Cum am alăptat cu supliment, fără ca cel mic să refuze sânul

Când eram însărcinată cu Iris obișnuiam să citesc tot ce prindeam despre naștere și îngrijirea noului născut. Ba mă uitam chiar și la video-uri cu nașteri naturale și cezariene, atât de informată îmi doream să fiu. Eram tobă de teorie, puteam da examen oricând pe temele astea și aș fi luat sigur punctaj maxim. Eram aproape la fel de informată ca Dr. Spok, ce mai.

Cu toate că voiam să știu tot încă înainte de naștere, n-am citit și n-am căutat deloc informații despre alăptare. Adică, na, știam că voiam să alăptez și aia era, îmi imaginam că o să pun copilul la țâță, el o să apuce sfârcul, natura o să-și urmeze cursul și gata. Ce mare lucru?

Adevărul e că habar n-aveam ce surpriză neplăcută mă aștepta. Câtă tristețe și frustrare urma să-mi aducă experiența alăptării. Nu o să reiau povestea asta, pentru că am scris deja despre ea aici, însă, pe scurt, deoarece alăptată exclusiv Iris nu lua aproape deloc în greutate, doctorul mi-a recomandat în mod repetat să-i dau și lapte praf.

Ceea ce am și făcut, până la urmă, după multe lacrimi, suferință și autoblamare. Am continuat să hrănesc puiul de om la sân, suplimentând cu lapte praf din biberon, până când inevitabil, copilul a ales plasticul din care curgea laptele mai ușor. M-am muls apoi luni întregi și mi-am turnat laptele în biberon, pentru că deja Iris urla la vederea sânilor mei, pe care-i refuza cu încăpățânare. Și în cele din urmă izvorul a secat.

Am fost aproape de o depresie uriașă atunci. Mă simțeam trădată de propriul corp, incapabilă și nepotrivită în rolul de mamă.

Însărcinată cu feciorul, mi-am făcut temele, citind mult despre alăptare, despre atașarea corectă la sân, despre puseurile de creștere și salturile mentale la copii. Acum știam pe propria-mi piele că alăptatul nu e o treabă ușoară aproape niciodată.

Deși peste tot auzeam și citeam că nu există să nu poți produce suficient lapte pentru propriul copil, am decis că acesta era totuși corpul meu, doar al meu și că nimeni nu-l cunoștea mai bine decât mine, așa că am decis că voi asculta tot ce-mi va spune. Dacă puteam alăpta, atunci grozav, dar dacă nu reușeam, voiam neapărat să nu-mi mai dau voie să jelesc și să nu mă mai simt din nou ca ultima cârpă.

Pe Zmeu l-am pus la sân cam la două ore după ce l-am născut, apoi din nou abia a doua zi când mi l-au adus de tot. Era un bebeluș mare, născut cu 4,150 kg și mi s-a zis că are musai nevoie de supliment cu seringa, că e prea mare să se sature cu colostru. N-am protestat, a primit.

Trei zile cât am stat în spital l-am ținut non stop la sân, atentă să se atașeze ca la carte, să i se răsfrângă buzele pe sân și să sugă activ. Îi plăcea, ar fi stat doar acolo, iar eu l-aș fi ținut în brațe până la sfârșitul lumii. Acele trei zile au avut darul de a ne apropia într-un mod magic, aducându-mi liniștea și răspunsul la întrebarea: îl voi putea iubi și pe cel de-al doilea copil la fel de mult ca pe primul?

După ce am ajuns acasă, am profitat că părinții mei au mai stat o lună cu noi și n-am făcut altceva decât am alăptat. Într-una, am ținut zi și noapte, obsesiv, copilul la sân. Eram hotărâtă să reușesc de data asta. Să alăptez fără supliment, țâța power all the way.

Doar ca feciorul nu avea decât un scaun pe zi, uneori, sau treceau zile întregi fără nici unul. Iar ăsta nu era semn bun. Bebelușii alăptați ar trebui să aibă numeroase scaune în 24 de ore, iar faptul că de multe ori nu avea deloc, putea însemna că nu primea suficient lapte. Alăptam ziua și noaptea cu o încrâncenare care mă surprindea și pe mine. Păi nu așa zicea toată lumea, că doar 2% dintre femei nu pot alăpta exclusiv? Atunci înseamnă că eu trebuia musai să pot.

Dar pe lângă problema scaunelor, nici cântarul nu era deloc prietenos cu noi. Din nou. În prima lună Zmeu abia luase în greutate puțin peste 400 de grame. Iar asta era foarte puțin.

Atunci am simțit iar că-mi fuge pământul de sub picioare, că eforturile mele nu erau răsplătite, că soarta era nedreptă, că oricât mă străduiam să fac lucrurile ca la carte, nu reușeam să-mi cresc copiii doar cu laptele meu, deși făceam tot ce trebuia. Mâncam bine, luam chiar suplimente pentru alăptare și beam ceaiuri de stimulare a lactației.

