Umor – Page 6 – Dosar de Mamă

Când am decis să dorm la prânz

December 27, 2016June 18, 2017Posted in Diverse, UmorLeave a comment

Eram hotărâtă, voiam să dorm la prânz. Urma s-o pun pe Iris în pătuţ, să mă întind şi eu în patul alăturat, să ne luăm de mână şi să alunecăm împreună în lumea viselor. Nu era nevoie să gătesc, încă aveam sarmale în frigider şi ceva pregătit pentru Iris, nu era necesar nici să lucrez aşa cum fac de obicei atunci când ea doarme. Aşa că planul era clar, în sfârşit puteam să dorm şi eu la prânz.

În timp ce ea adormea, mi-am amintit că eu n-am mâncat şi gândul la sarmale aburinde, decorate cu un strat generos de smântână m-a ridicat din pat şi m-a trimis la frigider.
M-am gândit că aş putea să mă uit la “Paddington” puţin, dar numai puţin în timp ce mănânc, aşa că am pornit televizorul şi mi-am hăpăit cu poftă sarmalele. Nu am ocazia prea des să văd un film, pot numără pe degetele de la o mână câte am văzut de la cap la coadă, de când am devenit mama. Aşa că savuram din plin povestea ursului peruvian care merge curajos la Londra în căutarea unui cămin.

Pe la jumătatea filmului, mi-am dat seama că terminasem de mult sarmalele şi am decis că dacă totuşi mai voiam să dorm, trebuia musai să urc la Iris atunci. M-am oprit la baie să mă spăl pe dinţi. Am văzut pe raft crema de faţă şi mi-am pus un strat generos care să compenseze şi pentru ultimele zile în care uitasem să–mi hidratez pielea. Mi-am periat şi părul dacă tot eram acolo, apoi m-am uitat cu regret vreun sfert de ceas la liniuţele fine din jurul ochilor şi la cele patru fire albe care apăruseră peste noapte. Nu înţeleg cum apar ele,se albesc aşa deodată?

Am adunat jucăriile de baie pe care Iris le împrăştiase şi le-am aranjat pe marginea căzii. Precaută din fire, am verificat mailul să mă asigur că totuşi nu primisem nimic legat de muncă. Desigur că am deschis numai un pic şi facebook dacă tot eram acolo. Când m-am uitat la ceas am realizat cu surprindere că Iris dormea deja de o oră şi jumătate.
Am oprit laptopul rapid şi am urcat în dormitor.

Am închis uşa inceeeet de tot, şi am evitat să calc pe bucata de parchet care scârţâie. Abia când m-am întins mi-am amintit cât de tare îmi doream să dorm, vai cât de bine era să stau aşa, în linişte, să–mi simt corpul relaxându–se.
Din pătuţ s-au auzit foieli şi un căscat lung.
– Mama, fac pişu!

Am jurat că nu mai fac sarmale niciodată!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Poop & pup

November 14, 2016June 18, 2017Posted in Diverse, UmorLeave a comment

Mă doare ochiu’ când văd. Mă doare de-mi vine să–mi pun patch d-ăla de pirat, să nu mai văd deloc.

“Fată, poop, vorbim”
“ Pooooop eu pe el de băiat frumos”
“Poop fetele, cochetele”
“Ne vedem mâine, te pooop”

Bre, pisi! I’ve got some shitty news for you!

Pisi, of tu pisi, tu nu pupi pe nimeni când zici “poop”. Hai să–ţi explic de ce, tu pisi.
Când vrea să facă numărul doi la oliţă, fiică–mea zice “mama, Iis faţe pupu”. Zice că face pupu, pisi, ştii de ce? Pentru că mă–sii nu-i place deloc cum sună caca, aşa că am învăţat-o să zică pupu, care vine de la poo, măi pisi.

Şi zău că nu pupici face când se aşează pe oliţă. Ghici pisi, ghici ce face fiică–mea acolo? Ei, păi vezi pisi?
Hai, te pup fată.

Sursa foto aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când am vrut să fac o baie relaxantă

October 26, 2016June 18, 2017Posted in Diverse, UmorLeave a comment

Îmi place să fac baie cu ea. Ne jucăm cu spumă, ne-o suflăm una alteia în faţă, ne facem bărbi mari ca a lui Moş Crăciun şi apoi râdem una de cealaltă arătându-ne cu degetul, stropim încăperea cu apă de sus până jos şi ne jucăm cu raţele de plastic în timp ce cântăm “răţuştele mele”.

Însă uneori îmi doresc o pauză, visez cu ochii deschişi cum mă închid în baie singură, cum stau cu ochii închişi întinsă în cada plină cu apă caldă, cum mă răsfăţ cu tot soiul de geluri de duş, balsamuri şi creme frumos mirositoare, cum mă spăl de toată oboseală adunată, cum stau acolo până mi se murează buricele degetelor.

– Ştii ce? Eu urc să fac o baie.
– Fugi, îmi zice M.

Şi aşa fac, fug, dau drumul apei să curgă, sar repede în cadă, mă întind fain frumos şi închid ochii, în timp ce apa începe să-mi încălzească trupul. Oftez cu satisfacţie, e exact ca-n visele mele, baia mult râvnită.

– Mama! Mamaaa! Une e mama?
Mi se opreşte respiraţia, nu, nu, nu mama, mama acum vrea doar să facă o baie din-aia relaxantă, să i se vadă doar nasul din atâta spumă şi să miroasă a flori. Îmi ciulesc urechile şi ascult.
Trop trop, i se aud paşii mici pe scări. Trop trop trop, se aud şi a lui tată-su, după ea.

– Mama, vei a mama.
– Hai mai bine să mergem în dormitor să ne ascundem în dulap, ce zici? îl aud pe M, şi-i trimit bezele, mânca-l-ar mama, cum încearcă el să îi distragă atenţia ca să mă relaxez puţin şi eu.
– Nu duiap acundem, a mama megem.
– Sau mai bine am putea merge să cântăm la chitară, zdrang zdrang, haide.
Da, da, şoptesc eu din cadă, încercând să-mi conving copila prin puterea gândului că zdrăngănitul chitarei e cea mai bună idée din lume. Du-te cânta la chitară puiule, întoarce casa cu fundul în sus, ascunde-te în dulap şi scoate toate hainele de acolo, doar lasă-mă să fac baie singură.

Nu cred că bate puterea gândului până la ea, pentru că, acum cu ochii mari, privesc cum clanţa se mişcă, cum mâinile mici încearcă fără success să deschidă uşa.
– Mama, mamaaaaa, mama faţe baieeee!
Bun, din momentul ăsta ştiu că baia mea relaxantă va rămâne exact ce a fost la început. Un vis frumos. Iris încă trage de clanţă şi ţipă la uşă, în timp ce M încearcă să o ia de-acolo. Strig:
– Las-o să intre.

Nu trebuie să zic de două ori, hopa, imediat se deschide uşa, iar copila, intră în baie cu lacrimi de crocodili pe obraji, dar cu ditamai zâmbetul răsărit pe mutricică, acum că mă vede.
– Mama faţe baie. Şi Iis.
– Nu puiule, acum face baie doar mama, dar dacă vrei, poţi să stai aici cu mine.

Adună răţuştele de plastic de pe marginea căzii şi mi le aruncă pe rând în apă.
– Mama faţe baie cu iaţeleee. Iăţuşteie meieeee pe apă s-au duuus. Cântă şi mama cu Iis şi iăţuşteie gaibine.
Cântăm împreună despre răţuşte care stau cu capu-n apă şi codiţa sus, în timp ce îmi clătesc părul. În jurul meu se umple de spuma lăsată de şampon şi mă gândesc că, poftim, totuşi nu mă pot plânge că n-am avut parte de nişte clăbuci, aşa cum mi-am dorit.

Intră şi M în baie, acum suntem în formaţie completă, eu în cadă, ei pe lângă, o imagine uşor bizară.
– Puiule, sigur nu vrei să mergi să te ascunzi? Tu te ascunzi şi tată te caută, hm? încearcă M pe un ton plin de entuzism.
– Nu ma vei acunde Iis duiap, mama faţe baie. Şi Iis faţe baie.
M se uită la mine cu o umbră de vinovăţie pe faţă, pe mine mă pufneşte râsul.
– Las-o să stea aici, nu mai durează mult până ies oricum.

Imediat ce M închide uşa, Iris se răzgândeşte.
– Tataaaaa, vedem pe tata. Iis mege cu tata.
Simt cum apa s-a răcit, mă gândesc dacă să ies, sau să dau drumul robinetului din nou ca să se încălzească.
M vine, o ia de mână pe fiică-sa şi ies împreună din baie. Fac doi paşi şi Iris se cere înapoi la mine.

Mă hotărăsc să nu mai dau drumul la apă caldă, pare că totuşi va trebui să ies. Iris intră cu un zâmbet mare pe chip. Mă ridic şi mă întind după prosop. Iris mă priveşte cu atenţie,apoi arată cu degetul şi zice:
– Mama aie ţâte, ca vaca.
Casc gura, fac ochii mari, apoi încep să râd în hohote. Aşa îmi trebuie, data viitoare o să-mi amintesc să-i spun că vaca are uger. M-am relaxat până la urmă, aşa e, dar am făcut-o râzând, nu într-o cadă plină cu apă caldă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Familia de delfini flămânzi

October 10, 2016June 18, 2017Posted in Copii, UmorTagged cand copilul nu mananca, delfinLeave a comment

Îi plac delfinii de când i-a văzut prima dată la Delfinariu. De-atunci refrenul e : “difimu faţe hop”, însoţit musai de săritură demonstrativă şi apoi încercare eşuată de triplu salt, cu aterizare direct pe funduleţ.
Tot ea singură se ridică imediat şi se autorăsplăteşte cu un set zgomotos de aplauze.

Aşa că ieri, când refuza cu îndârjire să mănânce, m-am gândit că pasiunea pentru “hop difimu” ar putea fi de ajutor.
– Iris, vrei să mănânci somon?
– Nuuu, nu ma vei.
– În regulă, ce altceva ai vrea să mănânci?
– Nu mai veeeeei. Iis nu mănânci.

Mă lua cu transpiraţie rece pe spinare, pentru că deja nu mânca de câteva zile, nimic nu părea să-i fie pe plac şi nici un argument nu era suficient de convingător încât să o înduplece măcar să guste puţin.
Şi ce faci când nu ai alte soluţii? O dai în mintea copiilor şi te joci, pentru că la noi acasă, în joacă am rezolvat drame mai mari decât asta.

– Iris, îţi aminteşti când am fost la Delfinariu?
– Difimu a fucut hop. A săit sus.
– Chiar că a sărit sus, aproape c-a ajuns la tavan. Şi ce primea de fiecare dată când sărea, îţi aminteşti? Ce îi dădea nenea?
I se luminează faţa:
– Peteeeee, difimu mănâncă pete.
– Hai să sărim şi noi ca delfinul, oare ajungem la tavan? Uite, sare mama hop, primeşte o bucăţică de somon.

Râde cu gropiţe.
– Şi tata, comandă copila.
M se uită la mine întrebător. Ridic sugestiv din sprâncene, hai bărbate, aia e, trebuie să zburdăm niţel.
– Hop sare şi tata.
Sare bietul om, hap primeşte nişte somon fictiv.

Iris tropăie de nerăbdare, anticipând că e rândul ei să fie delfin.
– Iis saie hop difimu.
– Şi deschide gura mare delfinul, primeşte somon. Bravo, delfinule!

A mâncat copila somonul, n-a mai transpirat spinarea mă-sii. Cel puţin nu din motive de îngrijorare, că nişte mişcare a tot făcut până a hrănit podoaba.
Uite-aşa am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură, am hrănit copilul, iar noi amândoi am făcut gimnastică.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Haida, jucaţi-vă cu ei! 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Roz. Prinţese şi mult roz.

October 7, 2016June 18, 2017Posted in Diverse, UmorTagged castel, printese, rozLeave a comment

Iris e fascinată de castele. Toate clădirile mai înalte cu forme ascuţite, le socoteşte ca fiind clădiri somptuoase, demne de a fi numite castele, iar bisericile şi mănăstirile sunt cele care se aseamănă cel mai bine cu ele.
Aşa că nu se poate să ieşim din casă fără să vizităm lăcaşurile de cult (care-s mai multe decât avem nevoie dacă mă întrebaţi pe mine) din micul nostru orăşel.
– Mama, vedem casteu ab.

Nu e de mirare că înainte de toate, când ieşim la plimbare, ne postăm în faţa bisericii ortodoxe şi stăm acolo ca două panseluţe, privindu-i minute în şir turnuleţele şi minunându-ne de aşa grozăvie. Încă n-a ieşit nimeni să ne dea un colţ de pâine, însă bănuiesc că nu mai durează mult până o să se întâmple şi asta.
Apoi, în drum spre parc, e musai să trecem şi pe la “casteu mauo”, care e de fapt mănăstirea, unde mai stăm încă vreo zece minute, cântând şi făcând trecătorii să zâmbească. Nu, nici de aici n-a ieşit nimeni încă să ne dea nişte mărunţiş.

Apoi poposim la catedrală, că deh, doar nu puteam să nu bifăm fix cel mai nou şi mai puţin necesar lăcaş de cult, într-un orăşel cu abia şapte mii de locuitori, din care mare parte sunt musulmani. Să-mi iertaţi înverşunarea, însă aş prefera ca banii ăştia să fie investiţi în alte lucruri, care de altfel lipsesc cu desăvârşire de aici.
În sfârşit, la întoarcerea spre casă, ne oprim şi la geamie, căreia Iris îi mărturiseşte că se duce acasă să mănânce, că uite se întunecă şi imediat se aprinde becul portocaliu din faţa casei.

Din nou, a doua, a treia, a patra şi fiecare altă zi, o luăm de la capăt, cu turul mai sus prezentat, eu fiind ghidul, iar Iris turista care se bucură cu aceeasi inocenţă de fiecare dată. Nu i-am zis că pe lângă cele pe care le vizităm în fiecare zi, mai avem încă o biserică ortodoxă şi una catolică, socotesc ca ajunge atâta pioşenie în fiecare zi.

În fiecare carte caută pagina cu castelul, pe care îl studiază amănunţit, îi numără turnuleţele, îşi trece drăgăstos palma pe luciul foii şi zăboveşte acolo vreme îndelungată.
Nu ştiu dacă e trecătoare fascinaţia asta pe care o are pentru turnuri, însă ea durează deja de câteva luni bune. Aşa că de ziua ei am hotărât să-i luăm un castel, unul gonflabil, cu turnuleţe, suficient de mare să poată sări în el, să se întindă, să-şi ducă şi jucăriile în el.

