Prima, eu prima.

1 (139)

N- vrea crească alergând fie mereu numărul unu. Nu-mi doresc pentru ea o viaţă în care aspire întruna după primul loc, de parcă altceva n-ar mai conta. Pentru mine nu e important ca fiicămea fie prima. Nici la şcoală, nici la concursuri, nici la jocuri.

Ştiu suntem tentaţi ne lăudăm în gura mare când plodul a luat locul unu la karate, sau la un concurs de dans, a ieşit primul la olimpiada pe judeţ, a vorbit înaintea lui x sau y, ştie literele la doi ani, etcetera. Nu înţeleg însă, de ce trebuie musai fie primul? Pe cine ajută? Pe copil sigur nu. Noi putem fi bine intenţionaţi desigur, dar dacă punem aşa de mare preţ pe rezultate, stima de sine a copilului se va măsura în acestea.

Eu nu vreau ca Iris simtă nu este apreciată dincolo de rezultatele ei. Scopul meu e cresc un copil care ştie este iubit necondiţionat, indiferent azi a fost primul sau ultimul, indiferent merge la olimpiadă sau nu.

Am aflat despre o fetiţă, ai cărei părinţi o trezesc în vacanţă la opt dimineaţa ca lucreze suplimentar. Program de şcoală în vacanţă, doar pentru părinţii vor crească noua Marie Curie în bătătura lor. Teme până la ora doisprezece. În vacanţa de vară, v-am spus? În fiecare zi de vacanţă, ne înţelegem. cutremură tare treaba asta, nevoia asta teribilă a părinţilor de a-şi vedea copilul pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, uneori privându-l însă astfel de copilărie.

Dar ăsta nu e un articol despre competitivitate sau dragoste necondiţionată. Nu, este doar despre greşelile pe care le tot fac eu ca mamă. Acum v-am spus despre cum văd eu partea asta cu copilul care trebuie fie musai numărul unu la toate, hai vă mai povestesc ceva.

Era seară şi o îndemnam pe Iris urce la somn. A luat-o repede înaintea mea pe scări şi tot uitânduse în urmă striga:
– Pima, eu pima, Iis o fie pima.
M-a luat prin surprindere, căci eu nu am încurajat-o niciodată fie prima. Sau cel puţin aşa credeam. Nu mi-a plăcut s-o văd aşa agitată, urcând scările în grabă, fără se uite pe unde calcă, aruncând îngrijorată priviri în urmă, de teamă nu i-o iau eu înainte. Ar fi putut cadă, atât de neatentă era în încercarea de a întrece.

În zilele următoare şi-a mai exprimat de câteva ori dorinţa de a face sau termina ceva prima în diferite situaţii, lăsându la fel de surprinsă ca şi prima dată când se întâmplase. M-am tot gândit unde auzise sau văzuse pe cineva manifestând dorinţa de a ajunge prima/primul, dar n-am reuşit mi dau seama.

Până într-o zi în parc (da ştiu, zău toate se întâmplă în parc 🙂 ) când venise timpul plecăm spre casă şi Iris nu prea se lăsa dusă. Am încercat diverse metode ca s-o conving plecăm, fără success însă. Şi-apoi m-am trezit luând-o la fugă şi îndemnând-o:
Hai fugim la tricicletă. Pun pariu eu o ajung prima. Hai   vedem dacă mă întreci.
I-au sclipit ochii şi a luat-o la fugă imediat, iar eu fericită plecăm în sfârşit acasă, am continuat:
– Pun pariu eu ajung prima, eu prima, eu prima.
Abia după ce am plecat din parc mi-a picat fisa. De la mine învăţase şi nici măcar nu era prima dată că făceam aşa. Căutasem cu îngrijorare sursa în exterior, când de fapt sursa eram eu.

Competiţia e bună, cred -i învaţă pe copii în viaţă uneori câştigăm, alteori pierdem. Concurenţa, pe de altă parte, nu cred serveşte nimic bun copilului. Ciudat e însă fix eu, mamăsa i-am trântit-o în farfurie, ba i-am dat-o şi cu linguriţa de mai multe ori. întreb câte alte greşeli dinastea uşor ipocrite mai fac până creşte.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ce ştii tu? Tu nici măcar ţâţe n-ai încă!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ştiu mulţi nostalgici după adolescenţă şi liceu. Nu şi eu, thank you very much! Din contră, pentru mine perioada aia a fost plină de întrebări, temeri şi confuzii, abia am aşteptat să cresc şi să treacă.

Nu m-am dat în vânt niciodată după grupurile mari sau după petreceri şi nici nu mi-am dorit vreodată să fiu populară. Însă ştiu sigur că îmi doream să fiu plăcută de colegi. Mai ales în clasa a IX-a când totul se schimba, iar mie nu-mi venea tocmai la îndemână schimbarea asta. Nu mă adaptam uşor la oameni noi, de altfel nici acum situaţia nu s-a schimbat prea tare.

Încercam să îmi depăşesc timiditatea şi să mă integrez în colectiv. Eram mică de înălţime şi cam slăbănoagă, fără să am formele obişnuite vârstei. Blugii fluturau pe mine, iar cureaua mi-o strângeam până la ultima gaură. Purtam cămăşi largi sau bluze lălâi, sub care îmi ascundeam corpul neîmplinit. Ar fi trebuit să port ochelari tot timpul, dar n-o făceam decât la ore, pentru că mama îmi cumpărase doar ramele pe care şi le permitea, iar întâmplarea făcea că acestea să fie roz.  Nu tocmai culoarea mea preferată.

Eram complexată de corpul meu, şi priveam cu ciudă la trupurile colegelor mele care erau mai dezvoltate. Pentru mine, cea mai neplăcută oră era cea de sport. Pentru că trebuia să mergem la vestiar şi să ne schimbăm în trening. Aşadar eram nevoită să îmi scot blugii şi bluza lălâie de pe mine. Să rămân în tricou sau mai rău, în maieu, în faţa colegelor mele de clasă, pe care eram nevoită să le văd în fiecare zi.

Fetele se schimbau cu nonşalanţă, se admirau şi complimentau una pe cealaltă, vorbeau despre haine, profesori şi despre băieţi,  iar vestiarul se umplea de râsete tinere. Amânam să mă schimb cât de mult puteam s-o fac. Aşteptam să iasă cât mai multe colege din vestiar, sau încercam să ajung acolo cât mai târziu.

Într-o zi oarecare, în pauză, stăteam la poveşti cu un grup de colegi. Cred că vorbeam despre relaţii şi despre cuplurile care se formaseră în liceul nostru. Ca răspuns la ceva ce spusesem eu, unul din colegi a replicat:
– Ce ştii tu? Tu nici măcar ţâţe n-ai încă!

Imediat s-a uitat mândru în jur şi toată gaşca a început să râdă. Am râs şi eu, căci n-am ştiut cum altfel să reacţionez, însă aş fi vrut să mor atunci.
Am simţit cuvintele alea ca pe un pumn în stomac, dacă acum închid ochii, pot încă să simt durerea lor. Privită cu ochi de adult, întâmplarea nu e tragică, desigur. Însă atunci, la paisprezece ani, pentru mine a fost.

Faptul că sânii mei erau foarte mici, era cel mai mare complex pe care îl aveam. Făceam tot ce-mi stătea în putere ca să ascund de ochii oricui pieptul meu de băieţel. Nici măcar în faţa mamei nu mă dezbrăcam niciodată. Îmi doream să crească odată, să merg cu pieptul în faţă şi cu umerii drepţi. În schimb, mă deplasam mereu adusă de spate.

Am dus complexul ăsta cu mine până târziu, chiar până am trecut de prima tinereţe. Dacă e să fiu sinceră până la capăt, l-am avut până după ce am născut. Acum însă nu-l mai am. Nu, nu pentru că sarcina mi-ar fi modelat altfel corpul, nicidecum. N-au crescut, nu s-a modificat nimic comparativ cu perioada în care nu eram încă mamă.

Însă deodată, complexul a dispărut. Cred că trebuie să-i mulţumesc lui Iris pentru asta. Să mulţumesc universului că am născut o fetiţă. Complexul meu nu mai acolo pentru că acum sunt mamă şi refuz să cresc un copil care să nu ştie cât e de frumos. Care să sufere din cauza unui lucru atât de lipsit de importanţă. Niciodată, Iris n-o să mă audă plângându-mă de corpul meu. Azi, îl sărbătoresc aşa cum e.

Copiii ar trebui învăţaţi să îşi iubească corpul, să audă de la părinţi în fiecare zi că sunt frumoşi, cei mai frumoşi din lume, că nu am schimba nimic la ei, nici măcar un fir de păr sau o unghie, nimic. Să le lăudăm curajul, creativitatea şi inteligenţa, să-i învăţăm că frumuseţea nu e reflectată doar de oglindă. Să ştie şi despre cuvinte, că ele pot răni foarte tare, că trebuie să ni le măsurăm bine înainte să le rostim.

Azi, îmi sărbătoresc  corpul aşa cum e. Imperfect, cu ţâţe mici, da, e corpul care a purtat, născut si alăptat un copil!
P.S. Şi nu mai am în dulap nici măcar un singur sutien cu burete 🙂

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Conferinţele Laura Markham văzute prin ochii mei

ASM_20151114_1263

Sâmbăta asta care tocmai a trecut, am participat la conferinţele susţinute de Laura Markham şi organizate de Totul despre Mame. Încă de la început, am fost plăcut surprinsă găsesc acolo o adunare impresionantă de mame, unele singure, altele cu copii de mână, purtaţi sau în cărucioare, câteva chiar gravide. Încă mai mişcată am fost văd acolo şi tătici.
bucur foarte, foarte tare văd există interes şi deschidere din partea părinţilor de a participa la genul ăsta de evenimente. Este o dovadă incontestabilă suntem preocupaţi creştem copii sănătoşi emoţional înainte de toate, încercăm facem lucrurile mai bine şi cu mai multă implicare. Iar asta e de-a dreptul minunat!

Prin ochii mei, Laura Markham s-a văzut ca o femeie caldă, zâmbitoare şi foarte echilibrată, o femeie pe care fi tot ascultat-o, tare bine le mai zicea. A răspuns relaxată la întrebări, a încurajat înţelegătoare acolo unde mamelor le tremurau vocile de emoţie sau nesiguranţă şi ne-a asigurat pe toţi cei prezenţi dacă suntem acolo, atunci cu certitudine suntem nişte părinţi implicaţi, interesaţi vadă lucrurile şi din persectiva copiilor.

Cuvintele pe care eu le-am auzit cel mai des sâmbătă au fost: conectare şi calm. Poate au fost altele rostite mai mult, însă mie astea mi-au sunat în urechi mai tot timpul. Calm şi conectare.
Poate pentru nu sunt tocmai o persoană calmă, pentru trebuie trag de multe ori aer în piept ca liniştesc atunci când simt explodez, şi pentru nu cred -s cea mai grozavă la partea cu conectarea. Cel puţin nu la toate capitolele ei.

Dar nu îngrijoraţi, dacă sunteţi şi voi în situaţia mea. Laura Markham zice ţie ca părinte nu-ţi cere nimeni fii perfect, niciodată nu e prea târziu începem fim părinţi mai buni. Niciodată!

Ce am învăţat de la Laura Markham:

Părinţeala nu e un set de strategii pe care le urmăm şi care ne garanteze copii cooperanţi.
Ca îi ajutăm pe copiii noştri, e necesar le permitem dea frâu liber emoţiilor, nu le refuzăm niciodată lacrimile. Chiar dacă motivele pentru care plâng pot părea absurde, adevăratele răni care le declanşează suferinţă poţi fi altele (o zi grea la şcoală/ grădiniţă, poate învăţătoarea a ridicat tonul la ei, poate un coleg i-a împins). Indiferent de motive, important e le dăm voie şi plângă lacrimile. -i ţinem în braţe şi -i înţelegem. Când noi le acceptăm emoţiile, copiii învaţă şi ei la rândul lor le accepte.

nu etichetăm un copil ca fiind rău pentru plânge şi nu facem greşeala de a presupunem el îşi poate controla emoţiile. De multe ori nici noi reuşim facem asta, aşadar de ce am avea o asemenea pretenţie de la un copil?

Laura Markham nu contestă cei mici au darul de a ne scoate din minţi. E de acord aceştia au o capacitate deosebită ne apese butoanele cele mai sensibile. Diferenţa o face modul în care reacţionăm când aceste butoane  ne sunt apăsate.
Nimeni nu merită se ţipe la el/ ea, indiferent de circumstanţe. În acelaşi timp, Laura ne îndemnă ne imaginăm cu ar arată o lume în care nimeni n-ar ţipa.
Ţipatul distruge relaţia cu copilul.
Ţipatul îţi poate afecta sănătatea.
Dacă susţii nu te ascultă decât atunci când începi ţipi, atunci înseamnă l-ai antrenat reacţioneze doar la ţipete.
Ca te abţii de la ţipat, muscăţi limba. La propriu, muscăţi-o, înfigeţi dinţii în ea.
– Insultele verbale sunt un atac la adresa copilului. Acestea scad stima de sine şi îi învaţă pe copii se aştepte ca cei din jur -i trateze rău.

Nu acţiona niciodată atunci când eşti furios.
Ca îţi poţi regla emoţiile, e necesar înţelegi ce simţi.
– Reglandu-ţi emoţiile, îţi ajuţi copilul.
– Autoreglarea îmi permite am tot felul de emoţii, dar aleg nu acţionez în baza acestora.
– Nu lua niciodată personal faptul copilul tău are un tantrum sau nu se poartă conform aşteptărilor tale. Când o iei personal, te simţi atacat. Copilul tău nu te atacă, zău n-o face!
Când simţi te ia valul, repetăţi o mantră (sunt furioasă, nu e o urgenţă, e doar furie, sunt doar furioasă) sau (e doar un copil, e firesc se comporte astfel, e doar un copil).
– De fiecare dată când reuşeşti te calmezi, îţi ajuţi copilul, acesta învaţă de la tine cum facă acelaşi lucru.
Siguranţa copilului tău este cea mai importantă. Când copiii nu se simt în siguranţă, atunci apare momentul în care nu se comportă bine.
Ca se simtă în siguranţă, copiii au nevoie te conectezi cu ei.
Prin îndrumare emoţională ajutăm copiii se autoregleze.
Când copiii sunt supăraţi: calmeazăte, oferă sentimentul de siguranţă, acceptă perspectiva copilului, arată empatie pentru emoţiile lui.
Când copiii refuză coopereze, problema este adesea încărcătură emoţională.

Cum învaţă copiii se liniştească singuri?
Când liniştim un bebeluş, acesta secretă substanţe neurochimice de liniştire. Cu cât sunt secretate mai des aceste substanţe, cu atât se vor dezvolta mai mulţi neuroreceptori.
– Copiii învaţă se liniştească singuri atunci când sunt liniştiţi de către noi. Copilul nu învaţă se liniştească dacă e lăsat plângă singur, ajunge se simtă copleşit de trăirea puternică şi îşi reprimă emoţiile.

Cum îşi dezvoltă copilul autodisciplină?
– Copilul alege coopereze, deşi nu agreează limita. Copilul renunţă la ceva ce îşi doreşte pentru ceva ce îşi doreşte mai mult (relaţia cu părintele). Aceasta este autodisciplină. Copilul îşi consolidează autodisciplina de fiecare dată când i se cere respecte o limită.

De ce sunt copiii neascultători?
– Le este teamă, se simt răniţi, neputincioşi sau frustraţi.
– Doresc ceva şi nu le pasă dacă părintele spune “nu” deoarece nu sunt conectaţi cu aceştia.

Am mai aflat si alte lucruri importante:

– Calitatea timpului petrecut împreună este foarte importantă, dar contează la cel de mult şi cantitatea.
Când un copil loveşte, o face pentru îi este teamă.
– Conectarea ta cu copilul tău, e motivaţia pe care acesta o are ca se comporte bine.
– Faptul te calmezi şi te conectezi la copil îi arată acestuia cât de mult contează el pentru tine.
– În timpul conectării, permite-i copilului conducă.
Râsul reduce stresul, risipeşte anxietatea, -l râdă.
Jucaţi împreună (cucu – bau, de-a v-aţi ascunselea, de-a calul, bătăi cu perne, de-a prinselea)
Când e supărat sau plânge, nu-i face morală, nu-i explica nimic atunci. Aşteaptă până se calmează. Până calmaţi amândoi.
– Nu-l învinovăţi sau ruşina.
Emoţiile trebuiesc simţite, apoi vindecate.
Ţine-l în braţe când plânge, de când e bebeluş. Chiar dacă nu poţi face plânsul înceteze, copilul se bucură e ţinut în braţe, se simte validat.
Când copilul face ceva ce tu nu îţi doreşti, atunci încerci -l controlezi şi e posibil nu mai simţi compasiune pentru el.Când încerci -l cotrolezi, ajungi -l ameninţi, iar copilul îşi pierde respectul pentru tine.
– Copiii agresaţi fizic au un IQ redus, creierul acestora e mereu într-o stare de alertă, simţinduse ameninţat în permanentă. Agresivitatea acestor copii creşte.

Încă îmi sună în urechi cele două cuvinte. Calm şi conectare. Pentru nu pot face una fără cealaltă. Nu pot conecta la copilul tmeu dacă nu sunt calmă. Nu-mi pot ajuta copilul dacă nu conectez la el. Stă în puterea mea ca adult şi mai ales ca părinte, învăţ calmez. E nevoie de exerciţiu, e fix ca un muşchi ce trebuie antrenat. Pot antrenez stau calmă atunci când copilul meu provoacă. E datoria mea s-o fac. Scopul meu e îmi învăţ copilul aibă inteligenţă emoţională şi se autoregleze, ca se poată bucură de o viaţă sănătoasă.

Cu asta am plecat de acolo. Sper ajute şi pe voi. Ţineţi minte cele două cuvinte.
Calm! Conectare!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

M-aţi întrebat cum am făcut-o să vorbească

20170508_174756

S-a întâmplat fiu întrebată:
Băi, copilul ăla al vostru chiar vorbeşte aşa bine şi mult cum ziceţi voi , sau numai făliţi?

Răspunsul este nu ne fălim (deşi poate doar un pic, în fond e puiul nostru de cioară), însă vreau subliniez dialogurile mele cu Iris, cele despre care scriu, nu sunt rod al imaginaţiei mele bogate. Acestea au loc în realitate. Iris a vorbit foarte devreme, însă e ceva ce ţine doar de ea, nu-mi asum merite şi nu aştept decoraţii sau medalii pentru asta.

