Iris merge la o grădiniță de stat, iar aici sunt doar două grupe. Din cauza asta, în funcție de vârstă, copiii sunt împărțiți pe grupe după cum urmează: grupa mică-mijlocie și grupa mijlocie-mare. Pentru că Iris nu împlinise încă patru ani la 1 septembrie, a fost repartizată la grupa mică-mijlocie, aici fiind  copii cu vârste între doi ani jumătate și patru ani.

La aflarea veștii, m-am chircit și zburlit puțin. Urma să fie o schimbare majoră pentru Iris, care aștepta foarte tare să–și revadă foștii colegi. Doar că majoritatea trecuseră acum la grupa mijlocie-mare, în timp ce ea rămânea în cea mică-mijlocie.

Pe lângă aspectul ăsta, educatoarea ei preferată fusese înlocuită de una nouă. Având informația asta deja din august, am avut destulă vreme să o pregătesc pe Iris referitor la plecarea celei pe care o îndrăgea atât de tare.

A început grădinița, iar Iris s-a adaptat imediat la noua educatoare, așadar aspectul ăsta s-a rezolvat de la sine, ca să zic așa. Însă de noii colegi nu i-au plăcut deloc. Pentru că sunt “prea mici și plâng mult“, pentru că-i voia înapoi pe cei cunoscuți și pentru că rutina creată anul trecut fusese acum deranjată. E de înțeles că schimbarea nu i-a fost pe plac.

Însă am știut că se va adapta, așa că nu mi-am făcut probleme în sensul ăsta. Dar m-am îngrijorat din altă cauză. Acum că erau copii mult mai mici decât ea în grupă, cum urma să progreseze copilul meu? Urma să facă iarăși ce făcuse și anul trecut? Colorat, pictat, lipit și modelat plastilină?

Dacă o să rămână în urmă, mă gândeam? Poate totuși ar fi trebuit să insist să meargă la grupa mijlocie-mare.  Și uite-așa m-am perpelit singură câteva zile, neștiind ce să fac mai departe.

Acum când mă gândesc, îmi vine să râd. Până la urmă asta am și făcut, când în sfârșit mi s-a ridicat ceața de pe ochi. M-am întrebat simplu, așa cum am făcut-o și anul trecut, la intrarea în colectivitate. Ce așteptări am eu de la grădiniță și ce aș vrea să facă Iris acolo?

Iar răspunsurile au fost aceleași și acum, ca și atunci. Vreau să fie în siguranță, să fie tratată cu respect și răbdare, și mai ales vreau să se joace. Să cunoscă copii diferiți, mici, mari, veseli, suparăcioși, certăreți sau blânzi. Să se joace cu toți. Să–și caute persoanele favorite printre ei. Să se creeze simpatii și conexiuni. Să învețe că fiecare reacționează diferit, să mănânce  și să doarmă la grămadă.

Să învețe să cedeze jucării și să se apere când are nevoie. Să experimenteze pe barba ei dreptatea și nedreptatea, să facă alegeri fără mama în spatele ei. Pentru că toate astea nu pot fi învățate acasă, oricât de bun părinte aș încerca eu să fiu. Unele lucruri pot fi învățate doar acolo, printre copii. Asta-i tot ce vreau eu de la grădiniță.

Nu mă interesează să învețe literele și să scrie, are timp pentru astea la școală. Nu mă interesează nici să vorbească încă două  limbi sau să socotească la patru ani. Vreau să se joace, să aibă privilegiul de a fi copil și doar atât, pentru cât mai multă vreme. Iar cine crede că un copil nu învață nimic prin joacă, se înșeală amarnic.

Acum râd de îngrijorările mele și–mi dau seama cât de ușor e să te lași prins în vârtejul ăsta al “dacă al meu copil n-o să știe la fel de multe ca x sau y?”.

Lăsați copiii să se joace, lăsați copiii să fie copii pentru cât mai multă vreme!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook