rămas doar cu cel de seară. Iar până pe la patru luni, am reușit să îl scoatem și pe aceasta. Am renunțat la suplimet fără grabă și doar atunci când am văzut că mare parte din laptele aflat în biberon rămânea acolo la finalul sesiunii de alăptat. În felul acesta am reușit să alăptez până în ziua de azi.

Sunt fericită că încă alăptez, este o experiență pe care mi-am dorit-o din tot sufletul. N-a fost o călătorie ușoară, însă este una plină de satisfacții. Faptul că trupul meu produce hrană pentru copilul pe care l-a născut, este un lucru care nu încetează să mă uimească.

Având doi copii, unul alăptat doar cinci săptămâni, iar celălalt perioadă îndelungată, nu pot afirma că am cu cel din urmă o conexiune mai specială decât cu primul. Îmi iubesc copiii la fel de tare, indiferent că i-am alăptat puțin sau mult, iar ei au fost la fel de lipiți și dependenți de mine, cu sau fără laptele de la sânul meu.

Cred că decizia de a alăpta îi aparține mamei și doar ei. Însă e important să ia o decizie informată, oricare ar fi aceasta. Pentru succes în alăptare este nevoie de multă răbdare, de perseverență, de dăruire, un dram de noroc și de suport din partea familiei.

La final, aș vrea să subliniez că această postare reflectă strict experiența mea și alegerile făcute de mine pentru copilul meu. Nu este un îndem la suplimentare cu lapte praf! Am scris acest articol cu un singur gând: că poate printre cititoarele blogului sunt și mame care se confruntă cu o situație similară, iar acest text le poate fi de ajutor. E important de știut că putem păstra copilul la sân, că acolo unde este voință, se găsește până la urmă o cale.

“Dosar de Mamă e și pe Facebook

– N-am mai văzut licurici din copilărie, îmi zicea M. Când eram mic, îi vedeam tot timpul, erau peste tot. Îmi plăceau tare licuricii. Îi puneam în pix și apoi ziceam că am pix din-ăla șmecher care luminează. Multă vreme m-am întrebat unde au dispărut, n-am mai văzut demult unul. Apoi m-a întrebat Iris cum arată licuricii, și i-am arătat unul într-o seară. Am rămas mut de uimire. Abia atunci am înțeles că licuricii nu dispăruseră nicăieri, doar că eu crescusem și atenția mi se îndreptase către alte lucruri. Fete, decolteuri și altele. Nici nu-ți dai seama când trece copilăria. Acum ești mic și îți faci pix cu licurici, acum adolescent, apoi adult. Prea repede ne coacem. Prea repede încetăm să mai fim copii.

Dosar de Mamă e și pe Facebook