Iris vorbește mult. Întotdeauna a fost vocală. M zice că seamănă cu mine, dar zău că eu nu mă percep  ca fiind vreo vorbăreață. Mă rog, poate din afară lucrurile s-or vedea altfel și eu chiar oi trancani mai mult decât îmi dau seama.

E drăguț  să poți conversa cu copilul tău mic, să te înfoi de mândrie că articulează idei și face glume de capul lui, că–și exprimă punctul de vedere așa de clar. Iar el, copilul, spune tot ce-i trece prin cap, mai ales dacă-l încurajezi să vorbească liber.

Însă tot mic se numește că e și încă nu știe ce-i aia diplomație, oricât ai încerca tu să-i explici că oamenii-s fragili, iar sentimentele lor așișderea. Copilul spune ce vede, numește lucrurile și situațiile așa cum i se aștern în fața ochilor.

Iar tu ca părinte, o să ai de multe ori obrajii îmbujorați când copilul tău deschide gurița. De exemplu, când în parc, fiică–ta se dă în leagăn cu ochii ațintiți la chipul acneic al unui adolescent, și-l întreabă insistent de ce are bubițe, dacă-l doare, dacă mama lui îl dă cu cremă și îl sfătuiește să nu se scarpine. Apoi îl consolează că o să-i treacă până la urmă, că uite și mama ei a avut varicelă și încă i se mai văd bubele pe burtică și în alte locuri, dar nu așa tare, iar tu, timorată, îi zâmbești adolescentului cât poți de dulce.

Sau când la cumpărături, un domn în vârstă îi zâmbește, iar ea, strigă s-o audă până și casiera din celălalt capăt: “Mama, ai văzut un moș acolo?  Vezi cât de moș e? Moșule!”

Sau când o doamnă intră în vorbă cu copila, iar fiică–ta, cu sinceritatea lumii în glasul subțire, o ceartă că nu s-a spălat pe dinți. “Vezi că ai dinții negri și stricați, mama ta nu te pune să te speli pe dinți? Și să scuipi pasta? Că eu am una cu gust de portocale și e gustoasă, dar mama nu mă lasă s-o înghit. Să îți cumperi și tu periuță cu crocodil și să te speli mereu, că n-ai făcut o treabă prea bună.” Obrajii tăi iau foc în doi timpi și trei mișcări, zâmbești iar stânjenită și îți ceri scuze cu vocea sugrumată.

Îi explici iar despre diplomație și sentimentele celorlați, despre ce e acceptabil să spui în public și ce nu, despre cum anumite lucruri îi rănesc pe ceilalți chiar dacă sunt adevărate, însă ea se uită la tine cu inocența celor trei ani jumate și încearcă să înțeleagă. Dar încă nu reușește.

Așa că respiri adânc și ieși în lume cu obrajii mereu pregătiți să se coloreze în diferite nuanțe. De la roz până la purpuriu.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook