Fiecare generaţie creşte şi se dezvoltă diferit. O să fiu că o mamaie acum, şi o să pomenesc despre cum generaţia din care fac parte îşi petrecea timpul liber în faţa sau spatele blocului, ţopăind elastic sau şotron, jucând şapte pietre, de-a v-aţi ascunselea, de-a magazinul, etc. Mamele noastre nu ştiau tot timpul unde eram, mergeam şi ne întorceam de la şcoală singuri, ne încălzeam mâncarea pe aragaz de la şapte ani.

Copiii de azi au la dispoziţie foarte multă informaţie, unii fac afterschool, alţii, în fiecare zi după ore, au activităţi programate: dansuri, sport, pictură, etc. Părinţii sau cineva apropiat familiei, îi duce şi aduce de peste tot. Părinţii sunt dornici să ofere copilului cât mai mult şi în general sunt mai orientaţi către el.

Mulţi dintre părinţii noştri păzeau vaca de la cinci ani, dacă nu chiar mai repede. La şase ani ştiau să prăşească porumbul, cei mai mari ştiau să taie chiar şi o găină. Un copil în ogradă însemna de multe ori încă o gură de hrănit, aşa că trebuia să contribuie de timpuriu la treburile gospodăriei. De multe ori cei mici gustau un desert doar la Crăciun şi primeau o haina nouă doar la Paşte.

Copiii cresc şi supravieţuiesc în condiţii diferite, e adevărat. Însă oricât de diferit cresc ei, cel puţin una din nevoile pe care le au, nu se schimbă niciodată: nevoia de dragoste. Nu orice fel de dragoste, vorbesc aici de dragostea părintească. Aia care validează tot, care dă încredere şi care asigură boţul de om că e tot timpul în siguranţă.

Crescând, am simţit într-adevăr dragostea părinţilor mei. Chiar dacă nu mereu, chiar dacă erau ocupaţi cu serviciul obositor, cu împărţitul banilor pentru cheltuielile obligatorii, cu grijile zilnice şi ce-or mai fi avut sărmanii pe umeri. Eu fac parte din generaţia celor cărora părinţii nu le spuneau niciodată cuvintele alea două: “te iubesc”. Ştiam că mă iubesc, dar nu îmi spuneau asta niciodată, nu cred că socoteau important să îşi valideze sentimentele prin cuvinte.

Nici nu cred că ar fi ştiut cum să facă asta, exteriorizarea sentimentelor îi făcea să se ruşineze, copiii erau pupaţi când dormeau şi lăudaţi doar atunci când nu erau de faţă, că să nu şi-o ia în cap. Aşa se creşteau copiii, aşa o făcea aproape toată lumea, dezvoltarea universului emoţional al unui copil nefiind o prioritate mai mare decât hrănitul, curăţenia şi îmbrăcarea lui. Aşa îşi exprimau ei dragostea. Prin fapte, nu cuvinte.

La rândul lor, au crescut fără cuvintele alea două: “te iubesc”, cuvinte care le-ar fi dat încredere şi siguranţă. Încredere că pot primi şi dărui dragoste la rândul lor, siguranţă că pot rosti şi ei cuvintele alea două, că nu e ruşine să le spui.

Aşa că, draga mea Iris, sunt sigură că voi face multe greşeli în anii ce vor veni, însă îţi promit că pe asta nu am s-o repet, îţi promit că începând cu generaţia mea, o să spunem cuvintele alea, în fiecare zi: te iubesc, Iris! Te iubeam ieri, te iubesc azi şi te voi iubi şi mâine!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Credit foto: http://www.conversationsforabetterworld.com