Category: Copii

În ultimele luni, Iris se joacă preponderent cu jucării micuțe, din–alea numai bune de ținut în mâini mici. Prințese Disney în principal. Albă că Zăpada, Mica Sirenă, bineînțeles că Elsa și Ana, Belle, Aurora, Jasmine și care altele or mai fiele. Pe Bestia n-o are, dar nu-i nimic, figurina cu Peter Pan îi ține locul cu succes. Așa că pune jucăriile să vorbească între ele, să se certe, să danseze, să se împace, e un pilaf total acolo în joaca ei.

E foarte atașată de gașca  de prințese mici, își ocupă timpul cu ea zilnic. Pe unele le duce și la culcare, le pune într-un suport de creioane colorate sau într-un portofel, ca să doarmă și ele lângă patul ei.

Într-o dimineață, mă roagă cu dat din gene și lingușit teribil, să o ducem pe prințesa Belle la grădiniță. Îi spun că nu, nu-i o idee bună, decât dacă are de gând s-o împartă cu celelalte fetițe care sigur o vor vrea și ele. Nu-i mereu dornică să împartă, așadar știam sigur că asta ar fi fost o problemă.
– Ba nu, mama, că numa‘ o duc cu mine până acolo, s-o țin eu în mână, că o iubesc foarte tare și o să–mi fie dor de ea, o duc la grădiniță și o las în buzunarul de la geacă. N-o scot de-acolo, doar să știu că  e cu mine.

Mă las (a câtă oară?) vrăjită de datul ăsta din gene și-o las cu păpușa. La grădiniță o pupă cu foc,  o băgăm în geacă și tragem fermoarul buzunarului, apoi agățăm haina în cuier.

Fast forward până mă duc s-o iau pe Iris de la grădiniță, unde o găsesc în urlete și îndurerată nevoie mare.

• Am pierdut-o pe Belle, nu știu unde e, o vreau înapoi, mamaaaaa, mama, unde e Belle a mea.
• Păi mai puiule, nu ți-am zis eu că mai bine n-o aduci cu tine? Fix din cauza asta am zis să n-o aduci, că ai putea s-o pierzi.
• Nu, că n-am rătăcit-o, cineva mi-a luat-o din geacă.
• Stai puțin, cum adică, ți-a umblat cineva la geacă, ți-a scos păpușa din buzunar și aia e?
• Daaaa, declară Iris printre suspine.
  Recunosc că la vestea asta m-am zburlit destul de tare în sinea mea.

Restul zilei a continuat cu plânsete și jale, prințesa ei nu mai era, se simțea neîndreptățită că cineva i-o luase, era și tristă că nu mă ascultase de dimineață, una peste alta, a plâns într-una. Evident că nici noi nu ne-am simțit mai bine văzând-o așa.
Spre seară ne-a spus și cine i-a luat prințesa. Fusese o fetiță din cealaltă grupa, care aparent după ce luase păpușa, i-a zis lui Iris că ea a fost.

Dimineața următoare am rugat educatoarea să vorbească cu fetiță respectivă, cu educatoarea și eventual părinții ei, ca să recuperăm prințesa. M-am gândit că ar fi nepotrivit să merg eu să-i cer socoteală unei puștoaice de cinci ani, deși, recunosc că mă enervasem de-a binelea. În aceeși zi, M i-a cumpărat lui Iris o nouă prințesă Belle, pentru că deh, nu l-a mai lăsat sufletul s-o vadă și s-o audă plângând. Copila s-a bucurat cu o bucurie copilărească de nedescris și lucrurile s-au mai liniștit.

Între timp educatoarea vorbise cu părinții fetiței, însă deși ea recunoștea că luase păpușă, aparent aceștia nu găsiseră nici o prințesă necunoscută pe-acasă. Ne-am resemnat că asta e, n-o mai recuperăm, până la urmă bine că acum Iris are alta și că nu mai suferă.

Însă în timp ce Iris se juca acasă cu Belle cea nouă, am auzit-o zicând: ” o să-i spun lui X (fetița care-i luase păpușa) că acum am altă Belle și nu-i nimic că mi-a luat-o pe cealaltă.”