Totuşi, pentru mi scriu mame care se plâng copiii lor de aceeaşi vârstă încă nu vorbesc  (sau dacă o fac spun doar “mama, tata, papa”),  şi întreabă cum am procedat noi ca s-o ajutăm cu vorbirea, voi scrie puţin despre asta.

În primul rând, spun eu nu mi face griji dacă un copil cu vârsta de aproximativ doi ani şi jumătate nu vorbeşte. Nu cred e târziu sau are probleme, nicidecum! Cred însă părinţii pot pune presiune pe el, comparându-l cu unii care deja vorbesc, sau cu alţii care poate o fac chiar foarte bine.

Ştiu acum copilul e mai mare, dar hai nu uităm regula prin care nu ne comparăm copilul niciodată cu al lui X sau al lui Y. Copilul nostru e unic, cu propriul lui ritm de dezvoltare, nu ar trebui -l forţăm, avem de la el aşteptări pe care deocamdată nu le poate îndeplini, hai sa nu-l facem se simtă incapabil.

Relaxaţi! Poate copilul ăla pe care-l admiraţi vorbeşte bine, a plecat pe propriile picioare mai târziu, sau poate încă nu mănâncă singur, sau poate maicăsa încă îl leagănă înainte de somn, toate astea fiind de fapt în regulă, pentru nu există termene pentru când un copil trebuie înceapă sau înceteze facă ceva.

Aşa cum ziceam mai sus, am fost întrebată cum am făcut ca vorbească. Nu ştiu, zău, cum răspund la întrebarea asta. A deschis gura şi a vorbit. Nu am silabisit lângă ea, nu i-am scos din gură cuvintele cu cleştele.
Pot doar bănuiesc lucrurile enumerate mai jos poate au ajutat:

– Am vorbit foarte mult şi cu ea, şi în preajma ei. M lucra mai tot timpul, iar eu eram toată ziua şi noaptea lângă Iris. Douazecişipatru de ore din douazecişipatru. Imaginaţi era tare greu nu vorbesc cu nimeni, aşa îi vorbeam ei. Chiar şi când era foarte mică.
Mama îşi trage o şosetă, ia uite ce neagră cu buline albe e. Eheee, mama îşi trage şi a doua şosetă, care cum crezi e, puiule? Ai ghicit, tot neagră cu buline albe e. Ştii ce? Asta înseamnă avem o maşină de spălat tare de gaşcă, uite nu i-a mai mâncat mamei o şosetă de data asta”. Mda, cam aşa arătau monologurile mele când era ea foarte mică. Bottom line e vorbeam cu ea. Mult.

– I-am cântat. Pentru Iris a fost năzdrăvană de mică şi arareori accepta stea oriunde altundeva decât în braţele mele, când reuşeam totuşi s-o întind undeva ca pot spăla două farfurii şi-un polonic, cântam în gura mare ca audă. Cântecele de copii, Pink Floyd, Black Sabbath, orice. Nu ştiu dacă din cauza asta, însă acum cântă şi ea mare parte din zi.

– N-am vorbit cu ea bebeluşeasca niciodată. N-am folosit vorbitul ăla stâlcit pe care îl folosesc multe persoane când se adresează unui bebeluş. Am pronunţat cuvintele corect şi nu m-am agăţat deloc de diminutive. Capul n-a fost căpşor, părul n-a fost perişor, tabloul n-a fost tablouaş, mucii n-au fost mucişori, if you know what I mean.

– I-am citit. Mult şi potrivit vârstei. În continuare citim şi investim în cărţi, iar Iris are acasă colţul ei de lectură. Îi citim amândoi la fel de mult. O duc cu mine la biblioteca, iar de acolo îşi alege singură ce cărţi împrumută.  De multe ori când îi citesc, încep fraza, apoi o las pe ea s-o termine.

Atât, asta e tot, altceva nu-mi vine în minte fi făcut ca s-o ajut vorbească. Însă asta a fost doar experienţa noastră şi ritmul ei de dezvoltare. Repet, fiecare copil în ritmul lui. Ritm la care părintele e dator se adapteze, nu invers. Aveţi încredere în ei căci ei vor simţi dacă încrederea lipseşte. Şi aveţi răbdare! They’ll get there!

Şi ascultaţi la mine: când vor începe vorbească, o doriţi uneori mai şi tacă 🙂

“Dosar de Mamă’ e şi pe Facebook

Muma Pădurii

witch16

Nu ştiu de ce mi-am amintit-o ieri seară. Nu m-am mai gândit la ea din copilărie. Ştiam despre ea doar că locuia la etajul întai şi că sigur era vrăjitoare. Suspectam că era chiar Muma Pădurii, cartierul în care locuiam era în vecinătatea pădurii, aşa-mi explicam eu că locuia totuşi într-un apartament, la bloc.

Băieţelul cu care mă mai jucam uneori, locuia la etajul trei. Câteodată mă duceam la el cu diafilme şi împreună priveam imaginile derulându-se pe peretele văruit în alb, până seara târziu. Pe măsură ce se însera şi se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, teamă mi se strecura în suflet.

Lumina de pe scară ardea doar la etajul trei şi la parter, lăsând nivelele dintre ele într-o întunecime care-mi dădea fiori, atunci când trebuia să mă întorc acasă de la prietenul meu.
După ce uşa apartamentului se închidea în urmă mea, rămâneam puţin acolo, pe preşul de şters picioarele şi-mi făceam curaj. Vizualizam cu ochii minţii treptele pe care le aveam de coborât şi socoteam cât de repede puteam parcurge distanţa până la parter. De la etajul trei până la etajul întâi coboram fără emoţii. Însă înainte că cobor ultima treaptă spre primul etaj, mi se tăia răsuflarea. Cu degetele subţiri strângeam puternic balustrada albastră şi aruncam priviri scurte către uşa ei. A Mumei Pădurii.

Îmi inspira mai mult decât teamă. Mă încerca un sentiment vecin cu groaza când închideam ochii şi îmi imaginam chipul ei brăzdat de riduri adânci, ca nişte cărări şerpuitoare din pădure. Nu cunoşteam pe nimeni altcineva cu faţa atât de zbârcită. Nasul îi era mare şi curbat iar în vârful lui trona semeaţă o aluniţă maronie imensă. Purta batic şi nu eram sigură că sub el mai avea vreun fir de păr. Nu putea decât să fie vrăjitoare, eram sigură. Era adusă de spate şi când îşi târâia picioarele, o mâna i se sprijinea de un baston.