Atunci mi-am ascultat corpul. Atât putea, nici un strop mai mult, nu mai avea de unde stoarce picături în plus, oricât aș mai fi încercat să alăptez exclusiv. O să-mi ziceți că e adevărat faptul că doar 2% dintre mame nu produc suficient lapte pentru copiii lor. Însă eu nu cred asta. După toate strădaniile mele, am dreptul să nu cred în această statistică. Copilul meu nu se sătura, scutecele uscate și cântarul erau dovada că eu nu-mi imaginam, iar de data aceasta refuzam să port iar pe umeri povara autoînvinuirii. Corpul ăsta al meu a făcut tot ce a putut ca să hrănească natural doi pui de om. Mai mult de atât nu s-a priceput. Mai bine de atât n-a putut.

Astfel că am suplimentat cu lapte praf. Așa am considerat că era nevoie să fac. Însă de data asta aveam temele făcute și știam că nu trebuia să mă apropii de biberon. Biberonul era moartea iubirii pentru țâță, trecusem deja prin asta, știam foarte bine și nu eram dispusă să las să se repete istoria.

Citisem despre suplimentarea cu sns și eram sigură că doar astfel puteam să păstrez copilul la sân. Dacă nu știați, sns este un “supplemental nursing system” sau pe românește, un dispozitiv care ajută la suplimentarea cu lapte printr-un furtunaș foarte subțire, care se introduce în gura bebelușului împreună cu sânul. Așadar, fără ca cel mic să atingă vreo tetină și să existe pericolul ca mai apoi să renunțe la sân.

Acest dispozitiv se poate cumpăra sau se poate foarte ușor confecționa acasă, având nevoie doar de următoarele: reglatorul de debit de la un kit de perfuzie, un biberon cu tentină oarecare și un tub de gavaj de 5 fr (pe acestea eu le-am comandat online).

Partea subțire a tubului de gavaj se trece de la interior spre exterior prin tetină, partea groasă a tubului rămânând în biberon, acolo unde va fi laptele. Partea subțire se introduce în gurița bebelușului deodată cu sânul sau ulterior. Cu reglatorul de la perfuzor se poate regla debitul de lapte care va curge prin tub. Dar reglatorul nu e obligatoriu, sns-ul cu tub de gavaj se poate folosi foarte bine și fără acesta.

Datorită acestei metode, cu ajutorul sns-ului, am reușit să-l alăptez pe Zmeu în continuare, fără ca el să pună gura pe biberon, fără să mai trăiesc cu teama că ar fi putut renunța la țâță. La început l-am folosit de două ori pe zi, la alăptatul de dimineață și apoi la cel de seară. Practic Zmeu mânca de la sânul meu, primind în același timp suplimentul de lapte (uneori praf, alteori laptele meu muls), pe care îl trăgea din biberon prin tubul de gavaj. În tot acest timp, faptul că el sugea la sân, stimula în continuare lactația. După o vreme am renunțat la suplimentul de dimineață și am rămas doar cu cel de seară. Iar până pe la patru luni, am reușit să îl scoatem și pe aceasta. Am renunțat la suplimet fără grabă și doar atunci când am văzut că mare parte din laptele aflat în biberon rămânea acolo la finalul sesiunii de alăptat. În felul acesta am reușit să alăptez până în ziua de azi.

Sunt fericită că încă alăptez, este o experiență pe care mi-am dorit-o din tot sufletul. N-a fost o călătorie ușoară, însă este una plină de satisfacții. Faptul că trupul meu produce hrană pentru copilul pe care l-a născut, este un lucru care nu încetează să mă uimească.

Având doi copii, unul alăptat doar cinci săptămâni, iar celălalt perioadă îndelungată, nu pot afirma că am cu cel din urmă o conexiune mai specială decât cu primul. Îmi iubesc copiii la fel de tare, indiferent că i-am alăptat puțin sau mult, iar ei au fost la fel de lipiți și dependenți de mine, cu sau fără laptele de la sânul meu.

Cred că decizia de a alăpta îi aparține mamei și doar ei. Însă e important să ia o decizie informată, oricare ar fi aceasta. Pentru succes în alăptare este nevoie de multă răbdare, de perseverență, de dăruire, un dram de noroc și de suport din partea familiei.

La final, aș vrea să subliniez că această postare reflectă strict experiența mea și alegerile făcute de mine pentru copilul meu. Nu este un îndem la suplimentare cu lapte praf! Am scris acest articol cu un singur gând: că poate printre cititoarele blogului sunt și mame care se confruntă cu o situație similară, iar acest text le poate fi de ajutor. E important de știut că putem păstra copilul la sân, că acolo unde este voință, se găsește până la urmă o cale.

“Dosar de Mamă e și pe Facebook

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.