“Unde-a disparut Pișpirel” sau despre cum se fac copiii

DSC_0568

Din primele rânduri, vreau să le spun părinților mei așa: mamă și tată, dacă v-ați apucat să citiți articolul ăsta, să știți că o să scuipați în sân de câteva ori în cazul în care decideți să-l parcurgeți până la capăt. Postarea asta e despre cum i-am spus lui Iris că vin copiii pe lume. Așa că dacă decideți să citiți mai departe, o faceți pe propria răspundere. 🙂

Here it comes.

Îmi amintesc și acum când vecina de la trei, cu care mama își mai bea câteodată cafeaua, îmi spunea că dacă îmi doream să devin soră mai mare, atunci trebuia să pun zahăr pe pervaz, pentru barză. Nu-mi plăcea deloc tonul pe care-l folosea când îmi turna povestea asta cu barza. Vorbea cu mine de parcă aș fi fost idioată. Îmi zicea că în zborul ei de recunoaștere, barza va remarca zahărul de pe pervazul geamului, îl va mânca și apoi recunoscătoare că i-am dat așa deliciu, îmi va livra un bebeluș.

Țin minte că mă întrebam dacă oare ea chiar nu știa că bebelușii cresc în burțile mamelor și că barza n-are nimic de-a face cu venirea lor pe lume. Eu nu știam cum ajung bebelușii acolo, însă eram sigură că după ce îi găzduiesc o vreme în burți, mamele îi nasc. Nu știam nici cum, nici pe unde ies bebelușii. Dacă îi scoatea cineva sau dacă era vreo ușita secretă pe care o deschideau ei singuri. Însă îmi amintesc că mi-aș fi dorit să știu. Dar la noi acasă nu se vorbea despre asta niciodată. Iar eu știam destul de bine că nu era înțelept să întreb, că era rușine.

Rușinea asta s-a extins mai apoi de-a lungul pubertății și adolescenței. Desigur că atunci deja știam cum se fac și pe unde ies copiii. Însă aflasem din fața blocului, în timp ce săream șotronul, trăgând cu urechea la băieții mai mari, când  vorbeau porcos despre femei. Însă mă tot întrebam, dacă era așa rușinos, atunci de ce adulții făceau totuși așa o grozăvie. Dacă era rușine, dacă mama și tata, sau profesorii la școală nu ne vorbeau despre asta, înseamna că era de-a dreptul scârbos.

Deși aflasem cum se făceau copiii, tot aveam o grămadă de alte neclarități. Eram de exemplu convinsă că dacă un băiat atinge sânii unei fete, ea poate rămâne însărcinată. Sau când băieții vorbeau despre masturbare, mă întrebam ce naiba e aia labă și ce parte a corpului o fi. Sau când am auzit de clitoris, m-am îngrijorat foarte tare, pentru că eram convinsă că doar eu nu-l am. Nu vă mai zic de realul șoc pe care l-am avut când am văzut prima scenă dintr-un film porno.

Nu puteam întreba pe nimeni, pentru că dacă mi-aș fi arătat interesul către zona asta, atunci îmi imaginam că aș fi fost catalogată drept o fată ușoară. Nu, nu eram interesată să încerc, însă voiam să știu. Eram curioasă. Și mă consideram murdară pentru simplul fapt că voiam să știu. Că doar mi se transmisese de atâtea ori: era rușine!

Am fi teribil de naivi să ne imaginăm că cei mici nu-s curioși, sau să ne facem că nu-i auzim atunci când ne pun întrebări incomode. E firesc să ne simțim în afara zonei noastre de confort atunci când copiii ne întreabă despre sex, însă cred cu tărie că e datoria noastră să respirăm adânc și apoi să le răspundem. Desigur că fiecare familie are valorile ei și decide cât să dezvăluie copilului, însă eu consider că atunci când întrebarea apare, i se datorează un răspuns. I se datorează adevărul. Nu povești cu berze. Copiii primesc adevărul cu o naturalețe surprinzătoare. Fără rușine.

De curând, Iris m-a întrebat unde era ea înainte să ajungă în burtica mea, și cum a ajuns acolo. Pe moment m-am blocat. Deși știam că întrebarea asta urma să vină la un moment dat, nu mă așteptam că se va întâmpla așa devreme. Dar am  decis să-i răspund. Special pentru asta am cumpărat “Unde a dispărut Pișpirel”, o carte despre un spermatozoid care nu era foarte bun la matematică, însă avea aptitudini excelente la înot. Cartea asta explică pe înțelesul copiilor care-i treaba cu reproducerea.
DSC_0563

Pișpirel locuiește în corpul domnului Brown (există și o ilustrație care indică exact partea corpului în care locuiește el) și face antrenamente zilnice de înot, pregatindu-se  pentru Marele Concurs. Premiul pentru câștigător e oul care se află în corpul doamnei Brown.

Când sosește momentul, Pișpirel, împreună cu încă 300 de milioane de spermatozoizi primesc câte o pereche de ochelari de înot, câte un număr de concurs și două hărți ( în care li se explică traseul din corpul domnului Brown către oul din corpul doamnei Brown). Pișpirel câștigă consursul ajungând primul la ou, apoi cartea ilustrează evoluția fătului în burtica doamnei Brown. Mai departe nu vă zic, va las să descoperiți singuri, oricum nu-s sigură că ați citit prea mulți articolul până în punctul ăsta. 🙂

Mulți o să vă întrebați dacă la trei ani și jumătate copilul e pregătit pentru informațiile acestea. O să va răspund că depinde. Pentru copilul meu, nu e prea devreme. Nu e prea devreme nici să afle cum se numesc corect părțile intime ale corpului. Nu e nimic vulgar sau obscen în asta. Totul e în capul nostru, al adulților care ne cotim să vorbim deschis cu copiii, pentru că ne simțim inconfortabil. Însă doar noi ne simțim inconfortabil, ei nu. Ei primesc informația cu naturalețe. Ei sunt atât de deschiși. Poate ne învață și pe noi cum să fim, tare-mi pare că noi adulții am cam uitat.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook

Când mama încearcă să te ajute

DSC_0039
Aseară s-a trezit cu nasul înfundat şi supărată nevoie mare, s-a pus pe smiorcăit. I-am purtat cele cincisprezece kilograme prin cameră până am simțit că-mi amorțesc brațele şi spatele. E mare şi grea de-acum, picioarele i se bălăngăneau pe lângă coapsele mele, iar capul şi-l odihnea pe umărul meu drept.

– Ține gura deschisă ca să respiri mai ușor, îi spuneam.
– Nuuu poooot, se tânguia.

In cele din urmă, am pus-o în pat și m-am întins lângă ea.
– Mama, pune oblazu tău pe al meu, mi-a zis.
Am făcut cum mi-a cerut, obrazul meu s-a odihnit pe al ei şi am remarcat că e uşor caldă. Nasul i se înfundase din nou şi nu putea să respire.
– Haide Irisule, ține gurița deschisă.
– Nu pleca, mama.
– Nu mă duc nicăieri, măi gâzule.

Stăteam aşa, întinse şi lipite una de cealaltă, obrazul meu pe ei, iar degetele mele îi mângâiau ușor brațul, cu mișcări leneșe. Simțeam cum corpul i se relaxa, dar tot refuza să țină gura deschisă ca să respire mai ușor. Așa că am început să-i vorbesc șoptit la ureche, ca atunci când era bebeluș, în speranța că va deschide gura după ce se va destinde.

– Fetița mea frumoasă. Iubita mea piersicuță. Ești cea mai minunată fetiță din lume, mama te iubește până la stele și înapoi. Închide ochișorii și dormi, puiule. Dormi pe nori pufoși ca vata de zahăr că să visezi zâne și spiriduși. Mama o să stea lângă tine atât cât o să ai nevoie de ea. Ești doar puțin răcită, o să treacă și asta, puiule. Haide, închide ochișorii și alunecă spre lumea viselor.

S-a foit puțin, apoi s-a ridicat în capul oaselor și privindu–mă fix în ochi, mi-a zis:
– Mama, taci odată!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

De ce să-ți vezi de ale tale când un copil face tantrum în public

a (69)

Când ai copil mic, și de fapt nici nu-i musai să fie tare mic, se întâmplă ca odorul să aibă crize de plâns în public. Să se supere pe te miri ce, că-i iarba prea verde, că geaca n-are destule buline, că de ce nu plouă, că nu-l lași să bea apă din băltoacă, diverse. Mofturi, zic unii. Modalitate de descărcare, zic alții.

Orice am crede ca părinți în situațiile astea, când copilul urlă și nu ne mai putem  înțelege cu el, fiecare avem metodele noastre de a face față. Unii îl luăm în brațe și-l lăsăm să ne urle în ureche până îi trece, alții așteptăm să se domolească furtuna fără să intervenim prea mult, sau încercăm să-l potolim cu argumente. Indiferent ce alegem să facem, cred că ne putem pune de acord că atunci când toată treaba asta se întâmplă în văzul tuturor, e cam neplăcut.

Ăla micu urlă și se zbate, poate chiar se trântește pe jos, oamenii trec pe lângă noi și se holbează, poate-și fac și vreo cruce sau două, de mirare că un copil se poate manifesta așa, însă până la urmă, apa trece, pietrele rămân. Eu pot ignora cu destulă nesimțire persoanele care se benoclează la noi atunci când Iris face tantrum în public.

Nu-mi place deloc, însă e fiică–mea, încă are doar trei ani și accept că situațiile astea se pot întâmpla când mi-e lumea mai dragă. Însă nu fac față bine deloc atunci când un trecător consideră că e nevoie să intervină,  dacă al meu copil are o criză de furie în public. N-o să înțeleg niciodată de ce ar simți un necunoscut  că e oportun să se bage în seamă, fix într-un moment atât de tensionat și nepotrivit.

Cum ar putea cineva să–și imagineze că spunându-i un copil cele de mai jos, o să ajute în vreun fel?
“Vai, ce urâtă ești când plângi.”
“O să vină cățelul să–ți mănânce nasul dacă nu te oprești.”
“Ce fată mare și plânge, vaaaai!”
“Ei, dar potolește–te, că doar nu ești bebeluș.”
“Uite, îți dă tanti o bombonică dacă nu mai plângi.”
“Rușine mare ca o fetiță frumoasă să plângă așa.”
“Haide, oprește–te că o faci pe mami de râs.”

Să zicem că vezi un copil care se tăvălește pe jos și urlă în mijlocul orașului. Să zicem că maică–sa e acolo și îi vorbește, sau îl ține în brațe, sau pur și simplu stă lângă el. Cam cum crezi că se simt cei doi atunci? Îți zic eu. Copilul e furios și nu știe cum să–și controleze sentimentul ăsta copleșitor, iar mama se simte neputincioasă. Amândoi însă știu că o să treacă. Mama știe ce are de făcut, probabil că nu e prima, sau ultima dată când se întâmplă. Nu e nevoie să te duci să-i ajuți, îți garantez că nici mama și nici copilul nu au nevoie de tine. Nu trebuie să–ți dai cu părerea sau să te holbezi ca la urs. Mai bine uită-te fain frumos în față și vezi-ți de drumul tău.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook

Când Iris povestește cum a fost piesa de teatru

DSC_0355

Iris a lipsit de la mai multe evenimente drăguțe ce au avut loc la grădiniță, din septembrie până acum. Din cauză că era răcită a ratat teatru, halloween, ziua națională, ziua în care au împodobit bradul și încă altele. Cel mai tare mi-a fost ciudă că a ratat teatrul pentru că eram sigură că i-ar fi plăcut foarte tare.

Așa că atunci când am aflat că grădinița urma să fie vizitată iar de o trupă de teatru și Iris nu avea nici măcar un muc, am cam țopăit de veselie. Da, știu că nu eu merg la grădiniță ci ea, nu trebuie să-mi spuneți. 🙂

În ziua cu pricina, abia am așteptat să merg după ea, ca să–mi povestească cum a fost. Discuția a decurs așa:

– Ați avut teatru azi?
– Da.
– Ți-a plăcut?
– Da.
– Povestește–mi și mie te rog despre ce a fost.
– Ela cu un moșneag, o babă, un lup, un uls, o vulpita și o pâine.
– Așa…
– …..
– Atât?
– Da. Și dup-aia o mâncat pâinea și gata.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!
P.S. Încă nu mi-am dat seama ce poveste a fost asta, dar cred ca actorii erau flămânzi:))

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Când prințul te face să roșești

DSC_0132

– Ce vrei să–ți citesc înainte de culcare?
– O calte gloasă?
– Nu, una mai subțire în seara asta. Dacă alegi cu prințese, doar subțire.
– De țe?
– Pentru că am ajuns la saturație cu prințesele pe ziua de azi. Ți le-am citit pe toate. O să visez la noapte volănașe roz și plete aurii.
– Bine. Vleau “Flumoasa din pădulea adolmită“.
– Ok, asta rămâne.

– Mama, vezi plințu ale păl lung.
– Da, ca tata.
Se uită cu atenție la părul albastru al prințului. E lung și îi încadrează fața. Abia acum, că i-am spus eu, vede asemănarea cu tată–su. Ochii i se măresc, chiar roșește puțin și chicotește. Atinge cu grijă pagina și se uită la mine. Îi zâmbesc ochii. Îmi spune de parcă ar fi făcut descoperirea secolului:
– Mama, tata ale păl lung ca plințu.
– Da, Irisule, asta ziceam și eu.
– Numa că tata n-ale păl albastu. Ale păl canstaniu.
– Da.

Nu mai vrea să întoarcă pagina. Asemănarea între prințul salvator din carte și tată–su o fascinează. Inocența asta n-am mai văzut-o niciodată, nicăieri, la nici o altă persoană pe lumea asta. Sinceritatea asta din mirarea ei, autenticitatea sentimentelor care o încearcă, sunt ca un balsam pentru mine. Niciodată n-o să am bagajul de cuvinte care să exprime toată recunoștința pe care o simt în momente ca acesta. Gratitudine că pot trăi clipe de felul ăsta. Cât de fantastic e să am copilul ăsta in viața mea!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Să râdem cu Iris III

DSC_0275

Pentru că s-au mai strâns niște perle pentru colecția nostră, adunați–vă frumușel pe lângă laptopuri, faceți niște popcorn și râdeți nițel cu noi. 🙂

< – Iris, ce-ai mâncat azi la grădi?
– Oase.

< – Mama, ma doaie buita.
– Dar de ce te-o fi durând iar?
– De ia insecte.
– Ce insecte?
– Insecteie de ia boaşte.
– Care broaşte?
– Din copac.
– Hmm, care copac?
– Din cuite.
– Ai mâncat din copacul din curte nişte broaşte care aveau insecte?
– Da. De aia mă doaie buita.

< – Tata, vino la mine și pupă-mă de nu mai poți.

< Momentul în care copila pe care ai lăsat-o în curte, aleargă şi strigă în gura mare: “futui, futui, futuuuui”. Şi tu te gândeşti omg, de unde o fi auzit cuvântul ăsta, te împiedici încercând să ieşi mai repede la ea, întrebându-te în acelaşi timp cum să gestionezi situaţia, doar ca s-o găseşti pe aia mică fugind după fluturi.

< S-a trezit de dimineață cu o ditamai îngrijorarea și m-a întrebat cu glasul sugrumat:
– Mama, când o să melg la lițeu și la facultate, tot o să vii să mă iei după somn?

< – Hai măi Irisule, fix acum treizeci de secunde te-am rugat să nu calci pe scară. Abia am spălat-o, te-am rugat să ai răbdare până se usucă. Acum, uite, iar trebuie s-o spăl.
Se uită la scară, se uită la mine, apoi iar la scară. Clipeşte, îşi lasă capul puțin pe-un umăr şi zice domol, să fie sigură că înțeleg:
– Eu încă sunt copil, mama. Copil mai mic şi încă învăț. Încelc să fiu dlăguță, dal nu leuşesc meleu. Ştii, mama?
Ea e Iris. Trei ani, trei luni şi douăzecişiopt de zile. Mă bate fix cu armele pe care i le-am pus chiar eu în brațe. Şi n-aş putea fi mai mândră de atât.

<- Mama, mă doale bultica.
– Hopa. De ce, puiule?
– Cled că am născut plea mulți copii.

< Iris cântă colinde:
– Astăzi s-a născut CristoF, laudați şi cântați şi vă bucurați.

< – Mama, tebe să mai pui țeva ia tuita duițe.
– Hopa, mi-a scăpat ceva?
– Da.
– Ce?
– N-ai pus vaiză şi pepene gaiben.

< – Mama, tebuie să-ți spun țeva despe maimuțe și fiucte și semințe.
– ….. ( Doamne Dumnezeule, cu cine-o semăna copila asta așa guralivă? )
– Mai știi când am fost cu tine și cu eiefantu și am văzut un avion uiaș? Și făcea un zgomot taie. Taie, taie. Și eu mi-am temut flica. Mai știi de-atunci? Că ne-am uicat în avion și ne-am dus să cumpăiam un eicoptei caie staiucea ca soaieie.
– Culcă-te!
– Mă cuic, dai mai știi? Mai știi, mama?
– Aaaa, atunci când am fost noi două cu elefantul și am cumpărat un elicopter? Sigur că mai știu. Acum culcă-te!
– Bine. Noapte bună, mama!
– Noapte buna, Irisule!

< Aștept să adoarmă, dar ea se tot foiește în pat.
– Mama?
– Irisule, am stins lumina, ne-am spus noapte bună deja, gata. Nu mai vorbim acum. La somn!
Iar se foiește.
– Mama?
Mă fac că plouă. Știu că dacă mai scot un singur sunet, s-a terminat. O să vorbească încă o oră.
– Mama? Mama, mama, mama, mama, mama?
– Ce e???
– Viau să-ți spun ceva.
– Îmi spui mâine.
– Acum.
– Mâine dimineață.
– E impoitant.
Mă lupt cu morile de vânt, știu că am pierdut lupta deja.
– Mamaaaa?
– Bine, hai, spune-mi.
Se ridică în întuneric și bajbaie până la urechea mea. Apoi îmi șoptește:
– Și poitocaia e un fiuct.
– Hmm?
– Vezi că eia impoitant?

< Sunt plină de bube, şi aşa bine unsă cu mixtură metolată, m-ai putea confunda uşor cu un războinic african, pictat şi pregătit de luptă.
O întreb pe Iris:
– Gâzule, cum crezi că arăt?
Mă studiază din cap până-n picioare şi declară:
– Alăți ca o plințesă.

< – Mama, mai ştii când mi-ai dat să mănânc stomac?
– Sunt destul de sigură că nu ți-am dat niciodată să mănânci aşa ceva.
– Ba da. Când am mâncat stomac, nu mai ştii mama?
– Nu Irisule, nu mai ştiu.
– Eia veide stomacu.
– Verde zici că era?
– Da. Eia veide.
– Spanac, Iris? Spanac era oare?
– Da, spanac. Să nu-mi mai dai aitădată. Nu-mi pațe.

< Încearcă să adoarmă. În întunericul din cameră se ridică în fund şi mă caută cu privirea.
– Mama?
– Da?
– Eşti dăguță.
– Oh, mulțumesc!
– Şi găinile sunt dăguțe. Şi tu.
Apoi pune capul jos şi îşi vede mai departe de somn.

< – Mama, unde sunt muşteie?
– Acum nu mai sunt muşte (aleluia!). Apar doar când e cald afară.
– Şi acum unde sunt? Au zbuiat şi ieie în țăile caide?

< – Mama, eşti o majestate nemaipomenită.
– Ce să fac Irisule, mă străduiesc şi eu cum pot.

< – Mama?
– Hmmm?
– Mica siienă aie păi ioşu şi pe pițioaie?

< O văd cu mucii atârnându-i până-n gură.
– Tu Irisule, de ce nu-mi zici că-ți curge nasul?
– Nu cuige, eu am sufiat.
– Păi cum, aşa, fără şervetel?
– Da, aşa fac dagonii.

< – Mama, de țe fundu tău e aşa de maie şi fundu meu e aşa mic?
No bun, nu-i mai citesc Scufița Roşie o vreme.

< – Mama, pâițu meu tot e fumos şi dăguț, chiai dacă e putuios?
Say whaaat? 😂😂

< – Bunica?
– Da, Iris.
– Bunicu e moşu tău?
– Da, e moşul meu.
– Şi tu eşti babă?

< Mama se uită la noi, fetele ei (două la număr), apoi la nepoate, tot fete (trei la număr) şi zice:
-Tu, noi toate ne-am puit fete

Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți Să râdem cu Iris  si Să râdem cu Iris II   🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

De vorbă cu Iris

b (18)

Simt cum telefonul  vibrează sub pernă. E alarma, trebuie să mă trezesc. Îmi deschid cu greu ochii, dar când o fac, în fața lor am cea mai faină priveliște din lume. În întunericul din cameră o văd dormind. Zâmbește în somn. Zâmbesc și eu. Copila asta a mea e veselă și-n somn. Mă uit la ceas. Mai pot trage de timp încă zece minute. O să stau aici întinsă și-o să mă uit la ea, până e timpul s-o trezesc.

Are chipul foarte liniștit, cu pielea fină ca de bebeluș și gene lungi. Sprâncenele îi sunt blonde și fruntea înaltă. Are nasul mic și buzele pline. E frumoasă, e cea mai frumoasă fetiță din lume. E a mea. Simt cum mi se încălzește inima.

– Hopa sus, gâzule. E dimineață.

Își freacă ochii și strânge iepurașul de pluș la piept.
– Spune-i și lui Fundiță hopa sus.
Îmi îndrept atenția spre jucărie și-i zic serioasă:
– Hopa sus, Fundiță, e timpul să te trezeșți.
– Fundiță nu vlea să se tlezească.
– Poate s-a culcat târziu aseară și nu voia să adoarmă. Poate tot vorbea fără oprire în loc să doarmă.
– Ca mine?
– Fix.

Stă la masă și își mănâncă pâinea prăjită cu unt.
– Mama, azi nu vleau codițe împletite. Vleau să fie fălă împletite.
– Adică tot vrei codițe, dar să le las despletite?
– Da. Și să–mi pui clama cu Elsa. Și vleau lochia cu Tinkelbell.
– Aș vrea să fiu și eu ca tine, Irisule. Să știu exact ce și când vreau. Să fiu așa hotărâtă cum ești tu.

– Mama, când nu mai ai bubițe?
– Cred că mai durează cel puțin câteva zile până or să treacă.
– Și tot tata mă duce la glădi?
– Da. Și tu trebuie să-l ajuți și să-i arăți ce are de făcut acolo.
– Eu vleau să mă duci tu la glădi.
– Aș vrea și eu Irisule, dar încă nu se poate.
– Mi-e mai gleu cu tata. Cu tine îmi place mai tale.
– Dar tata te duce cu mașina, nu-ți mai îngheață nasul ca atunci când te duc eu.
– Da, cu tata nu mi-e flig.
– Păi vezi?
– Când nu mai ai bubițe mă duci tu?
– Bineînțeles. Trebuie doar să mai ai puțină răbdare. Între timp, te duce tata. Ăsta e momentul vostru special împreună.
– Da?  Special ca atunci când e ziua mea și plimesc tolt?

Trei ani are zăpăcita mea. Și pot purta cu ea conversații întregi. Care nu-s deloc plictisitoare și uneori au mai mult sens decât cele cu un alt adult.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Mama, copiii sunt răi?

nov1 (33)

Mănâncă iaurt cu cereale. Nu-i place să le amestece, așa că i le pregătesc în castroane separate. Caută cu degetele până găsește un fruct uscat, îl ridică la nivelul ochilor și îl studiază cu răbdare și atenție. Până la urmă, e drept că nu se grăbește, are tot timpul din lume. Atinge fructul puțin cu limba și iar îl mai privește nițel.  Apoi îl înmoaie în iaurt și în sfârșit îl bagă în gură.

– Mama, mie țe mi-a adus Moș Clăciun?
– Ți-a adus ce i-ai cerut, parcă.
– Da. Și a mâncat tulta dulce și a băut laptele.
– Păi da, a mâncat și a băut ce i-ai lăsat tu și a prins puteri noi ca să ajungă și la ceilalți copii.
– Să le ducă și lol cadouli?
– Da.
– Ba nu.
– Cum nu, Irisule?
– X de la glădiniță nu e cuminte, la el nu a fost Moșu.
– Ba sunt sigură că a ajuns și la el. Moșu nu ratează nici un copil.
– Ba nu. X e lău și Moșu nu melge la copiii lăi.

Inspir adânc. Încerc să–mi dau seama cum a ajuns ea la concluzia asta și deduc că probabil cineva i-a zis că Moșu nu vine decât la copiii cuminți. Nu-mi place asta. Are trei ani și deja cataloghează copiii ca fiind cuminți sau răi. Cadourile de la Moș vin condiționat. Adică, ești cuminte, pac primești ce ai cerut. Ești rău, puneți pofta-n cui. Nu-mi place deloc.

– Irisule, sunt foarte sigură că Moșu a venit la X.
– Ba nu. El e lău. Împinge copiii.
– Și tu crezi că dacă îi împinge pe alți copii, înseamnă că e rău?
– Da.
– Eu nu cred că X e rău, știi de ce?
– De țe?
– Păi, îți aminteșți când în parc tu ai împins-o pe Y? Că nu voia să te lase în leagăn?

Are ochii mari și se uită fix la mine.
– Îți amintești?
– Da. Am împins-o puțin.
– Tu crezi că ai fost rea pentru că ai împins-o?
– Nu.
– Nici eu nu cred că ai fost rea, ci nerăbdătoare și cam nepoliticoasă. În loc să–ți aștepți rândul la leagăn, sau s-o rogi pe Y să te lase și pe tine, ai împins-o.
– Și s-a supălat pe mine. Și a plâns tale.
– Da. Dar apoi, altădată n-ai mai împins, chiar dacă leagănul era ocupat. Ai țipat poate sau ai dat din picioare supărată, dar n-ai mai împins. Asta înseamnă că ai învățat ceva important.
– Țe impontant?
– Că dacă lovești sau împingi, celălalt copil o să sufere. Și poate chiar o să plângă. Că e important să ne folosim cuvintele când vrem ceva. Să cerem și să așteptăm.
– Nu vleau să aștept.
– Nici mie nu-mi place mereu să aștept. Și mie-mi vine câteodată să împing când sunt nerăbdătoare. Dar n-o fac, pentru că am învățat să mă controlez.

– Eu n-am învățat?
– Ba ai învățat, dar uneori încă ți-e greu. La fel îi e și lui X de la grădiniță. Câteodată își pierde răbdarea și în loc să își folosească cuvintele, împinge. Dar asta nu înseamnă că e rău. Nici tu n-ai fost rea când ai împins-o pe Y.
– Eu nu sunt lea.
– De acord că nu ești. Dar nici X nu e rău. La fel ca tine, și el încă învață cum să se poarte. Unii copii învață mai repede, alții au nevoie de mai mult timp.
Judecă îndelung. Mi se așează in brațe.

– Așadar, sunt sigură că Moșu a venit și la el, pentru că merge la toți copiii. Pentru că toți copiii sunt buni, Irisule. Toți!
– Și X e bun, mama?
– Sigur că da, Irisule. Și X e bun.

E așa de ușor să catalogăm copiii. Răi, buni, cuminți sau nu, pentru noi adulții astea sunt doar cuvinte. Însă copiii cred tot ce le spunem. Pentru că în lumea lor, noi știm totul. Dacă noi le spunem că X e rău, copiii ne vor crede. Să avem grijă ce le zicem, așadar! Să fim mai atenți cu ce ne iese pe gură!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Despre moarte

ian1 (77)
– Mama, tu o să moli?
– Da, dar nu curând. Și-apoi, toată lumea moare.
– Și tata?
– Și el, da.
– Și Ozzy?
– Și Ozzy.
– Și eu?
– Toată lumea moare, Irisule.
– Tu când o să moli?
– Peste foarte, foarte, foarte mulți ani. Am de gând să trăiesc mult tare.
– De țe?
– Păi, ca să fim împreună cât mai mult timp.
– Când o să moli, n-o să mai fim împleună?
– Când o să mor eu, tu deja o să fii femeie în toată firea și n-o să mai ai așa mare nevoie de mine.
– De țe?
– Pentru că o să fii ocupată cu alte chestii. Dacă o să ai familie și copii, o să vrei să îți petreci timpul cu ei.
– Nu, că n-o să vleau să împalt jucăliile cu ei.
– Sau poate o să călătorești mult, sau o să ai o slujbă foarte interesantă. Și atunci o să vrei să petreci mai mult timp fără mine.
– Acum nu vleau.
– Acum nici nu trebuie. Și nici eu nu vreau.
– Acum să îmi mai țitești caltea cu Apolodol și să îmi mai faci pâine cu gem. Mai tâlziu să moli, nu acum, bine mama?
– Bine, Irisule, promit!

“Dosar de Mama” e și pe Facebook

Plimbare frumoasă într-o zi mohorâtă – Centrul Muzeal Eco-Turistic Delta Dunării

Tulcea_dec (80)Era sfârșit de săptămâna și trebuia să mergem la bunici să-i ajutăm să bage vinul în beci. Da da, vin din acela negru, ușor amărui, bun cu spume, cum numai bunicul lui Iris știe să facă.   Copila încă își mânca micul dejun, când am fost anunțați că nu mai avea sens să mergem, deoarece ploua într–una, fără semne că s-ar fi oprit.

Eram deja îmbrăcăți, cu rucsacul, cafeaua în termos și gustările de drum pregătite, așa că ne-am hotărât să nu rămânem totuși acasă, ci să mergem la plimbare. Pentru că tot plănuiam să ajungem acolo la un moment dat, am hotărât să mergem la Tulcea, să vizităm Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării. Si bine am făcut.

Centrul are o expoziție permanentă care redă excepțional habitatul natural din Rezervația Biosferei Delta Dunării, un acvariu public, iar în ziua în care l-am vizitat noi era deschisă și o expoziție de fluturi.

Decorurile din cadrul expoziție redau fidel 46 specii de plante, 3 specii de reptile, 44 specii de păsări și 12 specii de mamifere. Pe măsură ce te apropii de fiecare decor, acesta prinde viață.

Dacă închizi ochii și te concentrezi pe sunet, poți jura că ești în Deltă, pentru că expoziția este dotată cu un sistem audio care redă sunetele păsărilor, ale animalelor, foșnetul vântului și clipocitul apei. Aproape că simți briza, e de-a dreptul minunat.

Imediat ce am început să vizităm, m-am bucurat că hotarâsem să venim aici.

Lui Iris i-a fost puțin teamă  de mistrețul expus, însă în brațele lui tată–su s-a liniștit.  Tot in cadrul expozitiei  sunt aranjate decoruri  în care sunt reproduse scene din viața locuitorilor Deltei.

Tulcea_dec (35)

Cred că la expoziția de fluturi am stat vreo patruzeci de minute. Nu pentru că am fi foarte pasionați de frumoasele înaripate, ci pentru că acolo erau amenajate niște măsuțe cu scaune pentru copii, coli A4 imprimate cu fluturi și o grămadă de creioane colorate. A mutat  Iris scaunele între ele până le-a zăpăcit și a ținut musai să coloreze câte un fluture la fiecare masă.
Tulcea_dec (37)
“Acvariul este dotat cu instalații moderne și are o capacitate de stocare a apei de 150
tone. Prezintă o colecție formată din 24 specii de pești indigeni întâlniți în Delta Dunării și Marea Neagră, 23 specii de pești de recif, opt specii de nevertebrate marine și șase specii de corali aduse din Indonezia.” (www.icemtl.ro)

Aici i-am văzut pe Nemo și pe Dory, iar Iris a privit curioasă minute în șir la un rechin.

Chiar dacă n-am nimerit cea mai faină vreme, ci a fost o zi de-a dreptul cețoasă și rece, tot ne-am plimbat pe falezadin Tulcea, mai ales că M are amintiri multe de aici.
Tulcea_dec (69)
Am văzut un vapor, păsări și chiar un cățel cu o bucată de pâine în gură. 🙂
Tulcea_dec (84)

Tulcea_dec (104)

La întoarcerea spre casă, am făcut un mic ocol și ne-am dus totuși să-i vedem și pe bunici. A fost o zi bună!

Si da, am băut și niște vin din-ăla bun 🙂

Dacă sunteți în zonă, vă recomand cu încredere Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării din Tulcea. Luați musai copiii cu voi pentru că aici au ce vedea!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook