Category: Copii

* Nu-ți fie rușine să ceri ajutor. Nu fii prea mândră ca să-l primești când cineva ți-l oferă.

* Nu trebuie să faci musai lucrurile așa cum scrie peste tot pe net, sau cum le fac alte mame. De exemplu dacă simți că bebelușul n-are nevoie de baie în fiecare seară, atunci fă-i tot a doua zi. Găsește varianta care vi se potrivește vouă.

* Chiar dacă tu crezi că X sau Y sunt mame mai bune decât tine, ține minte că nu există părinte perfect. Nici mamă, nici tată. Nu te compara cu alte mame, niciuna nu e mama copilului tău. Doar tu ești.

* Să nu ai așteptări. O să ai parte de multe surprize, așadar ia totul așa cum vine, pentru că chiar și nopțile astea care acum sunt nesfârșite se vor termina. Pe cuvânt.

* Ascultă–ți instictul. E magic, chiar e.

* Ignoră sfaturile nesolicitate.

*Bucură–te de fiecare moment, pentru că perioada asta trece atât de repede. Pe bune, clipești o dată și gata, copilul nu mai e bebeluș.

* Fă-i poze și video-uri multe. O să te întorci la ele mai des decât crezi.

* Încearcă să–ți faci în continuare timp și pentru hobby-urile tale.

* Nu cumpăra multe haine, biberoane și alte lucruri fără de care crezi că n-o să faci față. Multe din ele vor fi inutile.

* Împrietenește–te cu alte mame.

* Lasă-l pe tatăl copilului să se ocupe și el de bebeluș. Îți promit că n-o să-l scape și că nu-i nimic dacă-i pune scutecul invers. Când o să vezi bebelușul vostru în brațele lui, ți se vor înmuia genunchii.

*Oricât de mult te pregătești, lucrurile tot te vor lua prin surprindere. Dar nu-i nimic, la fel e pentru toate mamele. Ia fiecare zi așa cum vine, ușurel, una câte una.

* Miroase bebelușul cât de des ai ocazia. E cel mai dulce parfum care există și din păcate nu-l poți simți decât o perioada scurtă.

*Nu te supăra când nu-ți reușește ceva. Bucură-te în schimb de victoriile mici.

*Notează tot. Primul zâmbet, primul dinte, primul “mama” sau “tata” rostit, notează datele la care s-au întâmplat.

*O să faci și greșeli. Trebuie să știi că toate mamele fac și greșeli, nu e nimic în neregulă cu tine.

*Câteodată vei fi copleșită de 7527 de emoții în cinci minute. Uneori toate deodată.

*Dacă ai zi proastă nu înseamnă că ești un părinte prost.

*Șervețele. Să ai mereu șervețele. Umede și uscate. Niciodată nu poți avea prea multe.

*Nimeni n-a zis pe patul de moarte: “Mi–aș dori să fi petrecut mai mult timp la muncă decât cu copilul meu.” Petrece cât de mult timp poți cu el. Știu că ți-am mai zis, dar timpul chiar trece foarte repede. Mult prea repede.

* Pupă-i și îmbrățișează-i des.

* Ține–ți rudele de sex feminin aproape.

O să fie și greu, nu o să te mint. Câteodată o să fie chiar foarte greu. Atât de greu, încât o să vrei să fugi. Dar greul ăsta trece mereu, asta să nu uiți. Bucuria pe care ți-o va aduce maternitatea însă, îți va încălzi sufletul pentru totdeauna. Iubirea asta nouă pe care o s-o simți în curând, o să fie ca niciuna alta. Va fi  iubirea vieții tale! 🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

Stăm în curtea spitalului și-l așteptăm pe M să iasă. Iris e cam plictisită și somnoroasă. Și-a ocupat timpul cum a putut mai bine, în condițiile date. A mers linie pe bordură, a stat cu fundul în iarbă, s-a cățărat pe platforma pentru cărucioare cu rotile, a adunat și niște păpădii, dar în cele din urmă răbdarea a început să i se termine.

O văd cum deodată zâmbește larg și că-i revine sclipirea în ochi, pe măsură ce de noi se apropie o doamnă cu patru copii. Când ajung lângă noi, observ că sunt țigani cu toții, iar copiii toți băieți. Cei mici se uită unii la ceilați, iar băieții își dau coate chicotind când Iris le face veselă cu mâna.

Piranda încearcă să-i bage pe ușa spitalului, însă doamna de la poartă îi zice că la vizită copiii n-au voie. Resemnată, se întoarce spre copii, le face răspicat instructajul în două propoziții și apoi intră în spital. Cei patru se uită unii la ceilalți, șușotesc puțin, apoi se îndreaptă către noi. Iris începe să țopăie.

– Bună. Știți cine sunt eu?
Băieții se uită la mine, iar mie mi se face rușine. Înțeleg că așteaptă tacit să vadă dacă o să-i alung sau nu. Le zâmbesc cât pot de încurajator și doi dintre ei îmi întorc zâmbetul. Iris insistă, dându-le roată:
– Știți cine sunt eu?
Băiatul cel mai mare zice:
– Nu. Eh, ești o fetiță.
– Eu sunt Iris. Vrei să fim cei mai buni prieteni?

Băieții încep să râdă. Râde și Iris, în timp ce încă țopăie.
– Hai să stăm aici pe bordură, zice ea.
Băieții fac întocmai. Iris stă în mijlocul lor, are doi puradei în stânga și încă doi la dreapta.
– Am mers mai devreme pe bordură fără să cad. Numa puțin m-am împiedicat, dar n-am căzut pentru că am fost un pic atentă. Sunteți drăguți, zicea ea ușor rușinată.
Copiii râd iarăși.
– Și tu ești drăguță, zice unul dintre ei.

– Știți cine e asta? întreabă Iris arătându-le jucăria pe care o cară cu ea de dimineață.
– Un cal.
– Nuuuu, e un ponei. E o prințesă ponei. Mi-a adus-o Iepurașul că am fost mai cuminte. Și mi-a adus și ouă în curte.
Băieții se uită admirativ la poneiul lui Iris. Ea continuă:
– Și o cheamă Celestia. Are cornul ăsta aici pentru că e un ponei special. Ceilalți ponei nu au corn din–ăsta. Are și luminițe, numa că acum se văd numai puțin că e lumină afară.
Apasă butonul care stârnește luminițele, iar băieții exclamă în cor:
– Oaaaaaaaa.

Se ridică și aleargă puțin cu toții. Sunt doar niște copii care s-au împrietenit rapid și acum se joacă veseli. Fără să le pese de prostiile noastre de oameni mari. Fără discriminare. Se joacă cu toții până când bunica celor patru iese din spital, îi caută cu privirea și vine spre noi. Îi dau “bună ziua“, îmi răspunde, apoi îi cheamă pe băieți. Iris zice:
– Sunt tristă că plecați.
Băieții râd iarăși . Piranda râde și ea. Pleacă cu toții, iar cei mici întorc capetele din timp în timp, și-i fac cu mâna lui Iris. Ea se întristează și mai tare. O ridic în brațe și plânge puțin acolo.
– Erau prietenii mei și acum au plecat.
Îi mângâi buclele și–mi înghit lacrimile, care nu știu de unde și de ce au apărut.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Te văd! Aşa răpusă de oboseală şi sfârşită de griji.
Te văd, aşa nepieptănată şi cu ochii înroşiți de nesomn.
Te văd cum legeni, cum mângâi şi adormi.
Te văd cum atingi frunți înfierbântate, apoi cum alungi boala doar cu brațele şi buzele tale.
Te văd cum plângi singură în baie.

Te văd, când ți se taie răsuflarea cărând copilul şi cumpărăturile cu doar două brațe.
Te văd, când ți-e teamă să spui cuiva ce simți.
Te văd cum aluneci.
Te văd cum te împiedici.
Te văd, când crezi că nu eşti o mamă bună.

Te văd, când vrei să fugi dar te opreşti.
Te văd când nu mănânci.
Te văd când te blamezi.
Te văd, când crezi că nimeni nu te vede.
Te văd, când nu mai ai curaj.

Te văd, când te uiți la tatăl copilului tău ca la un străin.
Te văd cu casa necurățată.
Te văd cu paturile nefăcute.
Te văd, când nu mai ştii în ce direcție s-o apuci.
Te văd când te frămânți.

Te văd, când te ascunzi de tot şi toate.
Te văd, când stai cu ochii în tavan.
Te văd pierdută.

Și vreau să–ți spun că nu ești singură. Cineva știe cum te simți. Multe mame știu.
Și mai vreau să–ți spun că n-o să fie mereu așa. O să treacă, chiar dacă acum nu pare. Va fi mai bine. Tot mai bine. Până atunci, să știi că te văd.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

– Iris, vezi ce culoare are marea?
– Unde?
– Acolo, la mal, e verde deshis, spre albastru. Vezi?
– Da, văd.
– La fel e și culoarea ochilor tăi. Nici albastru, nici verde.
– Ba nu, ochii mei sunt verzi ca iarba.
– Uneori, iar  altădată albaștri ca marea. Vezi valurile, vezi cum fierbe acum marea?
– Da.
– Ca atunci când fierbe apa în oală, înainte să pun pastele în ea. Sau făina pentru mămăligă.
– Acum înoată sirenele în apă.
– Aha, probabil de-aia sunt așa valuri. Cred că ai dreptate.
– Da. Aș vrea să văd și eu o sirenă. Arată–mi una, mama.
– Păi nu cred că așa merg lucrurile. Eu cred că oamenii mari nu pot vedea sirenele, oricât ar încerca.
– Doar eu?
– Tu și alți copii. De adulți se ascund, fug de noi.
– De ce?
– Voi, copiii, sunteți mai drăguți și credeți în ele.
– Acum înoată multe, multe, acolo sub apă?
– Cred că da.
– Au coadă verde?
– Unele da. Altele portocalii, verzi sau poate galbene.
– O să mă uit după Mica Sirenă, mama. Ea are coadă verde.  Are părul lung și roșu și cântă așa frumos. Eu cred în sirene, mama.
– Atunci sunt sigură că o să vezi una, cândva. Trebuie doar să deschizi bine ochii și să privești cu atenție.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Am fost să-i vedem pe bunici în weekend. Bunica ne aștepta în drum, la poartă, iar bunicul, el mai învârtea încă puțin în supa de cocoș cu găluște, pe care tocmai o făcuse.

De fiecare dată când mergem în vizită, bunicul pregătește supa asta. Nimeni n-o face ca el. Cu bănuți galbeni de grăsime, rondele de morcovi, cuburi de ardei din grădina lui și cu găluște despre care mereu ne întreabă dacă-s suficient de moi. Nu-s mereu pufoase, uneori îi ies tari ca bolovanii, dar zeama aia fiebinte în care sufli ca să nu-ți ardă buzele, zeama aia e mai bună decât cel mai dulce nectar din lume.

Bunicul face mereu o oală mare din supa asta de care vă zic. Să mănânce bine copiii, să simtă că au fost acasă, dar mai ales ca să–și vadă nepoata mâncând. Și-apoi la plecare, după ce avem deja burțile pline, ne pune supa rămasă la pachet. Așa se face că ieri, la prânz, i-am încălzit un castron lui Iris.

– Hai la masă, Irisule!
– Ce mănânc?
– Supă.
– Nu vleau supă.
– Oh, vrei să zici că–mi rămâne mie toată?
– Da. Eu nu mănânc.
– Hmm, sigur nu vrei supa asta plină de dragoste și magie?
Se apropie de castron și se uită curioasă în el.
– Unde ale magie?
– Păi nu se vede. Magia e în gust.
– Și dlagostea unde e?
– Tot în gust. Ca să simți magia, trebuie să guști supa. Iar ca să simți dragostea, trebuie să-i auzi povestea.
– Ce poveste?
– Povestea supei.
– Supa asta ale o poveste?
– Ei, asta-i bună. Sigur că are. Vrei s-o auzi?
– Da.

Se așează și se uită suspicioasă la castron. Ține lingura în pumn, dar încă nu mănâncă. Așteaptă povestea promisă.

– Se face că in dimineața cu pricina, bunicul s-a trezit devreme tare. Afară încă era întuneric când s-a ridicat el din pat. Și-a sprijinit picioarele pe podea și a stat o vreme acolo, până nu l-au mai durut prea tare. Poate s-a uitat puțin și la bunica, pentru că ea încă mai dormea. S-a îmbrăcat bunicul, și-a pus haina aia mai groasă, și-a îndesat căciula bine pe urechi și a ieșit din casă, în răcoarea dimineții. A stat așa bunicul, puțin în ușă și a ascultat liniștea. Apoi cu pași mărunței, s-a dus la cotețul găinilor și le-a dat drumul în grădină. Le-a aruncat boabe de porumb și le-a strigat așa cum face el de obicei: “tiri, tiri, tiri, tiri“, apoi s-a dus la cățelușă și s-a jucat puțin cu ea.

A pus bunicul la fiert carnea într-o oală mare, foarte mare, de parcă ar fi pregătit mâncare pentru o familie de uriași. Apoi, încetișor, ținându–se bine de balustradă, a coborât bunicul în beci. A căutat printre borcane și sticle, până a găsit acolo niște morcovi, ceapă și cartofi. A dus bunicul legumele la bucătărie și le-a spălat cu apă rece. Era așa de rece apa, că bunicul a suflat apoi în palme să și le încălzească. Apoi a curățat și tăiat bunicul cartofii, ceapa și morcovii, pe care trebuie să știi, le-a crescut el în grădina lui. Și a zâmbit bunicul. A zâmbit lung, știind că în scurtă vreme o să te vadă. Că o să alergi prin curtea lui, că o s-o umpli de  gălăgie. A zâmbit bunicul, Iris, în timp ce toca legumele pentru supă. Iar zâmbetul lui era plin de dragoste. Toată dragostea lui pentru tine a învârtit-o acolo în oala cu supă, puiule. Împreună cu carnea și legumele.

S-a dus apoi iar în coteț, bunicul. Și a căutat acolo ouă proaspete, făcute de doamnele găini. Poate chiar de găina aia maro cu gâtul gol, de care te–ai speriat tu. Apoi a amestecat bunicul ouăle cu grișul, sperând că de data asta or să-i iasă moi și pufoase galuștele. S-a gândit bunicul cum o să te țină în brațe și cum o să–și plimbe privirea de la tine, la băiatul lui, de la nepoată la fiu. Știu sigur că amesteca bunicul în supă și avea ochii umezi. Dacă guști puțină supă și închizi ochii, puiule, o să simți toată dragostea pe care bunicul a pus-o în supă. Asta e magia. Asta e darul lui pentru noi, gâzule.

Castronul lui Iris e aproape gol. Are ochii mari și știu că a ascultat fiecare  cuvânt. I-am spus că e o poveste, însă nu e doar atât. Nu e una de adormit copii. E o poveste cât se poate de adevărată.
Las asta aici pentru tine, Irisule. Ca să nu uiți, ca să știi mereu că bunicii  tai te iubesc.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Lui Iris nu-i place să meargă la doctor. Deloc. După ce intră în cabinet refuză să deschidă gura, să se lase palpată, uneori nu lasă doctorul nici măcar să o atingă. Asta face consultul destul de dificil, desigur. Nu a avut nici o experiență traumatizantă cu doctori, acasă am făcut jocuri de rol, i-am cumpărat trusa medicală, ba ne-am uitat împreună și la “Doctorița Plușica”,  i-am explicat că doctorii sunt prietenii noștri și că ei ne ajută, nu am amenințat-o cu faimosa injecție niciodată, totuși, pentru ea consultul medical continuă să fie o corvoadă.

După ce intrăm în cabinet, schimbă politețuri cu personalul medical, apoi e de obicei nevoie să i se explice ce urmează să se întâmple. Uneori de mai multe ori. Abia apoi, ținându-se strâns de mine și după rugăminți fierbinți binevoiește să deschidă gura. Din fericire, am avut noroc de doctori înțelegători și răbdători până acum. Zic că am avut noroc, însă asta ar trebui să fie normalitatea de fapt.

Ieri când am luat-o de la grădiniță, Iris mi-a zis tristă, că doamna asistentă i-a spus  că e foarte obraznică. Hmm, noi nu-i spunem asta acasă. Dar nu-i nimic, i-a zis-o asistenta. În urma unui mic exercițiu de imaginație, am înțeles imediat că Iris n-a vrut să coopereze la consult, că doamna și-a pierdut răbdarea și a taxat-o pe fiică–mea în singurul mod în care n-ar fi trebuit.  I-a spus că e obraznică. Și că nu mai vrea să vorbească cu ea.

Sunt o grămadă de moduri în care poți obține cooperarea unui copil. Nenumărate. Joaca e cel mai la îndemână mod. Tonul jucăuș din voce, zâmbetul sincer de pe față, o mână întinsă prietenește, răbdarea, toate astea ajută un copil mic să se relaxeze. Atunci când un copil de doar trei ani jumate devine agitat anticipând consultul care nu-i place, poate începe chiar să plângă, tu decizi că cel mai bun lucru pe care-l poți face e să îi zici că e obraznic. Pe bune?