Probabil că după uşă îşi ţinea mătura cu care zbura noaptea după copii bălai. Şi eu eram tot bălaie. Copiii mai mari din cartier îmi întăriseră şi ei convingerea că trebuia să mă feresc de ea.

Iată-mă însă acum cu picioarele pe ultima treaptă înainte să atingă etajul întâi. Etajul groazei. Aveam de făcut o curbă scurtă, după care urma rândul cel mai lung de scări. Trebuia să mă mişc repede repede, ca vântul şi ca gândul. Puteam să cobor câte două sau chiar trei scări deodată, eram subţire şi sprintenă, dacă mă ţineam bine de balustradă sigur nu cădeam. Socoteam că fără matură nu m-ar fi putut ajunge. Dacă eram atentă, puteam să scap şi de data aceea, la fel cum scăpasem şi altădată.

Inima îmi bubuia în piept cu putere când am pornit. Bum bum, bum bum, bum bum! O auzeam şi o simţeam în urechi. Bum bum!

Am alergat cât de tare am putut şi am strâns balustrada cu toată forţa mea ca să nu cad din cauza vitezei. Nu m-am uitat în urmă, mi-era prea teamă de ce aş fi putut vedea.
Am bătut cu pumnii în uşă până când mi-a deschis tata.
– Aoleu, zici că te fugăresc turcii, de ce baţi aşa?
– Păi dacă n-auziţi când bat încet, mint eu gâfâind.
– Ţi-am zis să nu mai alergi pe scări.
– Da’ n-am alergat deloc, mint eu iarăşi.
– Nici măcar la etajul întâi n-ai fugit deloc? mă intreabă tata cu un zâmbet in colţul gurii
– Eh, da’ de ce să fug la etajul întai? fac eu pe curajoasa. Mie nu mi-e frică de nimic.
– Da ştiu, tu eşti de-a dreptul curajoasă.
Tata zambeşte iar şi închide uşa.

Credit imagine aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Când am mâncat cu Iris pizza la unu noaptea

pizza-cu-aluat-subtire1-585x368

Comandasem pizza în seara aia. N-aveam nimic pregătit, Iris mâncase o salată la cină, dar noi parcă am fi vrut altceva.
Am urcat cu copila s-o pun la somn, doar că de îndată ce s-a întins la orizontală, a început să se tânguie că o doare nasul. Am făcut imediat legătura cu faptul că şi-l freca deja de câteva zile şi am oftat. Da, pentru că ştiam ce urma. Răceală.

S-a ridicat în fund, a cerut să sufle nasul şi apoi a plâns. Tare şi mult. Eram obosite amândouă, ea deja se îneca cu muci şi avea reflexe de vomă, nereuşind să expectoreze. Cerea des să sufle nasul, fără s-o facă de fapt, atunci când ajungeam la el cu batista.

Cu mâinile mă împingea furioasă din cauza disconfortului, plângea tare, cu saliva curgându-i într-un firicel subţire de pe buza inferioară. Îşi frământa lobul urechii stângi cu degetele, aşa cum face mereu atunci când e supărată sau speriată. Nu reuşea să respire deloc întinsă, oricât i-am zis eu să ţină gura deschisă.

Mi s-a urcat apoi în braţe, ca să-şi plângă toate lacrimile pe tricoul meu vechi şi decolorat. Am mângâiat-o pe spate, în timp ce o plimbam de la uşă la perete, apoi iar la uşă şi iar la perete.

Mă dureau braţele şi trebuia să o salt cu câte o aruncare uşoară, când o simţeam alunecându-mi din mâini. A suspinat cu capul pe umărul meu, rotindu-mi o şuviţă din păr pe deget, până când a adormit. Era grea, iar eu flămândă, pizza probabil se răcise deja, iar stomacul meu cânta pofticios cu gândul la ea.

Am aşteptat să adoarmă bine, abia apoi am încercat să o întind în pat. S-a trezit imediat, ridicându-se în genunchi, şi-a frecat nasul îndelung, înecandu-se cu muci şi a tuşit în timp ce plângea.
– Mama, nu e bine. Nu e bine nasu. Mă doaie nasu.

Niciodată n-o să mă obişnuiesc cu neputinţa pe care o simt când ea e bolnavă. Am mai încercat schema cu pusul în pat încă de vreo două ori, însă de fiecare dată s-a trezit plângând. Îi era foarte somn, dar nu reuşea nicicum să adoarmă, se agăţa de mine, mă încolăcea cu picioarele şi refuza să plece din braţele mele. Am ţinut-o aşa până la unu noaptea când pur şi simplu n-am mai putut. Nici s-o car, nici s-o mai aud plângând. Îmi era clar că în felul asta n-o să mai adoarmă.

Am aprins lampa de citit şi am adus în cameră pizza pe care M mi-o lăsase la uşa dormitorului.
– Şi Iis mănâncă pizza.
– Păi aşa m-am gândit Irisule, să facem noi două un picnic mic, aici, împreună.
– Iis nu mănâncă sos iute. Numa mama mănâncă.

Am mâncat împreună pizza, în mijlocul patului, la lumina lămpii mici de citit care stătea prinsă de cartea mea. Ne-am hrănit una pe cealaltă, ea pe mine, eu pe ea, ne-am jucat cu umbrele de pe pereţi şi i-am spus o poveste despre o fetiţă care avea un nas special şi mucos. A râs, iar eu m-am relaxat. De ce oi fi fost eu tot un ghem de nervi până atunci? Şi ce dacă era trecut bine de ora unu noaptea şi ea nu dormea? O să doarmă noaptea următoare mai bine, sau cealaltă noapte, însă la un moment dat tot o să doarmă.

Cu degetele, am căutat pe aşternut cai coloraţi, călăriţi de bărbaţi cu turbane pe cap. Am găsit cinci verzi, doi roşii şi trei maro. Ne-am întins apoi una lângă cealaltă, ea respirând cuminţel pe gură, fără să-i spun eu s-o facă, eu mulţumind în gând universului că s-a liniştit. Era două noaptea când a adormit.

Nu mereu funcţionează metodele clasice, am învăţat asta. O ţineam în braţe însă în taină îmi doream să adoarmă odată, să nu-mi mai plângă direct în ureche, mă frustram că răceală asta venise aşa de curând după ultima avută, fix în ajunul unui eveniment important în familie, de parcă ei i-ar fi păsat. Cred că m-a simţit şi ăsta a fost motivul pentru care n-am reuşit s-o adorm şi s-o liniştesc. Însă imediat ce m-am scuturat de toate aşteptările şi am îmbrăţişat situaţia aşa cum era, s-a relaxat şi Iris.

Uneori o pizza la unu noaptea s-ar putea să ajute mai mult decât un sirop de răceală.
Săru’mâna pentru masă!

Sursa foto aici
“Dosar de Mama” e si pe Facebook

De ce bunico, de ce?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Iris se joacă în parc cu o fetiţă mai mare. Bunica acesteia o supraveghează de pe bancă. Deodată se ridică brusc şi o strigă tare:
Maria, treci aici. Imediat, n-auzi? Maria! Maria! Eşti surdă? Treci încoace!
Fetiţa se uită uimită la bunica.
– Vino măi aici, imediat!

O ia de braţ şi o scutură puţin.
Măi copilule măi, tu îţi baţi joc de mine?
Are vocea groasă şi puternică, cred auzi-o chiar dacă mi acoperi urechile. Adevărul este vrea n-o pot auzi. Şi nici s-o văd n-aş vrea.

Fetiţa stă tăcută în faţa bunicii. Nu pare speriată şi deduc nu e prima sau a două oară când bunicăsa o ceartă în felul ăsta.
– Nu-ţi ajunge am venit cu tine în parc? Uite mi-am umplut şi papucii cu nisip numai ca te joci tu aici. Numai pentru tine am venit da, puteam stau acasă, nu te păzesc pe tine aici.

Fetiţa tace. E confuză, nu cred înţelege care e natura reproşurilor pe care i le face bunică-sa. Nici eu nu înţeleg.
Iris se desprinde de mine şi se duce lângă cele două.
– De ce ţiai dat măi jos căciula? Ha? Spune de ce? De ce stai la umbră?
Maria nu deschide gura. Nici nu cred ar asculta-o bunica dacă ar zice ceva.

Păi tu crezi eu plimb prin doctori cu tine? Crezi tu am timp de aşa ceva? Vorbeşte măi Maria, nu mai sta ca muta, de ce ţiai dat jos căciula?
Femeia e înaltă, capul lui Iris e lăsat pe spate în timp ce-o priveşte atentă. O ţine pe Maria de mâna. întreb de ce s-a dus lângă ele.

Maria
îşi îndeasă căciulă pe cap. Bunica nemulţumită îşi continuă monologul:
Păi nu meriţi tu o bătăiţă mică, măi Maria? Spune tu dacă nu meriţi.
Maria nu spune nimic. Nu ştiu dacă crede merită bătăiţă din cauză a stat la umbră. chircesc în sinea mea. O iau pe Iris pe sus de lângă cele două, iar ea se împotriveşte. Din cealaltă parte a parcului văd bunica încă o ceartă pe Maria, însă nu mai aud ce-i spune. Mai bine nu aud.

Maria se joacă iar cu Iris, se dau amândouă pe toboganul albastru. Are căciula pe cap, e atentă nu meargă la umbră deşi nu cred înţelege de ce nu are voie. Înţelege însă foarte bine umbra şi căciula o supără tare pe bunica şi merită bătăiţă dacă nu o ascultă. Se joacă în continuare, însă din timp în timp aruncă priviri scurte către banca pe care stă femeia.

Aceeaşi zi în parc, altă bunica. Face castel de nisip cu Ana, nepoţica ei care pare puţin mai micuţă decât Iris. Frământă amândouă nisipul de zor şi în curând li se alaura şi alţi copii. Ana fuge dintr-o parte în alta aruncând nisip. Bunica o atenţionează:
Ana, nu mai arunca, se supără mamaia.
Fetiţa ridică un pumn zdravăn de nisip şi-l aruncă direct în poala bunicii. Se supără mamaia, aşa cum a promis. Ana râde şi o ia la fugă uitânduse în spate, în speranţa bunica o va fugări în joacă.
Doar mamaia e tot supărată. Chiar tare supărată.

– Nici nu te mai iubesc! Eeee, dar ţie nu ţi-e puţin ruşine, n-auzi nu arunci cu nisip?
Ana nu mai fuge, ştie acum bunica n-o se mai joace. N-a ascultat de ea şi acum uite, mamaia zice n-o iubeşte.
– Pentru nu m-ai ascultat, o te las aici. Rămâi aici în parc şi aruncă cu nisip cât vrei tu, dacă nu înţelegi faci cum îţi spun. Mamaia pleacă acasă şi te lasă aici. te descurci tu singură, vedem ce te faci.

Iris începe urle.
– Mamaaaaa, de ţe piacă mamaia? Ana iămâne singuiă?
O iau în braţe şi ne îndepărtăm. Însă Iris mi se zbate între mâini şi vrea coboare din braţele mele.
– Nuuu, nu o iase singuiă pe Ana, de ţe piacă mamaia? Mama, de ţe piacă mamaia?
Acum plânge şi eu n- putea fi mai surprinsă de reacţia asta a ei.
– N-o s-o lase singură, puiule. Doar glumeşte mamaia Anei, doar glumeşte.
îndrept cu copila plângând spre ieşirea din parc. Ea tot priveşte în urmă.

La câteva zile distanţă de evenimentele astea, o surprind pe Iris jucânduse cu o păpuşă. O ceartă:
– Ched o meiţi bătăiţă. Nu te mai iubesc.

“Dosar de Mămă” e şi pe Facebook

Când scoţi la plimbare copilul şi câinele, fără să vrei

DPP_5442

O duc pe Iris în parc cât de des pot. Dimineața încerc să-mi termin treburile cât mai repede ca să ieşim împreună la plimbare. Ne face amândurora bine ieşirea, stăm la aer, ea aleargă şi socializează cu alți copii (sau nu), se joacă în nisip, poate la întoarcere facem piața, e ca un mic ritual zilnic pe care-l avem de îndeplinit.

Cât lucrez cu laptopul în brațe, se apropie tiptil de mine şi cu vocea subțire mă întreabă, lungind ultima silabă:
– Vei să ai numa’ puțină iăbdaie?
Adica, hai tu mamă odată, câtă rabdare crezi că încape în corpul ăsta de doi ani şi şapte luni? Mi-ai cerut să am nițică, am avut, de-amu hai de ne-om tot duce în parc.

