Prieteni

1 (128)

Stăm în curtea spitalului și-l așteptăm pe M iasă. Iris e cam plictisită și somnoroasă. Și-a ocupat timpul cum a putut mai bine, în condițiile date. A mers linie pe bordură, a stat cu fundul în iarbă, s-a cățărat pe platforma pentru cărucioare cu rotile, a adunat și niște păpădii, dar în cele din urmă răbdarea a început i se termine.

O văd cum deodată zâmbește larg și -i revine sclipirea în ochi, pe măsură ce de noi se apropie o doamnă cu patru copii. Când ajung lângă noi, observ sunt țigani cu toții, iar copiii toți băieți. Cei mici se uită unii la ceilați, iar băieții își dau coate chicotind când Iris le face veselă cu mâna.

Piranda încearcă -i bage pe ușa spitalului, însă doamna de la poartă îi zice la vizită copiii n-au voie. Resemnată, se întoarce spre copii, le face răspicat instructajul în două propoziții și apoi intră în spital. Cei patru se uită unii la ceilalți, șușotesc puțin, apoi se îndreaptă către noi. Iris începe țopăie.

Bună. Știți cine sunt eu?
Băieții se uită la mine, iar mie mi se face rușine. Înțeleg așteaptă tacit vadă dacă o -i alung sau nu. Le zâmbesc cât pot de încurajator și doi dintre ei îmi întorc zâmbetul. Iris insistă, dându-le roată:
Știți cine sunt eu?
Băiatul cel mai mare zice:
– Nu. Eh, ești o fetiță.
– Eu sunt Iris. Vrei fim cei mai buni prieteni?

Băieții încep râdă. Râde și Iris, în timp ce încă țopăie.
Hai stăm aici pe bordură, zice ea.
Băieții fac întocmai. Iris stă în mijlocul lor, are doi puradei în stânga și încă doi la dreapta.
– Am mers mai devreme pe bordură fără cad. Numa puțin m-am împiedicat, dar n-am căzut pentru am fost un pic atentă. Sunteți drăguți, zicea ea ușor rușinată.
Copiii râd iarăși.
Și tu ești drăguță, zice unul dintre ei.

Știți cine e asta? întreabă Iris arătându-le jucăria pe care o cară cu ea de dimineață.
– Un cal.
– Nuuuu, e un ponei. E o prințesă ponei. Mi-a adus-o Iepurașul am fost mai cuminte. Și mi-a adus și ouă în curte.
Băieții se uită admirativ la poneiul lui Iris. Ea continuă:
Și o cheamă Celestia. Are cornul ăsta aici pentru e un ponei special. Ceilalți ponei nu au corn dinăsta. Are și luminițe, numa acum se văd numai puțin e lumină afară.
Apasă butonul care stârnește luminițele, iar băieții exclamă în cor:
– Oaaaaaaaa.

Se ridică și aleargă puțin cu toții. Sunt doar niște copii care s-au împrietenit rapid și acum se joacă veseli. Fără le pese de prostiile noastre de oameni mari. Fără discriminare. Se joacă cu toții până când bunica celor patru iese din spital, îi caută cu privirea și vine spre noi. Îi daubună ziua“, îmi răspunde, apoi îi cheamă pe băieți. Iris zice:
Sunt tristă plecați.
Băieții râd iarăși . Piranda râde și ea. Pleacă cu toții, iar cei mici întorc capetele din timp în timp, și-i fac cu mâna lui Iris. Ea se întristează și mai tare. O ridic în brațe și plânge puțin acolo.
– Erau prietenii mei și acum au plecat.
Îi mângâi buclele șimi înghit lacrimile, care nu știu de unde și de ce au apărut.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

110 Shares

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.