Prima dată când a intrat la noi în birou, venise să ne ceară bani. Un ţigănuş de vreo şapte opt ani, murdar şi cu privirea în pământ, repetând veşnica poveste “ajutaţi-mă şi pe mine cu un leu, să vă dea Dumnezeu sănătate”.
I-am dat ceva de ronţăit, un fruct sau biscuiţi, nu-mi amintesc exact. Ştiu însă că a mulţumit, le-a luat, le-a frământat în mâinile mici cu negru sub unghii şi apoi le-a mâncat. A ridicat privirea şi ne-a întrebat:

– Da’ voi aici ce vindeţi, vapoare?
– Nu, vindem vacanţe pe vapoare.
– Ce-i aia vacanţe?
– Păi, tu mergi la şcoală?
– Da, merg. Câteodată.
– Atunci ştii că la sărbători şi vara, copiii primesc vacanţă. La fel şi oamenii mari, au nevoie şi ei de pauză şi uneori primesc şi ei vacanţă de la serviciu. Şi-atunci unii dintre ei vin la noi şi ne cer să îi trimitem la plimbare cu vaporul.
– Şi e aşa mare vapoarele astea ca în poză?
– Sunt destul de mari, da.
– Da’, au acolo şi desene animate?
– Sigur că au.
– Şi piscine din-aia cu apă?
– Au tot ce vrei.

Pleacă îngândurat şi ne anunţă că mai vine şi altădată. În perioada următoare ne vizitează aproape în fiecare zi dar nu ne mai cere bani niciodată, vine doar ca să ne vadă şi să vorbească cu noi. Continuăm să ne împărţim pachetul cu el, uneori îi păstrăm câte ceva dulce. E isteţ, curios din fire şi pune întrebări multe. Uneori vorbim despre vapoare, alteori despre cum se joacă el, câteodată buchisim literele în cataloagele despre croaziere. Dacă una din noi lipseşte, se interesează imediat de ce nu e acolo şi vrea să ştie dacă nu cumva e bolnavă.

Ne îmbrăţişează şi de fiecare dată când o face, simt cum copilul ăsta are nevoie mare de afecţiune. De o clipă de atenţie din partea adulţilor. Să-l vadă şi pe el cineva. Aşa cum e el. Doar un copil. Fără să se uite la culoarea pielii sale, hainele lui rupte sau la mâinile murdare. E doar un copil, aşa cum e şi al meu sau al tău.
De Crăciun îi facem cadou o haină de iarnă şi o pungă mare cu dulciuri, iar bucuria lui ne copleşeşte. E un băieţel care nici nu ştie exact ce e ăla un brad împodobit sau Moş Crăciun.

Într-o zi îl întreb:
– Auzi, dar tu la ora asta n-ar trebui să fii la şcoală?
– Ba da, da’ mie nu-mi place la şcoală. Râde copiii de mine şi mă mai bate câteodată.
– Păi, trebuie neapărat să-i spui învăţătoarei când se întâmplă aşa ceva.
– Da’ nu mă crede. Că io i-am spus, da’ ea zice că îs mincinos.
– Atunci trebuie să le spui părinţilor tăi.
Linişte. Privirea i se îndreaptă către podea, papucul loveşte uşor şi ritmic piciorul scaunului. Îi e ruşine, nu cred că înţelege nici el de ce.
– Tata zice că să nu mă mai duc la şcoală, că e degeaba.

Iar e linişte, însă acum eu tac. Mi se face şi mie ruşine, iar eu ştiu de ce.
Mi-e ruşine că nu toţi copiii se nasc egali, că nu toţi au aceleaşi şanse.
Mi-e ruşine că trecem pe lângă ei şi închidem ochii preferând să nu-i vedem.
Mi-e ruşine că nu se asigură nimeni că merg la şcoală.
Mi-e ruşine că nu le citeşte nimeni poveşti la culcare.
Mi-e ruşine că nu-i ia nimeni în braţe când plâng.
Mi-e ruşine că uneori adorm flămânzi.
Mi-e ruşine că iarna nu au mănuşi.
Mi-e ruşine de cum reuşim să uităm că şi ei sunt tot copii.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto aici.