– Mai am doar puțin de tot până termin tu Irisule, apoi ne îmbrăcăm şi mergem, promit.
– Mama a pomis, zice zâmbind ca pentru sine, ştiind că mereu mă țin de cuvânt.
După ce o conving să dea jos cizmele de gumă roz şi să mă lase s-o încalț cu adidaşi, suntem gata de plecare.

Îl trimit pe Ozzy în țarc:
– Ozzy, la locul tău!
– Acoio, ia iocu tău, repetă şi Iris.

Dulăul intră în țarcul pe care îl inchid, apoi deschid poarta curții ca să scot în afara ei  Irisul şi tricicleta. Operațiunea asta se întâmplă pentru ca Ozzy să nu profite de poarta deschisă şi s-o zbughească la fugărit găinile vecinului (da, s-a mai întâmplat şi altădată, funny story, nici o găină n-a fost rănită).

Apoi parchez copilul şi tricicleta de partea cealaltă a gardului şi intru iar în curte ca să dau drumul câinelui (nu-l ținem încuiat deşi din cauza asta gazonul nostru e varză).

Ies iar pe poartă la Iris, trag zăvorul, încui poarta şi plecăm. Iris cere păpădii de pe marginea drumului, eu i le culeg, ea le sufla, apoi se cere sus în tricicletă. O sun pe mama şi stăm la poveşti despre cum acasă la ei, ieri a fost ziua în care ba unii şi-au pierdut cheile, ba alții s-au blocat în baie şi n-au mai putut să iasă de-acolo.
Am râs puțin de ea, declarând că a fost ziua cu uşi problemă. Uitasem de karma, pesemne când m-am amuzat pe seama lor.

În spatele meu aud zarvă. Întorc privirea şi îl văd. Îl privesc admirativ, gândindu-mă că e un exemplar superb. Negru şi mare, are mişcări elegante şi agile, iar blana îi străluceşte în soare. Mă vede şi el pe mine şi se opreşte. Ne privim ochi în ochi doar pentru o clipă. Apoi el şi încă vreo doi câini care-l latră agresiv o iau la fugă spre noi. Îngheț un moment, apoi aşa cătinel, ardeleneşte, înțeleg la cine mă uit.
– Mama, trebuie să închid. Te sun mai târziu, Ozzy e liber în stradă.

El era, în toată splendoarea lui. Mă uit imediat să văd dacă sunt copii pe stradă şi răsuflu uşurată când constat că nu.
Ozzy are peste patruzeci de kilograme şi chiar dacă nu e agresiv, poate dărâma un copil fără nici o dificultate.
Cu coada ochiului văd cum în josul străzii cineva îşi adună câinii în fugă şi-i bagă în curte.

Imediat am flashback-uri cu mine şi M alergând după Ozzy care se joacă cu găinile vecinului. Sar fulgi în toate direcțiile, noi fugim bezmetici ca într-un episod cu Benny Hill, în încercarea de a prinde câinele. Nici nu se uită la noi când îl strigăm, limba îi atârnă într-o parte si e fericit nevoie mare alergând după bietele găini.

Mă întreb cum a fost posibil să iasă din curte şi-mi imaginez o groapă imensă pe sub gard, sau un Ozzy care în mod miraculos sare gardul ca Lassie şi fuge după stăpâni.
Mă rog în gând să se oprească lângă mine ca să-l pot prinde. Îl vede şi Iris bucuroasă.
Se apropie fericit că ne-a găsit şi intră direct în magazinul lângă care ne-am oprit. Doamna din magazin duce mâna la inimă şi figura ei îngheață.
Intru după el, îl apuc de ceafă şi respir uşurată. L-am prins, nu s-a întâmplat nimic, toată lumea e bine.

Apoi mă loveşte în moalele capului, cum mă duc eu cu un dulău de patruzeci de kile fără lesă şi un toddler pe tricicletă până acasă?

Să vă explic de ce dilema. Trăim într-un orăşel în care, spre marea mea frustrare, oamenii îşi lasă câinii liberi pe stradă intenționat. Din comodidate şi din prostie. Din păcate, cu două luni în urmă un copil de patru ani a fost mutilat de un asemenea câine.
Câinii ăştia se plimbă pe toate străzile şi străduțele, lătrând şi fugărind fix pe cine au ei chef.

Apoi se iau la bătaie între ei. Când ieşim noi cu Ozzy la plimbare, fain frumos cu lesă, ( azi a fost prima şi singura dată că a ajuns în stradă fără) suntem urmați întotdeauna de o cohortă de câini care ne latră agresiv şi evident îl înfurie pe animal. Plimbarea nu poate fi relaxată nicidecum iar Iris se sperie foarte tare.

Aşa că din cauza celor care-şi lasă intenționat câinii pe stradă pentru că-s prea leneşi să-i scoată la plimbare, am renunțat să mai ieşim şi noi cu M şi Ozzy.

Lesne de înțeles că acum, cu ceafă lui Ozzy în mâna mea mă întrebam cum voi ajunge cu el înapoi acasă.

Şi-apoi, ca-n filmele cu proşti, mi-am dat seama că magazinul lângă care ne oprisem era o farmacie veterinară. Care vindea şi lese, ca să vezi noroc colea.
Când am ajuns acasă am remarcat că nu incuiasem de fapt poarta cu zăvorul, trăsesem de el însă limba metalică nu intrase în lăcaşul ei. Nici o groapa sub gard, nici un Lassie sarindu-l. Ozzy doar a văzut poarta deschisă şi a plecat să ne caute. Bine că ne-a şi găsit.

Când am plecat din nou către parc, Iris mă întreba:
– De țe a venit Ozzy după noi?
– Karma. Pentru c-am râs eu de bunica puiule, de aia. Karma.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când în parc joaca s-a transformat în supărare

h (319)
Suntem în parc. Iris, împreună cu o fetiţă şi un băieţel se joacă în spaţiul de sub tobogan. Fetiţa e cea mai mare şi instrucţiuni celorlaţi doi.
– O ne jucăm asta e casa noastră. Acolo e sufrageria şi aici bucătăria. Şi în bucătăria asta o facem un tort.
Iris se uită confuză în jur.
– Nu, asta nu e casa mea. Nu vau.
Păi nuuuuu, ne prefacem. Aici facem tort la bucătărie.
Iris se încruntă de-a dreptul.
– Nu, acoio nu e bucătăiia. Casa lu Iis nu e aiţi.

Fetiţa se bosumflă uşurel şi oftează. O văd cum nu se poate hotărî dacă lupte pentru casa imaginară de sub tobogan sau dacă renunţe.
– Bine, nu e casă cu bucătărie. Dar tot facem tort. Eu îl fac, voi uitaţi.
– Faţem toit, aprobă Iris, încântată nu trebuie locuiască sub tobogan.

Băieţelul le observă pe fete atent de pe margine. Fetiţa bătătoreşte cu mâinile o grămăjoară de nisip, apoi o netezeşte cu palmele. Iris întinde şi ea mâinile.
– Nuuu, zice fetiţa, şi cu braţele încearcă protejeze tortul rotund. Eu îl fac. Am pus făină, ulei şi aluat. Şi o -l decorăm mai târziu, dar nu acum încă nu e gata.
Iris vrea neapărat atingă şi ea nisipul însă fetiţa se opune şi nu o lasă. O văd pe fiicămea cum freamătă, însă stau la locul meu şi aştept văd cum urmează rezolve între ele neînţelegerea.

Rapidă, Iris îşi bagă o mână în grămada de nisip şi o strică. Mutriţa fetiţei se boţeşte imediat. Băieţelul se agită şi îşi frământă mânuţele.
Miai stricat tortuuuul. Nuuu, tortul meu!
E supărată şi îi curg lacrimile. Iris o fixează preţ de câteva secunde, apoi fuge în braţele mele. Amândouă se uită la mine. Adevărul e nu prea ştiu ce ar trebui fac. Ea stă ghemuită în braţele mele şi se uită pe furiş la fetiţă. întreabă:
Ţe a făcut Iis?
Acum toţi cei trei copii se uită la mine.

Îi spun:
Fetiţa se juca iar tu i-ai stricat tortul de nisip.
Buza de jos îi tremură.
– Iis a sticat. Fetiţa pânge. De ţe pânge?
– Pentru acum e tristă. E supărată i l-ai stricat. Tu în locul ei cum crezi teai simţi?
– Iis e supăiată, îmi mărturiseşte, în timp ce îşi şterge nasul cu mâneca hanoracului.
– De ce eşti supărată? o întreb

Fetiţa nu mai plânge dar ne urmăreşte cu atenţie. Iris îşi lipeşte obrazul de al meu.
– Iis e supăiată a distus toitu. De ţe a distus toitu?
uit la ea şimi vine s-o bag în buzunar. Nu înţelege ce impuls a mânat-o strice joaca fetiţei.
– Cred teai supărat puţin fetiţa nu te-a lăsat pui şi tu mâna. Aşa e?
Da. Buza îi tremură iarăşi.
Îmi trec prin minte o mie de gânduri. Nu vreau vorbesc mai departe însă ştiu e important s-o fac.

Ştiu a fost greu pentru tine nu ai avut voie te joci cu tortul. Însă faptul l-ai stricat a fost neplăcut pentru fetiţă. Şi uite, acum sunteţi triste amândouă.
aud în timp ce îmi ies cuvintele şi întreb dacă spun ce trebuie. cuprinde nesiguranţa, gândesc putea fi mai rău. Ce făceam dacă furia fiicămii s-ar fi îndreptat asupra fetiţei şi nu asupra tortului, întreb.

Fetiţa, în linişte, adună cu pamele o nouă grămăjoara. Băieţelul se uită îngrijorat la ea. Iris se eliberează din braţele mele şi rămâne în picioare în faţa fetiţei care se joacă. Stă aşa o vreme, apoi îmi caută privirea. Îi zâmbesc. Se apropie de fetiţă, iar aceasta o ignoră. Se lasă pe vine şi întinde mâna.
Tresar uşor, convinsă va strică iar jocul copilei.

Mânuţa poposeşte pe haina fetiţei şi cu voce gingaşă, fiicămea spune:
Îmi paie iău, fetiţa.
Îmi dau lacrimile. Îmi vine o iau pe sus, s-o învârt tare şi apoi s-o strâng la piept. Fetiţa se opreşte puţin, ridică ochii la Iris şi zice:
Poţi mergi cauţi tu nişte pietricele ca decorăm tortul ăsta împreună?

Simplu. Atât de simplu. Atât de firesc. Atât de faini sunt copiii ăştia, dacă nu mi-ar fi frică de ei, mai face încă cinci, zău.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Ardei

DSC_0042

– Mama, vau ţeva bun.
– Ce să-ţi dau puiule, ceva bun?
– Ţeva bun bun şi gustos.

Ştiu ce vrea, dar îmi place jocul ăsta. Ea îmi zâmbeşte de parcă mi-ar cere luna de pe cer.
– Şi zici că vrei, aşa-i?
– Da, să dea mama ţeva taie bun.

Mă ia de mână şi mă conduce la frigider. Trage de uşă şi mârâie puţin că nu reuşeşte s-o deschidă.
– Mama azută pe Iis, să dea un adei ioşu.
– Ardei vrei? întreb eu pe ton nevinovat.
– Da, mama să dea lu Iis un adei maie maie şi mai maie.

Scot un ardei kapia din frigider.
– Daaaaaaa, exclamă în timp ce spăl ardeiul. Ţopăie lângă mine şi arată ca un căţel mic ce dă din coadă, în timp ce aşteaptă.
Îi întind jumătate de ardei, iar ea o înşfacă de parcă n-ar fi mâncat nimic toată ziua. Îşi înfige dinţii mici în carnea tare a ardeiului şi muşcă cu poftă. Priveşte atentă la bucata rămasă în mână, întorcând-o pe toate părţile şi studiind-o cu grijă.

Muşcă din nou, iar din leguma proaspătă sar stropi care îi înroşesc buzele şi jumătate de faţă. Mestecă cu gura deschisă, plescăind cu plăcere. Mormăie cu satisfacţie după ce înghite. Muşcă din nou şi ardeiul crănţăne între măselele ei. Mă gândesc cât de enervant ar fi dacă un adult ar mânca aşa şi cât de drăguţ e când o face un copil.
– Tu Irisule, e bun?
– Mhmm, răspunde cu gura plină. Mai vau.

Jur ca m-aş uita la ea aşa, până mâine.
No bun, acum mă duc să-mi fac o salată şi eu, că mi-a făcut o poftă copila…

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook