Când ai copil mic, și de fapt nici nu-i musai să fie tare mic, se întâmplă ca odorul să aibă crize de plâns în public. Să se supere pe te miri ce, că-i iarba prea verde, că geaca n-are destule buline, că de ce nu plouă, că nu-l lași să bea apă din băltoacă, diverse. Mofturi, zic unii. Modalitate de descărcare, zic alții.
Orice am crede ca părinți în situațiile astea, când copilul urlă și nu ne mai putem înțelege cu el, fiecare avem metodele noastre de a face față. Unii îl luăm în brațe și-l lăsăm să ne urle în ureche până îi trece, alții așteptăm să se domolească furtuna fără să intervenim prea mult, sau încercăm să-l potolim cu argumente. Indiferent ce alegem să facem, cred că ne putem pune de acord că atunci când toată treaba asta se întâmplă în văzul tuturor, e cam neplăcut.
Ăla micu urlă și se zbate, poate chiar se trântește pe jos, oamenii trec pe lângă noi și se holbează, poate-și fac și vreo cruce sau două, de mirare că un copil se poate manifesta așa, însă până la urmă, apa trece, pietrele rămân. Eu pot ignora cu destulă nesimțire persoanele care se benoclează la noi atunci când Iris face tantrum în public.
Nu-mi place deloc, însă e fiică–mea, încă are doar trei ani și accept că situațiile astea se pot întâmpla când mi-e lumea mai dragă. Însă nu fac față bine deloc atunci când un trecător consideră că e nevoie să intervină, dacă al meu copil are o criză de furie în public. N-o să înțeleg niciodată de ce ar simți un necunoscut că e oportun să se bage în seamă, fix într-un moment atât de tensionat și nepotrivit.
Cum ar putea cineva să–și imagineze că spunându-i un copil cele de mai jos, o să ajute în vreun fel?
“Vai, ce urâtă ești când plângi.”
“O să vină cățelul să–ți mănânce nasul dacă nu te oprești.”
“Ce fată mare și plânge, vaaaai!”
“Ei, dar potolește–te, că doar nu ești bebeluș.”
“Uite, îți dă tanti o bombonică dacă nu mai plângi.”
“Rușine mare ca o fetiță frumoasă să plângă așa.”
“Haide, oprește–te că o faci pe mami de râs.”
Să zicem că vezi un copil care se tăvălește pe jos și urlă în mijlocul orașului. Să zicem că maică–sa e acolo și îi vorbește, sau îl ține în brațe, sau pur și simplu stă lângă el. Cam cum crezi că se simt cei doi atunci? Îți zic eu. Copilul e furios și nu știe cum să–și controleze sentimentul ăsta copleșitor, iar mama se simte neputincioasă. Amândoi însă știu că o să treacă. Mama știe ce are de făcut, probabil că nu e prima, sau ultima dată când se întâmplă. Nu e nevoie să te duci să-i ajuți, îți garantez că nici mama și nici copilul nu au nevoie de tine. Nu trebuie să–ți dai cu părerea sau să te holbezi ca la urs. Mai bine uită-te fain frumos în față și vezi-ți de drumul tău.
“Dosar de Mama” e și pe Facebook
Dosar de Mamă 