Aripile copiilor se frâng uşor

Activities-for-teachers-implementing-Character-Education

Niciodată nu mi-a plăcut matematica. N-am fost chiar genul “9 ori 7 egal 97, 4 ori 3 egal 43” dar n-am avut nicio înclinaţie pentru materia asta. Probabil că e o disciplină fascinantă pentru cei care o îndrăgesc, însă eu n-am reuşit să mă împrietenesc cu ea. Datorită unei anumite doamne profesoare.

Mai ştii că în anii ’90, uneori în şcoli, profesorii făceau delimitări clare între clase de copii “buni la învăţătură” şi clase de “copii mai prostuţi”? Adică intenţionat aşa erau repartizaţi copiii pe clase. Aşa se face că A era clasa cu copii deştepţi, iar B era cea cu copii mai puţin deştepţi. Nu se gândea nimeni că o asemenea delimitare era absolut nedreaptă, că elevii erau umiliţi de criteriile după care erau repartizaţi în clase, sau că aceşti copii ar putea rămâne marcaţi de felul în care înţelegeau cadrele didactice să nu îi perceapă ca indivizi, ci ca pe o gloată care putea fi catalogată drept prostuţă.

Şi nu ştiu cum se făcea că mai mereu, cei din clasele B erau copii din familii simple, fără potenţă finaciară, pe când cei din clasele A veneau din medii ceva mai înstărite. Iar clasa A era dată veşnic exemplu pozitiv pentru clasa B, “uitaţi copii, să învăţaţi bine şi să fiţi cuminţi ca să ajungeţi şi voi acolo”. Cel puţin aşa percepeam eu situaţia, copil fiind.

Aveam doisprezece sau treisprezece ani, începeam clasa a şaptea, când s-a hotărât mutarea mea de la prostuţi la deştepţi. N-am ştiut niciodată în urmă căror criterii, sau cine a hotărât că deodată eram mai deşteaptă şi că era înţelept să fiu mutată de lângă colegii cu care învăţasem timp de doi ani, colegi cu care mă obişnuisem şi care îmi erau dragi. Nu m-a întrebat nimeni dacă îmi doresc transferul în cealaltă clasă, nu i-a informat nimeni pe părinţii mei despre mutarea asta, nici măcar nu-mi imaginasem vreo clipă că aş avea vreun drept să refuz. Nici eu, nici ceilalţi doi sau trei colegi deveniţi deştepţi peste noapte şi care erau transferaţi deodată cu mine.

Bun aşa, cert e că acum eram considerată deşteaptă, mi se amintea tot timpul lucrul ăsta şi mi se spunea că trebuie să apreciez şansa care mi se dădea. Colegii erau alţii dar profesorii nu se schimbaseră, iar eu niciodată n-am înţeles de ce deodată, profesoara noastră de matematică îşi modificase radical comportamentul vizavi de noi, de îndată ce am păşit în clasa A. Dintr-o femeie normală se transformase într-o persoană care-mi dădea coşmaruri noaptea.

Cu ochii minţii o văd şi acum, pulover în dungi mov şi negre, masivă şi grasă, tunsă scurt, trecea printre bănci cu atitudine voit intimidantă. Ştia că unora dintre noi ne era teamă de ea. Ştia şi îi făcea plăcere. Socotea controlul pe care îl avea asupra noastră un soi de drept cuvenit.
Copiii erau deseori loviţi cu capul de tablă, după ce erau scoşi la exerciţiu în faţă clasei. Tot în faţa tuturor îi umilea pe cei care nu ştiau lecţia. Rostea cuvinte grele, cuvinte care rămân întipărite, cuvinte pe care un copil ajunge să le creadă: eşti prost, nu te duce capul, idiotule.

Distracţia ei uneori, era să-i trimită să se spele pe ochi, în băltoaca ce se vedea de la fereastra clasei când ploua, sau în zăpadă când ningea, pe elevii care îndrăzneau să caşte la orele ei. Primele două ore, luni dimineaţă, era interzis să căşte. Şi da, erau copii care chiar se spălau pe faţă cu apă din băltoacă. De frică.

Eram îngrozită când o vedeam, nu mă puteam concentra la lecţia predată, stând în gardă tot timpul de teamă să nu fac ceva greşit, să nu-i dau prilej să mă scuture, să ţipe la mine sau să mă trimită să-mi spăl ochii. Mă făceam mică, în speranţa că va uita de mine şi număram în gând minutele până la sfârşitul orei. Mă cutremura un fior, chiar dacă doar o vedeam în trecere pe coridor.

Dintr-un copil vesel şi sociabil, doamna profesoară mă transformase în câteva luni, într-unul care credea că nu e bun de nimic, că trebuie să taci ca să scapi basma curată, că dacă pleci privirea, cel puternic te lasă în pace mai repede. Doamna profesoară şi-a folosit statutul de dascăl pentru a-şi rezolva propriile frustrări, schilodind personalităţile elevilor ei. Mă gândesc la ea ca la persoana care a pus punct copilăriei mele. Omul care trebuia să mă ghideze cu răbdare, mi-a luat cel mai de preţ lucru pe care îl aveam atunci: veselia.

Acum că sunt mama, nu pot să nu mă gândesc cu teamă la ce experienţe ar putea trăi Iris în viitor. La ce fel de oameni i-ar putea ieşi în drum. Că n-aş putea să o ajut într-o situaţie similară dacă nu mi-ar spune ce se întâmplă, aşa cum nici eu nu le-am spus părinţilor mei. Că un profesor, antrenor sau alt mentor i-ar putea face rău cu bună ştiinţă, doar de dragul plăcerii de a fi în control.

Îmi doresc să pot creşte un copil care să ştie că are dreptul de a alege.
Un copil care să nu creadă ca e prostuţ doar pentru că aşa i-ar putea spune un adult.
Un copil care să vorbească fără frică atunci când are ceva de spus.
Un copil care să recunoască şi să nu accepte niciodată abuzul, de orice fel ar fi acesta.
Un copil care să ştie că e frumos, unic şi minunat.
Un copil vesel.
Un copil care să înţeleagă importanţa cuvintelor şi că ele pot răni.
Un copil empatic.
Îmi doresc să pot creşte acest copil într-o lume în care cei care au rolul de a-l învaţă şi proteja, sunt oameni zdraveni la cap, oameni ce înţeleg pe de-a-ntregul ce responsabilitate au.
Învăţaţi copiii să zboare, nu le mai frângeţi aripile!

Credit foto: nobullying.com

“Dosar de Mama” e si pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s