Când mergi cu copilul la restaurant

went-to-a-restaurant-screamed-the-place-down-meme-809

Weekendul trecut am făcut o drumeţie până la Capidava. Ne-am hotărât în ultimul moment, sâmbătă noaptea am făcut şniţele şi împachetat sendvişuri, am aburit nişte legume pentru Iris, i-am făcut turtă dulce de ronţăit pe drum şi duminică dimineaţă am pornit.
Vreme faină, nici prea cald, nici tocmai rece, oameni dragi parteneri de drum, Iris veselă, călătoria cu maşina până acolo a fost o plăcere.

Pentru că era deja ora de somn şi din cauza denivelărilor de teren din cetate, n-a fost tocmai indicat s-o lăsăm pe jos, aşa că M a purtat-o pe Iris în Boba cât ne-am plimbat şi admirat situl arheologic. Pe mine deja mă dor şalele, am dus-o până pe la zece kg, apoi spatele meu a zis pas, o mai port doar când nu vrea decât la mine.
Iris, cuibărită comod la pieptul lui tată-su a adormit, iar eu am stat cu ochii la ei mai tot timpul, găsindu-mă în imposibilitatea de a-mi muta atenţia spre altceva. Frumoşi tare ăştia doi. El grijuliu la fiecare pas, cu o mâna pe capul ei, atent să nu se mişte prea brusc şi să trezească cumva podoaba, ea adormită cu mâinile mici agăţate de hanoracul lui, îmi venea să-i bag în buzunar.

A dormit tot drumul cât ne-am învârtit noi, căutând un restaurant unde oamenii plănuiau să mănânce. Aşa că atunci când am ajuns, era odihnită şi extrem de încântată să se găsească într-un loc nou, numai bun de explorat.

Am tras la un popas de pe marginea drumului, unul în genul ălora la care mănâncă tiriştii, care are musai un stand cu pungi de chipsuri, biscuiţi, sticksuri şi alte chestii cu ambalaje care foşnesc. Până să cer voie ospătăriţei, Iris îşi trăsese deja jumate din stand în braţe şi scutura energic ţinând la ureche o pungă cu popcorn. I-am zâmbit recunoscătoare doamnei care ne servea, când mi-a zis că e în regulă să ne jucăm acolo.

Din fericire, în local mai erau ocupate doar două mese. Totuşi, Iris a insistat să le viziteze după ce s-a plictisit să o urmărească pe mamă-sa cum aranjează standul cu chipsuri. Uşor jenată şi destul de sigură că mai bine facem un tur al meselor decât să ţipe până pleacă toată lumea de acolo nemâncată, am urmat-o pe Iris în timp ce le făcea cu mâna celor doi domni care vorbeau despre tractoare.
Ne-au ignorant continuându-şi discuţia, însă Iris a insistat cu un “bunăăăă” lung şi cel mai drăguţ zâmbet din lume.
Desigur, ştiu că era cel mai drăguţ zâmbet doar pentru mine şi îmi imaginez că bărbaţii ăia gândeau “bre muiere, ia-ţi copilul şi vezi-ţi de drum”.

Aş fi ieşit afară până oamenii mei terminau de mâncat, însă iaca, afară ploua. Venisem pregătită, aveam în rucsac cărţi, căţeluşa care cântă şi numără, laptopul cu melodii şi luminiţe, cuburile cu animale, le adusesem pe toate fix pentru situaţii de genul ăsta. Aşa că ne-am instalat şi noi la masă, eu cu ea în braţe şi am început să ne jucăm. Însă de imediat Iris s-a plictisit şi s-a dus să aranjeze iar standul cu biscuiţi.

Apoi am făcut o pauză mai lungă într-un separeu liber al restaurantului pentru că Iris descoperise cum se poate aşeza singură pe banchete. Aşa că vreo douăzeci de minute asta a făcut, s-a urcat şi a coborât de pe ele. Apoi a cerut telecomanda care se afla uitată pe o masă, solniţa şi uleiul, deodată era musai să le aibă pe toate. Am negociat şi ne-am înţeles că are voie să se joace cu o cutie de scobitori cu capac.

Ne-am întors la masă şi încercând să arătăm oamenilor noştri că jucăria asta nouă cu scobitori poate fi scuturată, le-am răsturnat pe jos. Pe toate, niciuna nu ne-a scăpat. Aşa că acum adunam scobitori de pe jos, în timp ce Iris striga, supărată de întâmplare.
Ploaia aproape se oprise, aşa că m-am hotărât să o scot afară să se liniştească, sperând în gând ca M să mănânce mai repede şi să putem porni la drum.

Eh, dar ce să vezi, afară am găsit un leagăn şi un tobogan mic. Ude fleaşcă însă, imposibil de folosit. Lesne de priceput că a urmat un val serios de proteste, pe care am reuşit să le domolesc doar dansând un tango cu Iris, printre privirile amuzate ale oamenilor ieşiţi la fumat.
Când a venit şi M, Iris era mai supărată ca oricând, aşa că înarmat cu un sul de hârtie igienică, a uscat leagănul ca un adevărat erou. Am aşezat copila încântată şi am împins leagănul. “Uţa, uţa, cu căruţa…”
Supărare mare însă, leagănul ăsta se lăsa pe spate, nu era ca cel din parc, nici ca cel de acasă, motiv numai bun să plângă cu lacrimi amare şi să-mi ceară să o ridic în braţe, ca apoi să se supere că am luat-o de acolo.

Am plecat în scurt timp, cred că am avut chiar un uşor scârţ în roţi, parcă sperând că se va linişti pe măsură ce ne îndepărtăm de localul cu pricina. Ceea ce chiar s-a întâmplat. Însă m-am hotărât că data viitoare ne oprim doar dacă restaurantul are spaţiu de joacă, o groapă cu nisip sau şi mai bine, o curte unde copiii pot zburda. Altfel, sunt sigură că va trece o vreme până să mă convingă cineva să mai merg la restaurant.
P.S. Sendvişurile le-am mâncat eu în maşină, în drum spre casă.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s