Tata e mai relaxat

AA013115

Exemplul unu:
– Crezi că ar trebui să verificăm dacă mai sunt bine ancorate în perete, corpurile suspendate din bucătărie?
– De ce? mă întreabă M
– Mă gândesc că ancorele alea pot slabi şi ele în timp, şi în cel mai rău caz ar putea ceda.
– Nu, nu e nevoie să le verificăm. Sunt bine prinse şi nu slăbesc aşa, de pe azi pe mâine. Nu ai motiv de îngrijorare.
– Dar dacă totuşi în timp slăbesc şi cade vreun corp?
– Dacă vreunul cade, îl fixăm la loc. Dar îţi repet că n-o să cadă nimic, sunt foarte bine prinse.
Îmi frământ mâinile puţin şi-l întreb:
– Dacă totuşi unul ar cădea? Şi…. dacă Iris s-ar afla fix sub el?
Linişte. Ridică ochii şi se uită fix la mine să vadă dacă vorbesc serios. Sunt foarte serioasă, fricile astea există permanent în mine.
Calm, M mă linişteşte:
– Haide să nu ne gândim la drobul de sare, să nu ne fabricăm singuri motive de îngrijorare acolo unde nu sunt necesare.

Exemplul doi:
Iris e tot timpul tentată să urce scările singură, mai ales că acţiunea asta e un “nu-i voie” care nu e negociabil niciodată, iar ea îşi exersează din plin dreptul la independenţă. Uneori o ajutăm noi, ţinând-o de mâini, altădată le escaladează singură în patru labe, însa doar supravegheată de mine sau de M.

Fericirea şi mândria de pe chipul ei sunt nepreţuite în momentele acelea, e adevărat. Însă la fel de nepreţuită este şi teama mea că s-ar putea rostogoli la vale într-o clipă de neatenţie. Aşa că atunci când o supraveghez eu în urcuşul ei, o ţin strâns de mâini, sau aproape că o sufoc dacă se caţără în patru labe, flancând-o cu braţele pe-o parte şi pe alta.

M  în schimb, se îndreaptă relaxat către ea (spre disperarea mea), abia când chiuind de încântare, alpinista s-a căţărat deja pe a două treaptă. Iris urcă scările liniştită, uitându-se la tată-su cu gură până la urechi, la fiecare treaptă cucerită. El nu o ţine, nu o încurcă, o priveşte cum urcă şi o încurajează. Aşa că nu e cazul să mă mai întreb cine o să fie părintele ăla responsabil cu distracţia.

Eu tot sper în continuare că pe măsură ce ea creşte, grijile mele se mai potolesc. Deocamdată însă, instensitatea lor mă ţine în alertă maximă, fără să-mi dea pace o clipă.
Sunt recunoscătoare măi bărbate, că măcar tu eşti calm şi relaxat.
Ceea ce va doresc şi vouă!  🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: abcnewsradioonline.com

Leave a Reply