Chiar dacă tu nu înțelegi cum e posibil să îți fie frică să îi arăți burta doctorului, eu te asigur că e foarte normal atunci când ai doar trei ani. E foarte nedrept și incorect să cataloghezi copilul ca fiind mofturos, răsfățat sau obraznic, iaca,  pentru că-i e frică!

Pot înțelege că te frustrează când îl auzi țipând și plângând, că e neplăcut și te simți neputincios, că ai o treabă de făcut, iar copilul ăsta urlător nu te lasă s-o faci. Pot înțelege, zău! Însă tu ești adult și el doar un copil care încă învață cu merg treburile în lumea oamenilor mari.

La povestea asta, cel mai tare mă dezarmează faptul că parca abia acum  m-a lovit  în față  realitatea. Că în viață oamenii o să-i spună și lucruri neplăcute și că eu n-o să pot preveni treaba asta. Că va trebui să treacă peste, uneori să ignore, alteori să se apere, să învețe să facă diferența între ele. Că e datoria mea s-o învăț toate astea. Însă nu sunt sigură că știu cum.

I-am spus că faptul că nu-i place consultul și că a plâns, n-o face deloc obraznică. I-am explicat că obraznic ești atunci când îi faci rău cuiva intenționat. M-a ascultat atentă și a trecut peste întâmplarea asta, cu naturalețe și ușurință. Realizez însă, că eu nu reușesc să fac același lucru.

Noi, ăștia mari, trebuie să înțelegem că doar împreună, doar cu răbdare și bunăvoința putem să ne creștem copiii într-o lume mai bună.  Una în care să nu le spună nimeni niciodată că-s obraznici, mai ales atunci când ei  sunt oricum deja speriați.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook

M-am gândit de multe ori cât de norocoși sunt cei care au “un sat întreg” să-i ajute la crescut copiii. Am fost și încă sunt invidioasă pe cei care au ajutor, recunosc  spășită. Însă nu-s chiar bătută-n freza, știu că fiecare e cu norocul lui, aia e. Vorba aia… pe mine cine m-a pus să mă mut la cincisute de kilometri distanță de ajutorul pe care l-aș fi primit de la ai mei, așa-i?

Trecând peste partea cu strugurii care-s acri, cel mai tare mă surprinde cum unii părinți nici măcar nu-și dau seama cât de norocoși sunt. Sau cât de multă recunoștință le datorează celor care-i ajută. Că de multe ori au impresia că e un drept ce li se cuvine pur și simplu. Că bunicii sunt făcuți ca să fie bone.

Să ne ajute, doar de-aia sunt bunici, aud tot timpul. Vrem să ieșim, să vină să stea cu copilul, că doar ăsta micu’ nu are doar mamă și tată. Ne e foame, să vină să ne facă mâncare/ curățenie/ cumpărăturile. De cele mai multe ori vin să ajute bunicii, cine altcineva?  Și așa e firesc să fie. Până într-un punct, în care ajutorul ăsta se poate transforma în dependență. Iar bunicii cumva nu mai au de ales, vor sau nu, trebuie să vină să ajute.

Bunicii sunt făcuți să le dea nepoților bomboane pe ascuns, să-i ducă în parc cu trotineta sau la pescuit pe malul unei ape, să le spună povești cu balauri și zmei, să le coacă prăjituri cu cremă. Bunicii ar trebui să fie doar bunici. Părinții părinților. Bunicii ar trebui să ajute, da, dar nu cred că ar trebui să înlocuiască părinții. Bunicii uneori sunt obosiți și n-au chef să stea cu nepoții, însă nu își permit să spună asta. Astea ar trebui, în schimb, să le vedem noi cu ochiul liber. Bunicii și-au crescut copiii, acum e rândul nostru s-o facem cu ai noștri.

Iar în casele în care vine ajutor de la bunici, ar trebui să existe recunoștință fără margini. Recunoștință că își rup din timpul de muncă sau de odihnă, din concedii sau din somn, ca să ne ajute cu copiii. Ar trebui să le sărutăm mâinile și să le mulțumim din suflet. Să le facem cadouri. Să învățăm de la ei cum să dăm, nu doar cum să primim. Prețuiți oamenii care va ajută cu copiii! Nu-i considerați un drept al vostru, ci un privilegiu! Un dar! Arătați-le apreciere și iubire! Căci sunt mai prețioși decât aurul.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook