– Iris, vezi ce culoare are marea?
– Unde?
– Acolo, la mal, e verde deshis, spre albastru. Vezi?
– Da, văd.
– La fel e și culoarea ochilor tăi. Nici albastru, nici verde.
– Ba nu, ochii mei sunt verzi ca iarba.
– Uneori, iar  altădată albaștri ca marea. Vezi valurile, vezi cum fierbe acum marea?
– Da.
– Ca atunci când fierbe apa în oală, înainte să pun pastele în ea. Sau făina pentru mămăligă.
– Acum înoată sirenele în apă.
– Aha, probabil de-aia sunt așa valuri. Cred că ai dreptate.
– Da. Aș vrea să văd și eu o sirenă. Arată–mi una, mama.
– Păi nu cred că așa merg lucrurile. Eu cred că oamenii mari nu pot vedea sirenele, oricât ar încerca.
– Doar eu?
– Tu și alți copii. De adulți se ascund, fug de noi.
– De ce?
– Voi, copiii, sunteți mai drăguți și credeți în ele.
– Acum înoată multe, multe, acolo sub apă?
– Cred că da.
– Au coadă verde?
– Unele da. Altele portocalii, verzi sau poate galbene.
– O să mă uit după Mica Sirenă, mama. Ea are coadă verde.  Are părul lung și roșu și cântă așa frumos. Eu cred în sirene, mama.
– Atunci sunt sigură că o să vezi una, cândva. Trebuie doar să deschizi bine ochii și să privești cu atenție.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook