Stăteam acolo singură, întinsă pe patul de spital. Când mă aduseseră pe mine aici, o luaseră pe cealaltă gravidă, care-mi aruncase priviri pline de îngrijorare, în timp ce ieşea pe uşă. O duceau să nască. Nu ştiam cât durează o operaţie cezariană, nu ştiam cât timp mai aveam eu, însă ştiam sigur că după femeia care tocmai ieşise, urmam eu.

Nu-mi era teamă, însă mă gândeam că lui M îi era. Îl lăsasem undeva în urmă, în aşteptare, pe holul spitalului. Ne despărţisem doi şi urma să ne întâlnim din nou, trei. Găseam drept ireală situaţia în care mă aflam. Îmi ţineam mâinile pe burta semeaţă, şi chiar dacă sarcina avea treizecişinouă de săptămâni şi patru zile, eu încă nu cuprinsesem pe de-a-ntregul cu mintea, că urma să devin mama cuiva. Că peste un anumit număr de minute, sau poate ore, un doctor urma să-mi taie burta şi în mod miraculos, acest gest să mă tranforme în mamă, pentru totdeauna.

Asistenta scorţoasă mă întreba pe un ton neutru dacă m-am ras, sau dacă e nevoie să o facă cineva pentru mine. N-am găsit că e indiscretă nici măcar atunci când mi-a zis să-mi ridic rochia, ca să se asigure că treaba fusese făcută corect. Am vrut să fac o glumă legat de faptul că vrea să vadă cu ochii ei, însă apoi m-am gândit că femeia îşi face doar treaba şi mi-am ridicat cuminte rochia în cap. O făcusem deja de câteva ori în ziua aia şi ştiam că urma să o mai fac încă o dată. Când m-ar fi pregătit de operaţie.

Eram uşor amorţită şi mă încerca un soi de paralizie sentimentală. Nu simţeam euforie, teamă, adrenalina nu-mi alerga nebună prin vene. Îmi spuneam că e firesc să simt (sau să nu simt) aşa, că poate era felul în care creierul mă proteja, că momentele prin care treceam erau atât de unice şi importante, încât alternativa ar fi fost probabil să mă simt copleşită, aşa că preferam starea în care mă găseam.

Mă priveam parcă de sus, aşa cum li se întâmplă actorilor prin filme, sau personajele prin cărţi. Mă vedeam întinsă pe patul din cadru metalic, cu vopseaua albă uşor scorojită pe alocuri. Mă conectaseră la un aparat care monitoriza bătăile inimii bebeluşei. Le auzeam cumva în depărtare. Jum-jum-jum-jum-jum-jum, rapide şi egale. Doamne, cât de repede îi bate inima, mă gândeam.

Oare cât mai trebuie să aştept aici, mă gândeam. Oare tu ştii, copilă din burtă, că în scurt timp cineva o să dea buzna în căsuţa ta confortabila şi-o să te scoată de-acolo? Să nu fii speriată, să nu te îngrijorezi dacă nu mă vezi decât puţin şi dacă nu-mi auzi vocea decât o clipă. Să ştii că a venit timpul. O să fie frig când te scoate doctorul din burtă, o să fie multă lumină şi gălăgie. Să ştii însă că în gălăgia aia, o să se audă şi vocea mea. Pe ea s-o cauţi, de ea să te agăţi, căci pe ea o cunoşti.

Jum-jum-jum-jum-jum-jum, îmi răspundeau bătăile inimii. Nu mai ştiam dacă sunt ale mele, sau ale bebeluşei din burtă. Oare M ce face, mă întrebam. Oare se plimbă pe holul ăla, aşa, ca-n filme? Cu mâinile la spate, respirând adânc din când în când? Sau stă pe vreun scaun, cu capul între palme şi coatele sprijinite pe genunchi? Oare se întreabă dacă am intrat deja în operaţie? Oare el ce simte?

De dimineaţă fusesem amândoi atât de stresaţi şi speriaţi încât ne certaserăm. Îmi venea să plâng. Ce fel de părinţi o să fim noi, dacă în dimineaţa zilei în care urma să ni se nască un copil, ne certam?

Întindeam gâtul să mă uit pe geam, însă nu vedeam decât clădirea impozantă a spitalului. Chiar şi aşa, se cunoştea că era o zi frumoasă şi însorită. Ce bine că se naşte într-o zi aşa frumoasă, mă gândeam. Fie ca toate zilele să-i fie aşa, universule, te rog să-i fie viaţa aşa însorită cum e ziua asta.

Oare cât mă mai ţin ăştia aici? Oare mama, tata şi sora mea ce-or face acum? De ce gândesc atât de dezorganizat? Oare unde mi-a pus asistenta rucsacul? Râsesem când făcuse ochii mari văzându-l şi mă întrebase dacă plănuiam să mă mut la spital. Nu, plănuiam doar să nasc, să-mi iau copilul în braţe şi să plec acasă. Hai odată, fraţilor, hai luaţi-mă de aici şi duceţi-mă să nasc.

Inima îmi bătea acum mai tare, o simţeam în piept cum bubuia. Mă gândeam că poate n-ar trebui totuşi să lase gravidele, doar cu imaginaţia lor care să le ţină tovărăşie în salonul ăsta. Să nu uite M să cheme pe cineva să ne repare maşina de spălat, mă gândeam. Şi mâine vine maşina de gunoi, să nu uite să scoată tomberonul. La naiba, imediat trebuie să nasc şi uită-te la mine, mă gândesc la toate tâmpeniile astea.

Îmi era foame, nu mai mâncasem de ieri. O vreau pe mama, femeie în toată firea, o vreau pe mama, oare de ce nu i-am zis să vină de azi? Aş vrea să fie aici, să ştiu că se perpeleşte pe holul ăla, cu M, nu la cincisute de km. Nu-i nimic, o să vină mâine, aşa cum am stabilit. O să mă ajute, o să ştie ea ce avem de făcut. O să mă liniştească cu calmul ei.

Respiră Simona, ce naiba. Respiră! Se întâmplă, momentul x e aici, se întâmplă acum, azi, don’t freak out on me now! Inspiră, expiră, inspiră, expiră, inspiră, expiră!

– Doamna Zaharia, sunteţi pregătită? E timpul să mergem.
Asistenta scorţoasă era în faţa mea, îmi vedeam şi rucsacul sprijinit de un scaun, iar inima îmi bătea normal acum. Nu-mi era teamă. În momentul ăla puteam orice.
– Sunt mai pregătită decât am fost vreodată, dacă mă ajutaţi să mă ridic de-aici, am zâmbit eu cu toţi dinţii. Sunt pregătită!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook