Category: Diverse

S-ar zice că blogul e locul ăla în care îți lași bucăți din suflet, apoi oamenii vin și citesc ce ai pus tu frumos acolo. Și în cel mai bun caz îți spun “vai, cât de fain ai scris”, iar ție îți crește pipota cam cât casa poporului. Doar că, vedeți voi, din punctul meu de vedere, e cu schepsis.

Pe blog lași fix doar bucățile alea de suflet pe care vrei tu să le arăți lumii. Dacă decizi să scoți din sertar și părți mai puțin armonioase, atunci ai totuși posibilitatea să le îmbraci în haine de seară, să le machiezi și să le piepteni frumos. Să dea bine, cum ar veni. Că doar nu te citește nimeni dacă nu dă bine.

Așadar să cădem de acord că blogul poate să nu fie chiar relevant de multe ori. Blogul e un soi de monolog, nu un dialog. Uneori ce ai vrea tu să spui oamenilor pe blog, e demn de atenție doar pentru tine, nu și pentru ei. Oamenii vor altceva, iar tu poate nu ești dispus să dai fix ce așteaptă ei de la tine. Blogul nu e mereu chiar fair play, nici cu cei care citesc și nici cu cel care scrie.

Dosar de Mamă împlinește zilele astea cinci ani, iar mie nu-mi vine să scriu nici un articol aniversar, drept pentru care nici n-o s-o fac. De-a lungul acestor ani am tot primit feedback de la cititoare. Feedback bun. Totuși, în punctul ăsta, mi-e greu să cred că blogul o să mai existe și peste încă cinci ani. Cam asta simt în ultima perioadă. O lipsă de direcție și de sens. Una care n-are desigur legătură cu cititorii, ci cu mine. Eu sunt buba.

Nu mă alint, să știți. Adevărul e că am nevoie de o pauză. Nu doar de la blog, ci de la online în general. Punctual de la Facebook. Constat cu dezamăgire că petrec pe Facebook mai mult timp decât ar trebui. Timp pe care l-aș putea petrece mai productiv. Cu copiii, cu M, citind, scriind sau doar stând cu ochii în tavan. Mă plâng mereu că nu am timp pentru mine, însă dacă se ivesc cinci minute, observ că le pierd aiurea online, cu chestii inutile care nu-mi aduc nimic bun. Iar copiii mă văd mereu cu telefonul în mână, zic asta cu maximă rușine.

Așa că am hotărât să nu mai intru pe Facebook o săptămână. Mă bag la dezintoxicare, cum ar veni. Mă rup de subiecte care nu mă interesează, știri, oameni pe care nu-i cunosc și altele asemenea. Voi dezinstala aplicația de pe telefon în seara asta, înainte de culcare. Voi păstra messengerul pentru că acolo vede mama poze cu copiii.

Poate în cursul săptămânii viitoare, cu mai puține ocazii de distragere a atenției, îmi voi regăsi pofta de scris și voi ști ce să fac mai departe cu blogul. Poate nu. Rămâne de văzut.

Ne citim din nou de mâine într-o săptămână. Vă mai găsesc pe-aici, da? 😊

Dosar de Mamă e și pe Facebook

O să îmi beau cafeaua în cel puțin trei ture.

O să ascult chiotele (a se citi țipetele) copiilor și să-i privesc jucându-se (a se citi împingându-se).

O să mănânc în picioare, cu pauze în care să alerg după un copil sau să îl șterg la fund pe celălalt.

O să fiu strigată pe toate tonurile, cu duioșie, cu supărare, mama, mami, maaaa, mamamama.

O să gătesc două feluri de mâncare, pe care cel puțin un copil să le refuze.

O să pup boticuri mici întinse spre mine.

O să ridic în brațe, să țin la piept, să alăptez.

O să citesc povești.

O să răspund iar și iar la întrebarea: de ce nu mai am voie încă un dulce?

O să colorez.

O să mă închid singură în baie câteva minute, ca să îmi aud gândurile. N-o să reușesc pentru că cel puțin o persoană va trage de ușă.

O să plâng. Mereu plâng de ziua mea.

O s-o duc și aduc pe Iris de la antrenament.

Nu sună prea festiv, așa-i? Dar mi-aș dori să fac altceva? Dacă stau să mă gândesc, cred că singurul lucru pe care l-aș adăuga ar fi niște somn în plus. În rest, aș putea spune că e ziua mea în fiecare zi. 😁

Dosar de Mamă e și pe Facebook

E o zi frumoasă de vară, o dimineață normală, într-o familie normală. Un tată pleacă în parc cu cei doi copii, Maria de cinci ani și Ilie de șapte ani, în timp ce mama lor rămâne acasă să pregătească prânzul. Copiii se joacă, tatăl îi supraveghează, mai vorbește la telefon, mai soarbe dintr-o cafea, încercând în timpul ăsta să nu-i piardă totuși din ochi.

Nenorocirea se întâmplă și Maria dispare. Din momentul în care apare o ultimă dată într-un cadru, și momentul în care tatăl își dă seama că n-o mai vede, trec patruzeci de secunde. Doar patruzeci. De atât timp e nevoie ca un copil să dispară.

Ce urmează e sfâșietor. Disperarea tatălui care o caută în parc, pe măsură ce înțelege că fiica lui nu s-a pierdut puțin, ci a dispărut fără urmă, e greu de privit. O strigă turbat, însă Maria nu răspunde.

Poate nu l-ați văzut și pentru asta nu vreau să vă povestesc mai departe. Dar dacă vă hotărâți să-l vizionați și sunteți părinți, pregătiți-vă să vă rupă bucăți de suflet, să vă activeze spaime și să vă îngrijoreze peste măsură. Nu e un film care să te lase indiferent.

După ce l-am văzut, mi-a rămas în gând zile întregi. Mai ales pentru că Iris avea vârsta Mariei din film. Mi-am imaginat, bineînțeles, prin scenele din film, ce poate simți un părinte într-o asemenea situație. Negarea, deznădejdea, gândul că în timp ce tu îl cauți, copilul tău poate fi mort deja. Filmul te obligă în modul cel mai brutal să îți imaginezi lucrurile astea.

M a refuzat să se uite. De ce să mă supun la așa ceva, de ce aș vrea să mă uit de bunăvoie la un film în care dispare un copil? Nu, mulțumesc, mi-a msi spus el.

E un film greu și lung, chinuitor, despre vină, durere dusă la extrem, degradare și transformare. E agresiv ca un pumn în gură.

Patruzeci de secunde și o clipă de neatenție. De doar atât e nevoie ca un copil să dispară. Asta m-a pus pe gânduri. De câte ori oare, în parc, am stat cu ochii puțin în telefon, de câte alte ori, oare, au trecut patruzeci de secunde fără s-o văd pe Iris exact unde era? La tobogan, la leagăne, la balasoare sau nicăieri?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Iris a terminat etapa grădiniței, deși pare incredibil că au trecut deja trei ani de când îmi frângeam mâinile, leoarcă de îngrijorare, pe la porțile mai sus numitei instituții. Finalul a fost destul de abrupt, de pe-o zi pe alta, fără să știm că de fapt nu va mai merge la grădi nici măcar o singură zi. La fel cum a fost pentru toți copiii din țară, de altfel. Greu, foarte greu.

Urmează clasa 0, deși nu-mi explic de ce s-o fi numind așa. Zero. Mă rog, de fapt nici nu știm sigur dacă școala chiar își va redeschide porțile în septembrie sau nu. Presupunând însă că o va face, Iris urmează a fi școlăriță. Elevă la o școală de stat.

Acum, na, ca orice părinte, m-am tot perpelit și întrebat cum ar trebui să ajungă puica mea la școală. Cu noțiuni de bază învățate de acasă? Să știe alfabetul? Să știe chiar să scrie și să citească? Să numere până la 500? Să facă socoteli simple? S-o pun în fiecare zi să facă bastonașe și liniuțe? Să-i fac program zilnic cu activități de genul acesta?

Am întrebat alte mame cum au făcut ele. Evident că părerile lor au fost împărțite. Unele au spus că și-au învățat acasă copiii să scrie și că a fost perfect așa, altele că nici gând, dacă ar fi știut să citească s-ar fi plictisit groaznic la ore.

Apoi am întrebat psihologul care a evaluat-o pe Iris, când am înscris-o la școală. Ea mi-a spus să nu ne batem deloc acasă capetele cu cititul, scrisul sau cu alte minuni de genul ăsta. Pentru că ăsta e rolul învățătoarei, nu al părinților. Și pentru că la școală există o metodă de predare care e foarte probabil să fie diferită de modul în care am putea s-o învățăm noi acasă, iar aspectul ăsta ar putea s-o deruteze. A adăugat însă că totuși, dacă ea își exprimă dorința să îi arătăm noi, atunci o putem face, dar doar dacă cere copila.

Apoi am întrebat educatoarele lui Iris ce cred, iar ele mi-au spus că rezonează cu opinia psihologului.

În final am mai întrebat și o prietenă care este educatoare în Canada, iar ea mi-a zis că acolo nu există așteptări de genul ăsta de la copiii care merg pentru prima dată la școală și părinții nu sunt încurajați să-i învețe acasă să scrie și să citească. Că majoritatea copiilor știu cel mult să-și scrie numele.

În cele din urmă, m-am întrebat pe mine ce cred. Deși ar fi trebuit să fiu prima persoană chestionată. Am cântărit lucrurile și mi-am dat seama că nu fac decât să pun aiurea presiune pe mine și pe copilă. Că starea mea de neliniște nu se datora faptului că Iris nu știe să scrie sau să citească, ci pentru că aproape toți copiii de vârsta apropiată din jurul ei știu deja. Pe ea nu o deranjează treaba asta nici măcar cât negru sub unghie, însă am constatat cu surprindere că pe mine da. Așa că mi-am dat două palme imaginare peste ochi, ca să-i deschid mai bine, și m-am uitat cu atenție la copila asta a mea.

Nu-mi cere s-o învăț alfabetul, știe să-și scrie numele, mama, tata și numele prietenilor, asta doar pentru că așa a vrut ea. Se joacă de dimineața până seara, folosindu-și imaginația din plin. Desenează, colorează și pictează zilnic. Se joacă de-a bucătăria în curte, unde “gătește” cu nisip, frunze, praf și gângănii. Adună gărgărițe. Face antrenamente de karate de trei ori pe săptămănă. Aleargă, se cațără și țopăie non stop. Se plimbă cu bicicleta și trotineta. Se joacă cu dinozaurii și cu balenele. Oricât de ocupată aș fi, îmi fac zilnic timp să îi citesc. Am trecut la alt nivel, nu mai citim cărți scurte, acum lectura completă a unei cărți durează câteva zile. Iris are un vocabular bogat și se exprimă foarte bine pentru vârsta ei. Știe să își verbalizeze emoțiile, poate comunica excelent cu orice interlocutor, dacă vrea. Își iubește foarte tare fratele, nesperat de mult, înduioșător de mult. Știe să-și argumenteze orice opoziție, nu este și nici nu a fost vreodată un copil supus, deși pentru noi părinții nu e deloc confortabil, însă de fapt chiar noi am încurajat-o mereu să se exprime.

M-am gândit la tot ce e Iris, la cum e ea și la câte știe deja. Știu că e puiul meu de cioară, însă parol că e un pui excelent, spectaculos chiar. Și aș vrea să se joace cât mai mult. S-o intereseze mai departe fix dinozaurii și gărgărițele, să nu aplic eu presiunea asta, doar așa, ca să fiu mulțumită că e în rând cu alți copii.

Așadar Iris va merge la școală fără să facă pregătire cu bastonașe și liniuțe, fără să știe să scrie sau să citească, și fără să știe cât fac șase plus trei. Nu zic deloc că felul în care aleg eu să fac lucrurile e cel corect. Nici că se aplică altui copil, decât copilului meu. În rest, sănătoși și responsabili să fim cu toții, ca să se poată deschide școlile în septembrie.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Când eram eu mică, biblioteca pentru copii din Miercurea-Ciuc se găsea în cetatea-fortăreață Miko. Era într-o cameră de mărime medie, unde vara, în vacanța mare, razele de lumină își făceau loc prin crăpături de ferestre vechi, reușind astfel să creeze cea mai potrivită atmosferă pentru răsfoit cărți cu povești. Te îndemna la visare și nu alta. Podeaua bibliotecii ofta și scârțâia la pașii mici pe care piciorușe de școlari îi făceau printre rafturile ticsite cu cărți.

Îmi plăcea la bibliotecă, mă simțeam importantă acolo. Alegeam exact ce cărți voiam eu, nu-mi spunea nimeni altcineva ce să citesc și aveam fișa mea, pe care trebuia să iscălesc în dreptul fiecărei cărți împrumutate.

Mai apoi, când plecam de acolo, dintre toate, alegeam din parcul cetății, banca de sub salcie și acolo frunzăream curioasă cărțile pe care mi le alesesem. Uneori, îmi culegeam mere pădurețe, tot din parc și le ronțăiam, citind mai departe.

În parc, erau plantate din loc în loc un soi de tufe decorative. Le zic așa, căci n-aș ști cum altfel să le numesc. Ei bine, în tufele astea de care vă zic, eram convinsă că locuiau spiriduși. Nimic nu m-ar fi putut convinge vreodată de contrariu. Acolo, în desișul tufelor, sigur, sigur trăia un neam întreg de spiriduși, care semănau cu niște pitici. Arătau cam ca piticii Albei ca Zăpada, doar că erau chiar mai mici decât ei și aveau urechile ascuțite. Serios acum, toată lumea știe că spiridușii au urechile ascuțite, nu-i așa?

Aproape că-i vedeam cu coada ochiului cum se furișau afară din tufă, în timp ce eu citeam pe banca de sub salcie. Se jucau cu mine un fel de de-a v-ați ascunselea, însă nu se arătau la față niciodată. Știau că-i bănuiesc că sunt acolo, în desișul tufei, dar poate că le era interzis să apară așa, netam nesam în fața mea. Poate aveau vreun soi de lege nescrisă, sau scrisă, cine știe, care nu le permitea contactul cu oamenii. În fond, îi înțelegeam, neamul omenesc nu e tocmai de încredere, dacă aș fi fost spiriduș, m-aș fi ascuns și eu la rândul meu.

Cât timp stăteam acolo, rozând mere mici care îmi făceau gura pungă, deseori cu câte un volum greu în poală, urmărind cu coada ochiului personaje fantastice despre care eram sigură că se adăposteau în vegetația parcului, trăiam o adevărată poveste. Da, una ca cele din cărțile pe care le împrumutam. Spiridușii aveau hăinuțe colorate, încheiate cu năsturei mici până la gât, pesemne că erau un neam mai friguros. Câteodată duceau în mâini floricele colorate, sau fetele purtau pe brațe coșuri mici de nuiele în care adunau ciuperci, din iarba înaltă. Probabil fac ciulama, acolo, în bucătăria lor de spiriduși din tufă, mă gândeam.

Niciodată însă nu mi-a trecut prin cap să trag cu ochiul în tufă. Niciodată. Știam că sunt acolo, o confirmare nu-mi era necesară, la ce bun să mă uit când așa o grozăvie sigur i-ar fi speriat? Și nici n-am povestit nimănui despre ei, până de curând când am văzut o tufă asemănătoare, în parc. În alt parc, în alt oraș.

De toate mi-am adus aminte, deodată. Au năvălit atunci peste mine toate, scârțâitul podelei bibliotecii, eu mică printre rafturile înalte, razele soarelui prin geam și mi s-au strepezit dinții cu gândul la merele pădurețe. Am stat și am privit tufa, însă prin preajmă nu era nici o salcie sub care să se găsească o bancă pe care să mă așez. Și nici copil nu mai sunt. Sau poate sunt încă, măcar puțin, cine știe. Cum altfel să-mi explic faptul că nici măcar acum, după atâția ani nu am tras cu ochiul în tufă?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Miroase a pâine prăjită și a cafea cu scorțișoară. Bucătăria se scaldă în lumina dimineții. De afară se aud ciripituri și mașina vecinilor care pleacă la serviciu.

Copiii ronțăie pâine cu unt, cașcaval și măsline. Iris rage ca un dinozaur, iar Zmeu o imită. Azi va fi iar foarte cald, se simte deja. Îmi torn cafeaua, umplu cana cu lapte și-apoi sorb din ea, sprijinită de chiuvetă. Ah, ce bună e.

Mă uit la copii, Iris îl hrănește pe frate-său, iar el își întinde gurița s-o pupe. Sunt foarte frumoși amândoi. Copiii mei cu ochii ca marea. Dacă ne-ar vedea cineva acum, s-ar minuna de imaginea asta perfectă, ca una din reclame. Eu știu însă, că e doar un moment de liniște. Un moment chiar mic. Peste câteva clipe vor începe să țipe, Zmeu să arunce cu mâncare, Iris să se supere că nu o las la desene de dimineață. Va fi cu de toate. Cu veselie, va fi și cu nervi, vom trece până la sfârșitul zilei prin toată stările.

Acum însă, miroase a pâine prăjită și a cafea cu scorțișoară, iar de afară se aud ciripituri.

Bună dimineața! 🙂

Dosar de Mamă e și pe Facebook

1. Cea mai fericită zi pe care ți-o poți aminti? 💬 Petrecerea de ziua mea.

2. De ce e fain să fi copil? 💬 Pentru că te poți juca mult și te poți da pe tobogan.

3. Un cuvânt care să te descrie? 💬 Sunt destul de drăguță.

4. Ce sfat le-ai da părinților tăi?💬 Să se joace mult cu mine.

5. Dacă ai putea fi un animal, ce animal ai fi și de ce? 💬 O veveriță pentru că mănâncă multe alune.

6. Distracția ta preferată? 💬 Să mă joc în parc și cu Zmeu.

7. Ce-ți place cel mai mult la fratele tău? 💬 Că e al meu pentru totdeauna.

8. Care e cel mai frumos lucru pe care l-ai făcut pentru o altă persoană? 💬 Desenele pe care le fac eu și apoi le dăruiesc altora.

9. Ce crezi că o să faci peste zece ani? 💬 O să fiu plictisitoare ca adulții.

10. Ce anume face pe cineva să arate bine? 💬 Hainele și părul. Și să aibă ochi mari de extraterestru.

11. Două lucruri pe care ar trebui să le facem mai des împreună. 💬 Să desenăm și să construim.

12. Cel mai scârbos lucru de pe lume? 💬 Mucii, bleah.

13. Ce alegi, mulți bani sau timp cu familia? 💬 Familia.

14. Toate jucăriile din lume, însă fără Zmeu, sau cu Zmeu dar foarte puține jucării? 💬 Cu Zmeu.

15. Desene sau joacă cu copiii? 💬 Joacă.

16. Ce ai face cu 1 milion de dolari? 💬 I-aș cheltui pe jucării.

17. Cum s-au cunoscut mama și tata? 💬 Prin vorbe.

18. Mama și tata se iubesc unul pe celălalt? 💬 Da.

19. Ce simți când te îmbrățișează mama? 💬 Că nu mai vreau să plec de acolo, că vreau mereu să rămân așa.

20. Ce crezi că o să visezi în noaptea asta? 💬 Flori, fluturi și buburuze.

21. Care e sunetul tău favorit? 💬 Cel făcut de balene.

22. Personajul tău favorit dintr-o carte? 💬 Dorothy din Vrăjitorul din Oz.

23. Ce alte nume le-ai da membrilor familiei tale dacă ai putea? 💬 Mama – Vaiana. Tata – Ionuț Cap de Struț. Zmeu – Creion. Ozzy – Stropitoare.

24. Ce te face fericită? 💬 Să mănânc înghețată , să mă joc cu Zmeu, să merg în vizită.

25. Dacă ai fi o super eroină, care ar fi numele tău și ce super puteri ai avea?💬 M-ar chema Super Iris și aș putea aduce înapoi oamenii dragi care au murit. Ca bunica.

26. Dacă tu ai fi responsabilă cu regulile la noi acasă, ce reguli am avea? 💬N-am mai avea nici o regulă.

27. Dacă ar trebui să mănânci o săptămână întreagă același fel, ce ai mânca?💬 Pește prăjit.

28. Ce-ți place la mama? 💬 Că mă iubește orice aș face.

29. Ce-ți place la tata? 💬 Că mă învârte tare și știe să aleagă pepeni dulci.

30. Ce animal de companie ți-ai dori să ai? 💬 Un dragon.

31. Cum crezi tu că e în spațiu? 💬 Cred ca e puțin întuneric și se învârt planetele pe-acolo.

32. La ce ești foarte bună? 💬 La alergat, fug foarte repede, am super viteză.

33. Dacă Ozzy ar putea vorbi, ce ți-ar spune? 💬 Vreau să mă mai stropești cu apă.

34. Ți-a plăcut interviul nostru? 💬 Nu prea.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Împing căruciorul în care Zmeu molfăie vesel un covrig. Se uită la tot și la toate, lumea e un adevărat spectacol pentru el, sunt atâtea de văzut și de descoperit. Am ieșit la plimbare pe străduțele din cartier, în speranța că va adormi.

Stă să plouă. Pe cer e o plapumă mare de nori gri și grei, aș vrea doar să nu se stoarcă fix peste noi. Altfel, e cald și plăcut. Zmeu și-a lăsat corpul moale și cred că Moș Ene îl ademenește tot mai tare spre tărâmul viselor, acolo unde bebelușii visează pieptul mamei sau poate îngerași, cine știe.

Sunt liniștită, mă simt bizar de calmă, ceea ce nu e cazul de obicei, iar plimbarea asta îmi face bine.

Merg domol, de parcă aș avea la dispoziție tot timpul din lume. Până la urmă pentru ce atâta grabă? Mereu mă grăbesc, mereu e ceva de făcut, un copil de hrănit, altul de adormit, mereu pe repede înainte ca să rămână timp și pentru altele. De fapt nu mai rămâne aproape niciodată. Sunt veșnic în criză de timp.

Dar uite că azi nu mai vreau să mă grăbesc, nu domnule, o s-o iau cătinel, fără prea mare zarvă. Zmeu a adormit, Iris e cu tată-su, așa că eu o să mă învârt pe străduțele astea, împingând căruciorul ăsta roșu în care se odihnește băiețelul meu dulce ca o felie coaptă de pepene roșu.

L-am salutat pe domnul sprijinit de poartă, care ne urmărea cu privirea, zâmbind, de parcă ar fi știut ce-mi trecea prin cap. Poate citește gânduri, cred că unii oameni sunt capabili să facă asta. De obicei sunt dintre cei la care nu te-aștepți.

Un băiețel aștepta cuminte să trec eu cu căruciorul, ca să poată trimite cu un șut mingea, îndărăt la prietenii lui care îl așteptau pe partea opusă a străzii. “Ce țipați, bă, așa. N-ați văzut că bebelușul ăla dormea? Ia, țineți-vă gura, până trece” și-a certat el camarazii de bătut mingea.

La umbră, sub un nuc, stau de vorbă două bunici. Cea cu basma pare să povestească ceva interesant, căci cealaltă ascultă nemișcată, cu mâna adusă lângă gură. Ascultă și dă din cap aprobator. Sau cine știe dacă chiar ascultă, uneori nu e nimic de spus, alteori nimic de ascultat.

Un pisic alb, cu botul ca pătat de smoală, stă tolănit pe asfaltul cald. Se uită lung după noi, leneș, fără să ridice măcar puțin capul. Apoi închide ochii și așteaptă următorii trecătorii care să nu merite măcar o singură mișcare din partea lui.

O fetiță plânge în mijlocul drumului, în timp ce mingea ei roșie se rostogolește grăbită la vale. Se așează pe bordură, își duce mâinile la ochi, stropindu-le cu lacrimi mari, văitându-se amarnic. Bunicul ei îi spune ceva, îi atinge încet umărul, apoi pleacă în căutarea sferei fugare.

De-o parte și alta a străzii înguste, nucii înalți și umbroși mă fac să mă simt mică. Nu și neajutorată, însă. Sunt flori în fața fiecărei case. Mulți trandafiri cățărători, în toate culorile, iederă pe garduri, flori ale căror denumiri îmi sunt necunoscute. Uite și mesteceni, copacii copilăriei mele. În fața blocului în care am crescut eu se înălțau mesteceni, cu tulpinile lor albe, de parcă ar face parte din nobilime și frunze micuțe care foșnăiau la cea mai mică adiere.

În față sunt tei, însă nu toți și-au deschis încă florile. Tot trec pe-aici de câteva zile, cu nasul în sus și nările fremătând în așteptarea mirosului inconfundabil. Trebuie să ne plimbăm aici, pe strada asta cu toții, împreună, într-o seară, poate reușim chiar după ploaie, îmi zic.

Acum însă nu plouă, Zmeu doarme, iar eu înaintez pe străduțele din cartier, privind în jur pe îndelete, așa cum n-am mai făcut-o demult. E cald, am un copil cu mine, iar celălalt e acasă, în siguranță, cu tată-su. E bine. Mi-e bine. Suntem bine. Iar eu am să mă plimb mai departe, împingând căruciorul roșu printre copaci, flori, mingi, copii, mâțe și bunici. Încet de tot, așa, fără grabă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

În timpul izolării mi-am dat seama că Iris aduna gărgărițe de pe câmp și le omora. Adică nu intenționat, să ne înțelegem, dar le băga să înoate în piscine improvizate, le călca sau le rupea aripioarele din neatenție. Am luat-o atunci la bani mărunți și i-am făcut morală serioasă. I-am zis că fiecare ființă are dreptul la viață, și că, măi Iris, doar pentru că suntem mai mari decât o gărgăriță, nu înseamnă că avem voie să-i facem rău, ne-am înțeles?

După discuția asta, nu le-a mai omorât, ci le-a făcut locuințe frumoase în borcane cu capace găurite, decorate cu petale de maci, frunze și alte flori de câmp. Apoi, cu o grijă adorabilă, le elibera în iarbă. Așadar a priceput mesajul, m-am liniștit.

Azi, vânam o muscă prin casă. Urăsc cu patimă muștele. Sunt murdare, bâzâie pe unde nici n-aș vrea să știu, groaznice făpturi, vă spun. Așa că mă țineam după ea, așteptând să se așeze undeva ca să o caftesc. I-am fript un plici peste ochi, iar ea, musca, și-a dat sfârșitul căzându-mi la picioare. Victorie!

– Mama, ce ai făcut? m-a luat la rost imediat o voce mică și ascuțită.
– Am prins musca. Ha!
– Adică ai omorât-o? m-a întrebat Iris, lungind ultima vocală.
– Păi, da.
– Vai, mama, cum ai putut să faci așa ceva?
– Ei, n-ai văzut? Plici și gata, kaput musca.
– Nu ai zis tu că orice ființă are dreptul la viață?
– Am zis draga mamii, dar stai puțin, că nu-i același lucru.
– Cum așa?
– Gărgărițele sunt foarte drăguțe. Chiar cochete, îmbrăcate așa în roșu cu buline negre. Și nu fac rău nimănui. Pe când muștele sunt înfiorătoare. Bâzâie răhăței și gunoaie, apoi dacă ne intră în casă, se așează pe mâncare. Acum nu știu ce părere ai tu, dar eu mâncare bâzâită de muște care au stat moț pe un răhățel, n-o să mănânc. Nu domnule, nu și pace.
– Aha, bine, înțeleg asta. Dar puteai să faci o capcană, să o prinzi și să-i dai drumul. Cum fac eu cu gărgărițele. Nu s-o omori.
– Muștele nu-s chiar ușor de prins. Adica atunci când o prinzi înseamnă ca gata, ai prins-o de tot.

Se înmoaie toată și îmi zice cu vocea stinsă:
– Nu te-ai gândit că poate are și ea o mamă care o așteaptă acasă?
– 👀
– Și că acum o așteaptă degeaba, pentru că tu ai omorât-o?
– 👀
– Biata muscă, închide ea discuția și îmi aruncă o ultimă privire plină de reproș.

Ce să zic, să-mi fie învățătură de minte. Știe careva cum se face capcana pentru muște bune de eliberat?

Dosar de Mamă e și pe Facebook
Foto: Pixabay

De când lumea și pământul, femeia e cea care îngrijește de copii. Ea îi poartă, ea le dă viață, mai apoi tot ea îi hrănește la țâță. Și e firesc ca lucrurile să stea așa până în punctul acesta, pentru că doar ea poate face toate astea. După punctul cu țâța încolo însă, tatăl poate și el da o mână (sau chiar două) de ajutor, numindu-se și el părintele acelui copil. Știe și el a ține un biberon în mână, a șterge un fund mic, are și el două brațe pentru legănat, poate și el mângâia un creștet de om mic sau împinge foarte bine un cărucior la plimbare.

Remarc cum tot mai mult, ajutorul concret al soților, a ajuns să fie perceput ca o favoare deosebită pe care ei o fac mamelor, nicidecum ca un normal al vieții lor de părinte. Aparent, e firesc ca tații să nu aibă habar cum se crește un copil, pe când mamele e musai să știe tot, instinctual, chiar dacă fac asta pentru prima dată. Și nu doar să știe, ci să o facă fără vreun efort deosebit, iar dacă le e greu, preferabil ar fi să nu se plângă. O femeie care tot zice ba că-i e greu, ba că e obosită și nedormită, este destul de enervantă. Păi nu i-au trebuit ei copii? Să se descurce și fără atâta dramă.

Bărbatul merge la serviciu și apoi are nevoie să se odihnească, pe când femeia oricum “stă acasă”, așa că ar trebui să fie capabilă să se organizeze astfel încât să îngrijească de copii (hrănit, schimbat, spălat, jucat, plimbat), să gătească și să deretice, fără să-i fie vreo clipă greu. Iar dacă îi este, preferabil ar fi să nu deranjeze bărbatul obosit cu nimicurile ei.

Izolarea mamei care are copii mici își pune și ea serios amprenta pe felul în care se simte. E singură uneori câte douăsprezece ore cu un copil sau mai mulți, copleșită, poate extenuată din lipsă de somn. Nu e nimeni acolo să-i ia copilul din brațe cât să meargă la toaletă, sau cât să mănânce prânzul. Uneori, deși abia a deschis ochii dimineața, nu visează decât la momentul în care va veni seara, ca să mai doarmă puțin. Da, atât de obosită poate fi o mamă.

În mod ideal, atunci când tatăl vine seara de la serviciu, ar trebui să-i dea mamei o pauză, preluând pentru o vreme copiii. Însă asta se întâmplă în prea puține familii, pentru că avem prea bine inoculată ideea că femeia trebuie să se descurce cum poate.

Crescutul copiilor ar trebui să fie muncă în echipă, nicidecum sport individual. Tatăl ar trebui să știe și el cum să prepare un biberon cu lapte, cum să se descurce cu o febră, să calmeze copilul, sau cum să facă baie unui bebeluș. Mama și tata ar trebui să își împartă sarcinile, căci nu e firesc ca unul să fie mai părinte decât celălalt, nopțile pot fi împărțite și ele, se poate face cu rândul la cratiță, și încă mai câte. Ce altceva e o familie dacă nu o echipă?

Dacă înainte se întreba cineva ce face o femeie acasă cu copiii toată ziua, ei bine, izolarea din care tocmai am ieșit a fost prilejul perfect ca să afle. Nu e chiar a walk in the park, nu-i așa?

Uitați-vă în jurul vostru la câte mame mor pe dinăuntru, câte nici nu mai știu cine sunt, mame al căror nume a devenit doar “mami”. Cruțați-le, rogu-vă, cruțați-le, arătați-le că nu le-ați abandonat, că nu trebuie să ducă singure nopțile nedormite și zilele cu o mie de chestii de făcut.

Deseori, femeilor le este imposibil să le explice soților cât de complicată și dificilă este maternitatea pe alocuri. Iar lor le e greu să înțeleagă acestă dezrădăcinare de sine pe care o trăiesc mamele. E nevoie de un sat să crești copii. În lipsa acestui sat sau a unei comunități care să le ajute, mamele au neapărat nevoie de un partener de nădejde. Cu un partener implicat ele pot muta munții.

Copilul e foarte important, însă haideți să nu uităm nici de mamă. Ea e cea care-l poartă, îl naște și mai apoi îl face om mare, cu tot ce implică asta. Un efort deosebit.

Da, e frumos să fii mamă, dar nu mereu. Asta trebuie să nu ne mai fie rușine să recunoaștem. Uneori e nasol. Să te pui mereu pe ultimul loc, să te sacrifici, să jonglezi cu limite, să nu dormi, să faci de multe ori față presiunii dintre tine și copil. Iar tații ar trebui să fie primii care să înțeleagă asta. Să fie ei satul femeii lor, atunci când ea are nevoie. Să mute munții ăia împreună cu ea. Să o vadă pe ea, așa cum e atunci. Poate obosită, neputincioasă, furioasă, la capătul puterii. Atunci are cea mai mare nevoie de el. Să deschidă brațele pentru ea și pentru copii, să-și asume rolul de cap al familiei. S-o protejeze fără reproșuri.

Fiți acolo pentru femeile vostre. Cu ele începe lumea.

Dosar de Mamă e și pe Facebook