Desigur că eu am fost responsabilă cu căutatul online, şi am tot căutat câteva zile la rând, pentru că nu găseam fix ce voiam să-i luăm. Am uitat să menţionez un aspect important, cel mai important din povestea asta. Nu-mi place rozul, deloc, deloc. Nu-mi place că aproape toate hainele care se găsesc pentru fetiţe sunt roz, nu sunt nici mare fană a prinţeselor sau a rochiţelor umflate, cu volănaşe şi nici a coroniţelor.

Ca să înţelegeţi cât de puţin îmi place rozul, aflaţi că Iris a avut cărucior albastru, bicicletă mov, aşternut portocaliu, pereţii camerei îi sunt vopsiţi cu verde, etc, tocmai pentru că am încercat să minimalizez prezenţa respectivei culori în viaţa noastră.
Iris nu are deocamdată nici o preferinţă pentru vreo culoare anume, aşadar, chill everybody, no harm done to the kid.

Şi ghici ce? Găsesc în sfârşit castelul perfect pentru copilă, cu patru turnuri, suficient de mare să poată zburda şi sări în el, bun de pus în curte dar şi în casă, cu pereţi laterali pentru siguranţă, ce mai, fix ce îmi doream şi ştiam sigur că i-ar plăcea şi ei.

Cu o mică menţiune. Castelul era roz bonbon, şi nu doar pe ici colea, rozul predomina, roz ţipător, roz din-ăla de nu-mi place mie, de te dor ochii când te uiţi la el şi apoi îl visezi toată noaptea. Şi bonus, bineînţeles că avea desenate în toată splendoarea lor şi patru prinţese cât Iris de mari, două pe unul din pereţi, altele două pe turnurile de la intratea în castel.

Sigur că mai aveam şi alte variante, însă niciuna care să se potrivească atât de bine cu ce şi-ar fi dorit ea. No bun, l-am găsit, ăsta era, dar mă durea capul numai când mă uitam la el. Zău, nu exagerez, eu când vă spun că nu-mi place rozul nu glumesc. Aşa că ce era de făcut?
Vă spun eu ce! Chiar în momentul ăsta, din partea cealaltă a livingului, dintr-un castel foarte, foarte roz, cu patru turnuleţe, mă privesc galeş patru prinţese, cu taliile de viespe îmbrăcate în rochii cu volănaşe şi tot tacâmul.

Ocupă cam jumătate din sufragerie, însă felul în care se bucură Iris când se joacă în el, merită toate durerile de cap pe care mi le dă.
Aşadar culoare roz şi prinţeselor, bine aţi venit în viaţa mea!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

De ce merge bărbatu-meu la nuntă fără costum

September 30, 2016June 18, 2017Posted in Diverse, UmorTagged calcat, camasa, fier de calcat3 Comments

Sâmbătă pe la ora prânzului, M îmi trimite un mesaj:

– Hopa, mi-am amintit că în seara asta trebuie să merg la nuntă. Se însoară Toni.
– Cum în seara asta?
– Mda, mi-am amintit dimineaţă, credeam că e săptămâna viitoare, dar nu. Se însoară azi. Te uiţi tu de costumul meu? Că nu l-am dus la curăţătorie după ultima nuntă şi nu ştiu în ce stare e.

De când o avem pe Iris, M participă singur la evenimente de genul ăsta. Nunţile se întâmplă seara/noaptea, Iris atunci doarme, nu-mi doresc nici să o ţin în zgomot şi agitaţie, nici să-i deranjez programul de somn, mai ales că oricum încă doarme aiurea şi o noapte de somn nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Cum n-avem cu cine s-o lăsăm, rămân eu cu ea, iar M onorează invitaţiile atunci când se impune ca măcar unul din noi să fie prezent. E drept că nu mă supăr deloc să lipsesc, pentru că nu mă dau în vânt după nunţi sau alte adunări asemănătoare.

Scot costumul din husă şi îl verific, pare în regulă, M îl poate purta în seara asta. Apoi dau cu ochii de cămaşă. Pfuai, cămaşa. Înjur încet în barbă, mama ei de cămaşă, acum va trebui s-o calc.
Să ne înţelegem, nu doar că nu-mi place deloc, dar deloc să calc, nici măcar nu ştiu s-o fac prea bine. Adică, un tricou pot să calc decent, deşi nici asta nu practic decât în situaţii excepţionale, însă faţă în faţă cu o cămaşă de nuntă sunt realmente neputincioasă.

Ştiu că sunt femei cărora le place, ba mai mult, care chiar se relaxează călcând. Poate că netezirea materialului cu fierul încins le dă o stare de linişte, le ajută să-şi pună ordine în gânduri, poate că le încearcă o reală satisfacţie să agaţe pe umeraş o cămaşă perfect călcată, cu dungile de la mâneci drepte şi fără de cusur. Pot înţelege asta, însă în ce mă priveşte, călcatul nu-mi poate oferi vreun soi de plăcere vreodată. Din contră, mă irită teribil.

Aşa că pusă faţă-n faţă cu nunta din seara respectivă şi cu faptul că nu prea aveam de ales, am hotărât să calc totuşi cămaşa. M-am gândit că masa rotundă din bucătărie ar trebui să fie potrivită pentru corvoada asta, bineînţeles că nu avem o masă normală de călcat, pentru că nu călcăm şi ar fi o investiţie inutilă. No bun, am căutat jumate de casă până am găsit fierul de călcat, am scuipat în palme, am întors cămaşă pe dos (doh, atâta lucru ştiu chiar şi eu), i-am netezit cu gesturi de profesionist încreţiturile după ce am întins-o pe suprafaţa de lucru şi m-am pus pe treabă.

Ce mi s-o fi părut aşa de greu înainte, uite ce frumos rămânea materialul întins după ce treceam cu fierul peste el şi ce-aveam eu să mă mai laud când ajungea M acasă, că uite, reuşisem pentru prima dată să-i calc cămaşa. După ce m-am felicitat singură o vreme şi am hotărât că mi se cuvine poate şi o medalie, hopa, am dat de mâneci şi manşete.

Iris mă întreba curiosă, fiind pentru prima oară (da, aţi citit bine, prima oară în doi ani) că mă vedea prestând activitatea asta:
– Mama ce face?
– Calc o cămaşă, Iris. De fapt nu, puiule, nu prea calc, încerc. Mama încearcă să calce o cămaşă.

Am trecut de mâneci, m-am făcut că nu observ dungile strâmbe şi inegale, apoi am ajuns la umeri. Unde am rămas vreo douăzeci de minute, găsindu-mă în incapacitatea de a înţelege cum doamne-iartă-mă trebuie aranjată cămaşa aia pe masă, ca să pot ajunge cu fierul la fiecare bucăţică de material, în acelaşi timp respirând adânc din când în când, în încercarea de a nu arunca minunata cămaşă fix la gunoi.

Iris mă încuraja:
– Mama încearcă.

Încercam, da, însă încercăm din greu să nu mă enervez. Ca să-mi regăsesc pacea interioară, am luat o pauză să caut pe net filmuleţe cu oameni pricepuţi, care îţi arată cum să calci corect. Şi l-am găsit pe nenea ăsta care calcă o cămaşă cu mişcări precise, cu o îndemânare ce m-a făcut imediat geloasă, învârte cămaşă aia de câteva ori si ţac pac, gata. Unde mai pui că o şi împătureşte frumos în timp ce-o calcă.

Ei, păi poate el şi eu nu, cum vine asta. Hai cu “mama încearcă” la treaba iarăşi. No bun, fă ca el, apasă bine fierul ăla, stai, pune pauză că se mişcă prea repede, ce naiba, că parcă nu aşa trebuia să iasă, dă-i de la început, nu înjura în gura mare că te aude copilul, păi şi eu fix aşa ca el am făcut, de ce nu-mi iese, de ce, de ce, de ce, nu pot frate, nu mai vreau să calc, nu mai, gata, îmi bag picioarele.

S-a dus M la nuntă, cum să nu se ducă, s-a dus îmbrăcat în blugi şi o cămaşă cu pătrăţele. Pe care culmea, am călcat-o în doi timpi şi trei mişcări. I-am scris mesaj, curioasă:
– Mai e cineva îmbrăcat că tine?
– Da, fotograful! mi-a răspuns el.

P.S. Ia poftiţi de vizionaţi mai jos cum calcă nenea ăsta.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Sursa foto aici

Dragostea ca o manea

September 4, 2016June 18, 2017Posted in Diverse, UmorLeave a comment

Nu-s vreo romantică incurabilă, nu leşin de încântare când primesc flori sau bomboane de ciocolată, nu l-am strigat pe M niciodată nici iubi, nici scumpi, motănel, brotăcel sau pui mic. Nu găsesc în mine vreo dorinţă să-mi exprim iubirea prin diminutive sau drăgălăşenii siropoase, not exactly my cup of tea.

Cu Iris însă, lucrurile s-au aşezat diferit din punctul ăsta de vedere, de când i-am văzut mutra, imediat ce mi-au aşezat-o pentru prima dată în braţe. De-atunci mă tot uit la ea, fără să mă satur de spectacolul pe care mi-e dat zilnic să-l văd. Evident că pentru mine, ea e perfectă. Îmi lungesc gâtul după ea prin casă, să nu pierd vreun zâmbet sau vreo strâmbătură nouă. Şi involuntar, când îi văd moacă aia adorabilă, îmi ies pe gură următoarele:

Minunea mea, iubirica mea, sufletul meu, oh da, chiar şi viaţa mea, miracolul meu, comoara mea. Apoi, mă loveşte în moalele capului când îmi dau seama că iubirea asta pentru fiică-mea sună fix ca o manea: inima mea bate pentru tine, te voi adora şi iubi în fiecare noapte şi zi, etc.
Ce faci tu copilă din mine?

Nu, “prinţesa mea” încă nu i-am spus, nici de duşmani sau bani n-am amintit, sper ca totuşi să mă pot opri la timp.
M-am scuturat mai tare decât un câine ud, am scuipat de trei ori în sân şi am dat repede la maxim Metallica, în speranţa că mă va ajuta să nu recidivez.
Hai, cu doamne-ajută înainte!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Hai să nu mai dormim atât

August 1, 2016June 18, 2017Posted in Copii, UmorTagged fara somn, somnul e supraevaluatLeave a comment

Somnul lui şi cu Iris, a fost de la început o aventură şi totodată o provocare pentru mine. N-a dormit niciodată prea multe ore consecutive, nici când era nou nouţă, nu se dezice de la obiceiul ăsta nici acum când se apropie de doi ani. Recunosc că pe măsură ce ea creştea, eu tot speram în van, să îşi regleze somnul într-un fel care să fie convenabil şi pentru mine.

Să adoarmă în cincisprezece minute, nu într-o oră jumate, să nu se mai trezească de şapte ori pe noapte, eventual să nu mai plângă de fiecare dată când o face, să nu se foiască într-una de parcă ar perpeli-o cineva la foc mic, să doarmă un somn lin, odihnitor.
Socotind însă după nivelul de energie pe care-l are, cred că somnul chiar îi este de-a dreptul odihnitor, nu degeaba a poreclit-o ta-su Iriselu’ Duracellu’.
Uşurel, încep să mă consolez şi eu că aşa e scris în stele pentru noi, că aşa alandala o să doarmă şi de acum înainte, că na, eu sunt adultul şi eu trebuie să mă adaptez la situaţie, nu invers. Să-mi fie cu iertare, numa’ vreo doi ani mi-au trebuit să ajung la concluzia asta.

Dar nu despre somnul ei vreau să scriu azi, ci despre diversiunea pe care Iris o creează în procesul de adormire, după ce o aşez în pătuţ, despre cum încearcă să amâne întotdeauna momentul. Deocamdată n-are răbdare pentru o poveste întreagă, aşa că preferă să cântăm ceva înainte de culcare. Pup copila, îi spun noapte bună, îmi răspunde şi ea râzând, apoi sting lumina şi-mi iau în primire postul de străjer la capul ei. Că altfel nu se poate.

Printre zăbrelele pătuţului, se uită şugubăţ la mine. Aştept.
– Mama, te-am pupat.
Mă aplec şi îi pup fruntea.
– Haide, capul jos şi la culcare.
– Mama, te-am pupat nasu.
Mă aplec iarăşi şi-i mozolesc nasul. Râde de se prăpădeşte, apoi îşi atinge nasul şi zice:
– Mama a pupat Iis, nasu.

Şi apoi, dacă tot a ajus la nas, continuă:
– Aici ochii Iis, aici pântene Iis, aici gua Iis, aici uichea Iis.
– Iris, capul jos şi la culcare. E noapte, noaptea e pentru dormit, nu pentru vorbit. Mai povestim mâine dimineaţă, acum dormim. Somn uşor!
Ştie lecţia, aşa că şi-o recită singură:
– Iis fundu zos, capu zos.
Mă pufneşte râsul, încerc să mă abţin, însă observă imediat. Se ridică şi continuă, dorindu-şi să mă amuze:
– Iis fundu zos, capu zos. Iis fundu zos, capu zos. Mamaaaa, te-am pupat, somn uşoi.

După zece minute nu-mi mai vine să râd. Vorbeşte în continuare ca un radio. Mă întreb a nu ştiu câta oară dacă o să trăncăne la fel de mult când o creşte şi cui o semăna. Noi doi, eu şi ta-su suntem mai muţi, aşa.
Se întinde şi se face linişte. Nu pentru mult timp, însă.

– Mama, facem codiţă.
– Îţi fac codiţă dimineaţă, după ce te trezeşti.
– Codiţă, mimineaţa, şopteşte.

Mijesc ochii în întuneric, încerc să văd dacă a adormit. Nici gând, ai ei sunt larg deschişi, îmi urmăreşte fiecare mişcare.
– Mama, bede minic.
– E noapte, e întuneric, din cauza asta nu se vede nimic. Ce facem noi noaptea?
– Apte bună.
– Exact, spunem noapte bună şi dormim. Gata, la culcare Iris. Guriţa închisă.
O inchide. Puţin. Când o deschide, face recensământul neamurilor şi a cunoscuţilor.
– Bunica, bunicu, mama, tata, Tifini, Adina, Paua, Anda, Adein.
– Iris, linişte, puiule! Capul jos şi la culcare!

Iar mă induce în eroare, tace de vreo două minute.
– Oac, oac, diii diii dam. Mama, cântă.
Mă dau căzută la datorie, adormită. Tac, nu-i răspund. Se opreşte din cântat şi mă fixează cu privirea.
– Mama, vau apă. Vau ouez, fame.
Ştie unde să lovească, ce să zic. Îi întind sticla cu apă, o linge, n-are de gând să bea, mi-o dă înapoi şi-mi cere iar, hotărâtă:
– Mama, vau mancaie, fame.
– Iris, ai mâncat mai devreme, nu-ţi poate fi foame deja. Pune te rog capul jos şi haide să dormim. Uite, eu sunt foarte obosită, nici nu-mi pot ţine ochii deschişi. Haide, întinde-te şi tu cu mine.
– Mama, aici nasu, aici mama ochii…

Şi uite-aşa continuăm apoi cu studierea picioarelor, număratul degetelor, foit, încă puţin cântat, cerut măcar încă o pupătura, într-un ritual care pe cât de haios e uneori, pe atât de obositor altădată.

Chiar înainte să adoarmă, se mişcă mult, îşi caută locul şi se zvârcoleşte, scâncind nemulţumită. Apoi deodată, se face linişte şi îi mai aud doar respiraţia profundă. Rămân câteva minute s-o privesc cum doarme şi să mă minunez ca-i a mea. A crescut, imediat umple pătuţul, în curând va trebui să-i cumpărăm alt pat.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursă poza aici

Vorbeşte. Într-una.

May 25, 2016June 18, 2017Posted in Copii, UmorLeave a comment

Dimineaţa la trezire nu rămâne în pătuţ întinsă ca să se dezmeticească, nu, copila se ridică în picioare încă înainte să aibă ochii bine deschişi.

Şiiiii… start!
“Mama, chintă”.
Ce să–ţi cânt dragu’ mamii, îmi spun, că eu încă nu reuşesc nici măcar să ridic mirată o sprânceană.

“Mama, chintă. Baţe, mama, baţe” (se cere în braţe, încerc să mă mişc, dar renunţ când ea schimbă placa.)
“Pac, cabanan, abatu” (parc, tobogan, albastru). Vociferează pe măsură ce îşi aminteşte vizita de ieri din parc.
“Abatu, gabin, oşu. Abatu”.
Pauză.
“Abatu.”
Volumul vocii creşte.
“Abatuuuu.”
Cu jumate de gură, mutra tuflită încă pe pernă, confirm:
“Albastru era toboganul, aşa e.”
“Gabin, gabin”.
“Şi unul galben, sigur.”

“Nisimp, gheba”.
Mă gândesc că dacă ar tăcea cinci secunde, aş putea adormi încă puţin. Numai puţin dacă aş mai putea dormi.
“Ghebaaa.”
“Da puiule, te–ai jucat cu grebla în nisip.”

La masă, comentează meniul în timp ce mănâncă.
“Aut bun, căşuna bun”
Mă felicit că am pregătit aşa un mic dejun demn de toată lauda copilei, căci ea continuă.
“Gutos, mama, gutos.”
“Mă bucur că–ţi plac, Iris. Şi iaurtul şi căpşunile.”

Când îşi răsfoieşte cărţile, enumeră fiecare animăluţ, floricică şi obiect în parte. Le repetă până când e sigură că am auzit-o, că le-am văzut şi că am repetat şi eu cuvintele. Abia atunci trece mai departe.
Rosteşte cuvinte noi pe care cu o zi în urmă nu reuşea nici măcar să le pronunţe, sau le exersează pe cele pe care deja le ştie.
Vorbeşte într–una. La fel de mult ca soacră-mea aş zice, dacă n-aş ştii că îmi citesc şi cumnatele blogul, ups.

Vorbeşte de dimineaţă până seara. Când ea adoarme nouă ne ţiuie urechile, din cauza că deodată e prea linişte.

E incredibil să fii martor şi responsabil pentru modul în care se dezvoltă un copil. Se întâmplă atât de repede, creşte atât de frumos şi de natural, încât găsesc că e cea mai extraordinară experienţă pe care am avut privilegiul s-o urmăresc.

Ea e teribil de încântată că ne poate comunica ce vrea, că o putem înţelege şi cred că ăsta e motivul pentru care deocamdată n-a avut niciun tantrum. Dacă mă gândesc bine, vorbeşte la fel de mult cât am vorbit eu cu ea, începând de la naştere.
Pentru că eram doar noi două acasă, iar eu aveam nevoie să vorbesc cu cineva, îi povesteam ei tot ce-mi trecea prin cap. I-am vorbit şi i-am cântat într–una de când s-a născut, iar acum ea face acelaşi lucru. Vorbeşte, căci de cântecele tot eu am rămas responsabilă.

Copila mea merge şi vorbeşte, descoperă şi învaţă ceva nou în fiecare zi.
Când a crescut aşa mare, când oare?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Sursa foto: aici

Când mergi cu copilul la restaurant

April 17, 2016June 18, 2017Posted in Copii, UmorLeave a comment

Weekendul trecut am făcut o drumeţie până la Capidava. Ne-am hotărât în ultimul moment, sâmbătă noaptea am făcut şniţele şi împachetat sendvişuri, am aburit nişte legume pentru Iris, i-am făcut turtă dulce de ronţăit pe drum şi duminică dimineaţă am pornit.
Vreme faină, nici prea cald, nici tocmai rece, oameni dragi parteneri de drum, Iris veselă, călătoria cu maşina până acolo a fost o plăcere.

Pentru că era deja ora de somn şi din cauza denivelărilor de teren din cetate, n-a fost tocmai indicat s-o lăsăm pe jos, aşa că M a purtat-o pe Iris în Boba cât ne-am plimbat şi admirat situl arheologic. Pe mine deja mă dor şalele, am dus-o până pe la zece kg, apoi spatele meu a zis pas, o mai port doar când nu vrea decât la mine.
Iris, cuibărită comod la pieptul lui tată-su a adormit, iar eu am stat cu ochii la ei mai tot timpul, găsindu-mă în imposibilitatea de a-mi muta atenţia spre altceva. Frumoşi tare ăştia doi. El grijuliu la fiecare pas, cu o mâna pe capul ei, atent să nu se mişte prea brusc şi să trezească cumva podoaba, ea adormită cu mâinile mici agăţate de hanoracul lui, îmi venea să-i bag în buzunar.

A dormit tot drumul cât ne-am învârtit noi, căutând un restaurant unde oamenii plănuiau să mănânce. Aşa că atunci când am ajuns, era odihnită şi extrem de încântată să se găsească într-un loc nou, numai bun de explorat.

Am tras la un popas de pe marginea drumului, unul în genul ălora la care mănâncă tiriştii, care are musai un stand cu pungi de chipsuri, biscuiţi, sticksuri şi alte chestii cu ambalaje care foşnesc. Până să cer voie ospătăriţei, Iris îşi trăsese deja jumate din stand în braţe şi scutura energic ţinând la ureche o pungă cu popcorn. I-am zâmbit recunoscătoare doamnei care ne servea, când mi-a zis că e în regulă să ne jucăm acolo.

Din fericire, în local mai erau ocupate doar două mese. Totuşi, Iris a insistat să le viziteze după ce s-a plictisit să o urmărească pe mamă-sa cum aranjează standul cu chipsuri. Uşor jenată şi destul de sigură că mai bine facem un tur al meselor decât să ţipe până pleacă toată lumea de acolo nemâncată, am urmat-o pe Iris în timp ce le făcea cu mâna celor doi domni care vorbeau despre tractoare.
Ne-au ignorant continuându-şi discuţia, însă Iris a insistat cu un “bunăăăă” lung şi cel mai drăguţ zâmbet din lume.
Desigur, ştiu că era cel mai drăguţ zâmbet doar pentru mine şi îmi imaginez că bărbaţii ăia gândeau “bre muiere, ia-ţi copilul şi vezi-ţi de drum”.

Aş fi ieşit afară până oamenii mei terminau de mâncat, însă iaca, afară ploua. Venisem pregătită, aveam în rucsac cărţi, căţeluşa care cântă şi numără, laptopul cu melodii şi luminiţe, cuburile cu animale, le adusesem pe toate fix pentru situaţii de genul ăsta. Aşa că ne-am instalat şi noi la masă, eu cu ea în braţe şi am început să ne jucăm. Însă de imediat Iris s-a plictisit şi s-a dus să aranjeze iar standul cu biscuiţi.

Apoi am făcut o pauză mai lungă într-un separeu liber al restaurantului pentru că Iris descoperise cum se poate aşeza singură pe banchete. Aşa că vreo douăzeci de minute asta a făcut, s-a urcat şi a coborât de pe ele. Apoi a cerut telecomanda care se afla uitată pe o masă, solniţa şi uleiul, deodată era musai să le aibă pe toate. Am negociat şi ne-am înţeles că are voie să se joace cu o cutie de scobitori cu capac.

Ne-am întors la masă şi încercând să arătăm oamenilor noştri că jucăria asta nouă cu scobitori poate fi scuturată, le-am răsturnat pe jos. Pe toate, niciuna nu ne-a scăpat. Aşa că acum adunam scobitori de pe jos, în timp ce Iris striga, supărată de întâmplare.
Ploaia aproape se oprise, aşa că m-am hotărât să o scot afară să se liniştească, sperând în gând ca M să mănânce mai repede şi să putem porni la drum.

Eh, dar ce să vezi, afară am găsit un leagăn şi un tobogan mic. Ude fleaşcă însă, imposibil de folosit. Lesne de priceput că a urmat un val serios de proteste, pe care am reuşit să le domolesc doar dansând un tango cu Iris, printre privirile amuzate ale oamenilor ieşiţi la fumat.
Când a venit şi M, Iris era mai supărată ca oricând, aşa că înarmat cu un sul de hârtie igienică, a uscat leagănul ca un adevărat erou. Am aşezat copila încântată şi am împins leagănul. “Uţa, uţa, cu căruţa…”
Supărare mare însă, leagănul ăsta se lăsa pe spate, nu era ca cel din parc, nici ca cel de acasă, motiv numai bun să plângă cu lacrimi amare şi să-mi ceară să o ridic în braţe, ca apoi să se supere că am luat-o de acolo.

Am plecat în scurt timp, cred că am avut chiar un uşor scârţ în roţi, parcă sperând că se va linişti pe măsură ce ne îndepărtăm de localul cu pricina. Ceea ce chiar s-a întâmplat. Însă m-am hotărât că data viitoare ne oprim doar dacă restaurantul are spaţiu de joacă, o groapă cu nisip sau şi mai bine, o curte unde copiii pot zburda. Altfel, sunt sigură că va trece o vreme până să mă convingă cineva să mai merg la restaurant.
P.S. Sendvişurile le-am mâncat eu în maşină, în drum spre casă.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook