După ce a venit de la școală, s-a dus în liniște în colțul unde are piesele de lego și a început să se joace. Era evident tristă, tăcută. Am întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva la școală, a zis că nu, nimic. Ne-am uitat întrebător unul la altul, cu M, fără să înțelegem ce e cu ea. Apoi a venit și mi s-a așezat cu capul în poală, dar Carol, care are impresia că-s a lui și doar a lui, a început să urle și s-o împingă din brațele mele. Așa că ea a fugit din nou la colțul ei, supărată.

Știam că ceva nu e în regulă, așa că m-am așezat pe jos lângă ea și mi-am deschis brațele. A început să hohotească imediat. M l-a luat pe Carol de acolo, așa că am rămas doar noi două, ea zguduindu-se de plâns, eu încercând s-o liniștesc, așteptând să-mi spună de ce era în starea aia.

– Bunica, a zis într-un final. Bunica. V-am auzit dimineață când vorbeați cu tata, și zicea că azi era ziua ei.

A plâns și a tot plâns, până a scos supărarea că cine e dus, dus rămâne, indiferent ce credem noi despre asta.
I-am zis din nou că atâta timp cât ne amintim de ei, cei dragi nu dispar cu adevărat niciodată. Și am întrebat-o ce amintiri mai are cu bunica ei. Mi-a zis că nu-și mai amintește prea multe. Poate doar finalul, când era bolnavă. Dar că tot e tristă, pentru că deși nu ține minte întâmplări, își amintește că bunica o iubea.

Iris avea mai puțin de patru ani când bunica s-a stins. Nu-și mai amintește cum o ducea de mână prin grădină, sau cum o lua în brațe când se apropiau găinile de ea. Nu-și amintește când o învața cântecul rusesc, nici cum râdea bunica în hohote, nici cum i se lumina chipul când o privea. Nu-și amintește când bunica o aștepta ba cu o oliță roșie nouă, ba cu iepurașul roz de pluș, pantalonii gri cu steluțe sau scaunul portocaliu de plastic. Nu mai știe toate astea. Nemernicul de timp a șters amintirile, ca să facă loc altora mai noi. Moartea nu are maniere.

Și totuși, ce purtăm mereu cu noi e iubirea. Asta nu se poate uita. Iubirea pe care ți-o poartă cineva e ca o pătură groasă și pufoasă pe umeri, într-o zi geroasă. Îți ține de cald și te face să te simți în siguranță. Asta nu se poate uita, asta nu-ți poate lua nici timpul și nici ceva ce n-are maniere. Nici dacă ai șapte ani și n-ai mai văzut-o pe bunica de când aveai trei. Iubirea rămâne vie, acum și-n pururea, și-n vecii vecilor!

Dosar de Mama e și pe Facebook