Atunci am simțit că nu, nu e ok să o las să creadă chestia asta. Nu e deloc în regulă ca cineva să–ți umble în buzunar și să–ți ia un obiect care–ți aparține. Nu e deloc în regulă să furi. E nedrept, e urât și foarte nepoliticos. I-am spus toate lucrurile astea. Voiam să știe să facă diferența între dreptate și nedreptate. Voiam să știe că a fost nedreptățită și că noua Belle nu o putea înlocui pe cea veche. Că e în regulă să ierți pe cineva care te-a nedreptățit dacă asta simți să faci, însă nu e deloc în regulă să accepți nedreptatea sau să crezi că ea ți se cuvine.

La începutul acestei săptămâni, prin nu știu ce magie, educatoarea a reușit să-i recupereze totuși prințesa. A zâmbit Iris cu gura până la urechi tot restul zilei. I-a vorbit păpușii ca unui bebeluș, a mângâiat-o, a pupat-o și a strâns-o în mâna ei mică, cu toată dragostea de care e capabilă.

Iar cu ocazia asta a mai învățat o lecție sau două. Una despre nedreptate și alta care o îndeamnă să nu-și mai ducă de-acum nici o jucărie cu ea la grădiniță.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

• Păi nu ziceai tu că ți-a fost foarte greu cu Iris când era mică? Ce te-a apucat să mai faci încă un copil? Dacă nu doarme nici ăsta?
• Pfoai, păi tu–ți dai seama ce te așteaptă? Adică, ești pregătită să o iei de la capăt? Colici, dinți, tantrumuri, febre, nesomn? Ești sigură sigură?
• Să crești doi copii îți trebuie bani, cu doi nu e cum e cu unul. Cheltui dublu pe mâncare, pe haine, scutece, cine știe, poate chiar lapte praf, ca să nu mai zic de educație. La toate astea te–ai gândit?

• Tu nici măcar n-ai ajutor, nu-ți amintești cum era când nu puteai merge nicăieri, niciodată, fără copil? Părinții ți-s departe, cine te ajută? Sper că–ți dai seama că acum va fi și mai greu.

• Stai să vezi cât de geloasă va fi Iris. Poate chiar o să lovească bebelușul. Eheee, nu-i așa simplu cum visezi, ai să vezi tu.
• Nu ți-e frică de depresia post-natală?

După ce naști primul copil, lumea începe să te întrebe când îl faci și pe-al doilea. Apoi, când dai de vestea că, iaca, ești însărcinată cu numero dos, apar clătinatul din cap și sfaturile nesolicitate. Toată lumea știe mai bine decât tine cum va fi, cât de greu, cât de teribil, văleu, ce-o să te faci.

Nu cunosc nici o viitoare mama care să nu se fi îngrijorat măcar puțin de tot, măcar cât un bob de mazăre înainte de naștere. Indiferent că e la prima, a doua sau la a treia sarcina. Adică, na, să aduci un copil pe lume presupune și nițel stress, nu toată sarcina e însoțită doar de stoluri de fluturi și baloane colorate.

Orice viitoare mamă se va îngrijora. Pentru sănătatea copilului, pentru viitorul lui, pentru naștere, pentru tot ce presupune creșterea lui. Chiar că nu-i nevoie să mai adauge nimeni nici un ingredient la cocktailul ăsta. Nimic, nici măcar un fir de nisip. Zero! Nu-i faceți capul mare cu presupuse chestii nasoale care se pot întâmpla, nu-i spuneți că va fi și mai greu cu doi sau cu trei copii, știe și ea singură, zău că știe!

Și încă ceva! Nu spuneți niciodată asta:
– Eheee, să vezi tu ce-o să-i cadă cornițele ăstuia mare, atunci când se naște ăla micu’.

Mai ales când “ăla mare” e de față și vă aude. De fapt, nu, mai bine nu spuneți asta niciodată, indiferent că vă aude sau nu. Vă promit că mama s-a gândit și la asta, mai mult, poate chiar suferă că nu-i va mai putea acorda aceeași atenție primului ei copil.

Sunt și alte lucruri care pot fi spuse. Unele drăguțe, care nu dor, care nu sperie și nu creează panică nimănui. De exemplu:

“Felicitări!”
“Mă bucur pentru voi!”
“Să fie într-un ceas bun!”

Știți voi, lucruri din–astea de bun simț.
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Iris se joacă în living, iar eu mănânc în bucătărie. Deodată, aud:
– Mamaaaaa?
– Da, Irisule?
– Mama, când a primit Ozzy vagin?

Mă înec cu piure și castraveți murați, apoi tușesc până-mi revin, și-mi dreg glasul. Deschid gura să zic ceva, însă nu-mi iese nici o silabă. În capul meu se repetă obsesiv întrebarea: “când a primit Ozzy, ce? când a primit Ozzy, ce? când a primit Ozzy, ce?”

– Uhhmm, poftim?
– Când a primit Ozzy vagin și tu ai zis că a fost curajos?

Încerc să–mi aduc aminte ultima dată când Ozzy a “primit” ce zice fiică–mea, însă știu sigur că tăntălăul a stat cu femela în față și nici n-a știut ce să facă cu ea. Însă, n-are cum să se refere la asta Iris, pentru că era prea mică și habar n-avea atunci de ce mai era încă un câine  în curtea noastră.

• Nu știu, Irisule, încerci să îmi amintești tu?
  Vine în bucătărie, și gesticulând haios, îmi explică:
• Atunci când am mers cu el cu mașina și era în portbagaj și plângea. Tu l-ai mângâiat și i-ai spus că vaginul nici n-o să-l doară.

Mă mai inec o dată, dau farfuria la o parte, în speranța că voi supraviețui totuși acestui dialog.

• Așa i-am spus eu lui Ozzy?
• Da. Dar el tot plângea așa ca un bebeluș și tu tot l-ai mângâiat. Și mi-ai dat mie un baton cu fructe, dup-aia am cerut apă, și l-ai mai mângâiat pe Ozzy pe urechi până am ajuns.
• Aha. Și unde am ajuns noi?
• La doctor pentru vagin.
• Hai mai Irisule, la veterinar pentru vaccin???
• Da, așa-i că Ozzy a fost curajos când l-a primit de la doctor?

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Am fost zilele trecute la un laborator, pentru analize. Lume pestriță acolo, tineri, pensionari, părinți cu copii de mână.  Atenția mi-a fost atrasă fix de cei din urmă. Mama, tata și doi băieți. Părinții ii aduseseră pe cei mici  pentru analize de sânge și exudate, am înțeles din ce vorbeau. Băieții, unul cam de șase ani, celălat cam de opt, stăteau pe scaune și se jucau, chicotind și îmbrancindu-se. Mama, nemulțumită, s-a uitat în jur, apoi la băieți și i-a apostrofat răspicat:

• Ei, lasă că-i spun eu doamnei să va facă și câte-o injecție. În limbă ca să nu mai faceți atâta gălăgie.

M-am cutremurat nițel, imaginându–mi cum ar fi să-mi facă cineva o injecție în limbă. Apoi mi-am adus aminte că-s adult și mama celor doi n-are cum să mă sperie pe mine cu așa ceva. Doar că băieții, fiind doar niște copii, au amuțit deodată, privindu–se îngroziți unul pe celălalt. Mama a zâmbit către tată mulțumită și gata, liniștea mult dorită s-a instalat în cabinet.

Când mama i-a anunțat că ei sunt următorii, cel mic a început să plângă.

• Nu vreau să merg, mi-e frică, eu nu mă duc, vreau să mergem acasă acum, o să mă doară, etc.
  Mama, l-a pus la punct imediat:
• Termină odată că mă enervezi. Ce plângi așa ca un bebeluș? Lasă că n-o să te doară deloc.

Doar că cel mic știa c-o să-l doară și nu se lăsă așa ușor:
– Ba nu, eu nu mă duc!
Iar mama, i-a închis gura cu o singură și scurtă propoziție:
– Dacă nu termini, te pocnesc.

Tatăl a încuviințat și el dând din cap nemulțumit către copil, în timp ce și cel mare incpea să se agite.

Când le-a venit rândul, au început evident urletele. Imaginează–ți să fii silit să faci ceva de care ți-e groază, în timp ce fix oamenii care ar trebui să te liniștească, te amenință:
– Oprește–te din plâns că îți dau una, să ai dup-aia de ce plânge. Taci odată, că nu te omoară! Mă faci de râs, încetează! Toată lumea se uită la tine! Ia uită-te la tine ce băiat plângăcios, mai mare rușinea! Nu mai plânge că ești bărbat, nu fetiță! Sclifositule! Nu mai mișca mâna că jar mănânci! Deschide gura ca lumea, nu mai boci ca o prințesă! Răule, deloc nu asculți!

Imaginează–ți că ești îngrozit, că te simți că un animal hăituit și mama sau tata nu îți zic nici o vorba de alinare, nu te iau în brațe, nu te alină, nu te mângâie,  nu te liniștesc și nu te cred că te doare.

Am plecat de-acolo cu inima îndoită. Câteodata chiar cred ca nu ne mai facem bine.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Asta m-ai întrebat la câteva zile după ce te-am anunțat că vei fi soră mai mare. De ce vrem altul.

Și abia atunci mi-a răsărit în minte, ca un ghiocel, ideea că poate tu crezi că nu ne mai ești suficientă. Că doar eram bine mersi și așa, eu, cu tine și cu tată-tu. Ba în plus îl mai avem și pe Ozzy, așa că ce ne-o mai trebui nouă alt copil?

Mi-a plâns sufletul, gâzule, gândindu-mă la toate neliniștile și frământările care te încearcă pe tine acum.

Și vreau să-ți spun așa: nu facem altul, ci mai facem încă unul. Nu altul, căci tu n-ai putea fi înlocuită niciodată, nici de osută de alți copii. Împreună, mai aducem încă un copil pe lume. Unul care va fi și al tău.

Nu mai facem încă unul pentru că tu n-ai fi de ajuns, ci chiar datorită ție.

Pentru că să te avem pe tine, să te creștem, să fim martori la dezvoltarea ta, toate astea sunt cele mai incredibile experiențe pe care le-am trăit. Și să nu fim modești chiar acum, ne-ai ieșit atât de bine încât nu ne putem opri la doar un copil.

Iar tu vei avea o soră sau un frate și totodată un prieten pe viață. Ăsta-i farmecul de a avea frați, Iris. Voi veți fi singurele persoane din univers cu exact același sânge. Și chiar dacă acum nu înțelegi, să știi că e cel mai mare cadou pe care ți-l puteam face. Un prieten pe viață.

Plus că mi-e dor, Irisule! Mi-e dor de burta semeață, de degețelele de bebeluș, de mirosul unui nou născut, de felul în care îți încape în brațe. Mi-e dor de hainele minuscule, de dependența totală, de zâmbetele din somn, de strănuturile alea mici și haioase. La toate astea vei fi martoră și tu, de data asta. Știu c-o să–ți placă, știu eu.

Va fi și greu, Irisule, n-o să te mint, însă știu că împreună o să trecem peste toate. Iar tu vei fi cea mai faină soră din lume!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

În fiecare an, opt septembrie e o zi plină de emoții. Pentru că în fiecare an, în ziua asta de la începutul toamnei, încă înainte să cadă frunzele, te sărbătorim pe tine.

Acum patru ani mă urcam în mașină cu tată–tu și ne îndreptăm spre spital. Eram împietrită de spaima. Îmi mângâiam burta și te rugăm în gând să ieși puternică, dar mai ales sănătoasă. Să țipi tare ca să te aud. Și așa ai făcut, gâza mea.

Acum trei ani, fugeam cu tine la urgență pentru că aveai febră mare de trei zile. Și atunci te-am rugat iar să fii puternică. Sănătoasă. Și până la urmă ai fost.

Acum doi ani ți-am cumpărat un castel mare, gomflabil și roz, iar tu ai sărit în el săptămâni întregi. Exact ca un copil sănătos.

Acum un an începeai grădinița, iar eu îmi făceam un milion de griji. Te lăsam pentru prima oară cu necunoscuți, cu oameni despre care nu știam nimic. Și m-am rugat iar și iar să fii puternică și sănătoasă. Și tu ai fost din nou, zăpăcita mea!

Acum împlinești patru ani, Irisule! Patru ani de când ai venit și m-ai făcut mama ta. Patru ani cu gropițe în obraji, cu cârlionți blonzi, cu râsete în hohote, patru ani de joacă. Sigur că au fost și momente grele, însă nu despre astea vreau să–ți povestesc acum. Vreau doar să–ți spun cum ești tu azi când împlinești patru ani.