Poveste de noapte bună pentru Iris și Carol

A fost odată ca niciodată o familie de stele, formată din mamă, tată, soră și frate. Familia aceasta trăia într-o constelație mică, în formă de dinozaur. Dacă te uitai cu atenție noaptea pe cer, puteai distinge foarte bine capul, coada și chiar cele două rânduri de plăci de pe spatele lui. Toate formate din stele, desigur. Străluceau și sclipeau pe cer, la mare depărtare, de parcă ar fi fost niște licurici fermecați.

Pe mama o chema Stela, pe tata îl chema Stelu, pe fetiță Steluța, iar pe băiețel Steluțu. Mama era cunoscută pentru că făcea cele mai bune fursecuri din constelație, unele presărate generos cu praf de lună. Dar acesta era secretul ei și v-aș ruga să nu-l dezvăluiți nimănui, niciodată.

Tata era cea mai strălucitoare stea din constelație. Toate celelalte stele spuneau că sclipește așa de frumos datorită bunătății și veseliei lui.

În fiecare seară, după ce soarele se ducea la culcare, toate stelele se aprindeau, de la prima până la ultima. Acum era timpul lor. Pentru asta se antrenau de la naștere. Ca să vegheze somnul oamenilor de pe Pământ. Căci fiecare stea se născuse deodată cu pământeanul pe care-l avea în grijă.

Steluța se născuse (în constelația ei, firește) deodată cu Iris, o fetiță blondă cu ochi verzi, care locuia undeva lângă un mal de mare, născută la rândul ei pe Pământ. Iar Steluțu, în același timp cu Carol, un băiețel adorabil, care, ce să vezi, era chiar fratele lui Iris.

Cei doi, Steluța și Steluțu vegheau în fiecare noapte somnul celor doi frați.

Iris se temea de întuneric și era convinsă că la lăsarea serii în camera ei se ascundeau monștrii și umbre mișcătoare. Uneori își trăgea chiar păturica cu unicorn peste cap de frică. Oricât încercaseră părinții să o convingă că nu avea motive să se sperie, ea nu se lăsa convinsă. Așa că adormea greu și se foia încoace și-n colo prin pat, frământându-se îngrijorată.

De îndată ce Steluța observa de-acolo de sus din cer, neliniștea lui Iris, sufla în jos, praf de stele roz, înspre fetiță, iar genele acesteia se îngreunau cât ai clipi. Se liniștea imediat, de parcă o zână bună îi alungase temerile cu o simplă mișcare din bagheta ei magică. Deodată nu mai găseai degețel de monstru sau urmă de umbră în camera ei, iar Iris își dezvelea curajoasă căpușorul. Praful de stele roz îi aluneca pe gene, fetița căsca prelung, își afunda capul mai bine pe pernă, închidea ochii și adormea.

Steluța rămânea să o păzească până apăreau primele raze ale soarelui, iar la primul semn că vreun vis urât se furișa către Iris, mai sufla cu pricepere niște praf de stele roz spre ea. Apoi stătea acolo, pe bucățica ei de cer, păzind-o pe fetița cu care se născuse deodată, împlinindu-și astfel destinul.

Steluțu încă învăța cum să aibă în pază somnul lui Carol. Se pregătea intens, privind-o pe sora lui Steluța la treabă. Pe Carol încă îl adormea mama lui și nu prea avea deocamdată nevoie de praf de stele colorat la somn. Dar într-o bună zi, urma să crească băiețel mai mare și atunci Steluțu trebuia să fie foarte pregătit să-l vegheze, în fiecare noapte.

La ivitul zorilor, Steluța și Steluțu se întorceau la căsuța lor din constelația în formă de stegozaur, mâncau fursecuri gustoase făcute cu praf de lună și se culcau în pătuțurile lor. Căci până la urmă și stelele trebuie să se odihnească, nu-i așa? Noapte bună, tuturor!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.