Când nu știi cum să primești un compliment

concediu2 (7)

Acum câteva săptămâni, o cunoștință m-a oprit pe stradă și m-a felicitat pentru blog. E o persoană cu care mai schimb politețuri dacă ne întâlnim întâmplător pe stradă, fără fim chiar prietene sau măcar avem una numărul celeilalte de telefon. Mi-a spus cu un zâmbet mare pe chip mi-a descoperit blogul din întâmplare, însă cu mare plăcere, ce surpriză, ce emoție, felicitări, ce minunat, nu știam scrii, îmi place foarte tare, l-am citit din scoarță-n scoarță și altele de genul asta.

Am simțit imediat cum mi se înroșesc obrajii și amețesc ușor. M-am fâstâcit și am schimbat rapid subiectul. Nu pentru nu m- fi bucurat de ce-mi spusese tipa respectivă, ci pentru nu am știut cum comport în situația dată. Am preferat par ușor nepoliticoasă, decât zâmbesc frumos și spun un simplu “mulțumesc!”.

Am ajuns acasă și m-am simțit în continuare inconfortabil, mai ales când îmi aminteam cum reacționasem. Îmi venea mi dau palme. Eram încântată de complimentul primit, însă îmi dădeam seama de fapt niciodată n-am știut port natural când cineva aprecia. Pentru n-am fost apreciată prea des.

Am crescut în epoca în care cei mai mulți părinți nu-și lăudau copiii. Nici ai mei n-o făceau. Probabil se temeau o ne-o luăm în cap. Așa “bravo”, “ai făcut foarte bine”, “te-ai descurcat excelent”, “felicitări“, au fost cuvinte și expresii care au lipsit din copilăria mea. Bineînțeles ele au fost și mai absente din copilăria părinților mei, așadar foarte greu pentru ei facă lucrurile diferit. Eu și sora mea suntem probabil prima generație din familia noastră, care-și vocalizează aprecierea către copii.

Încrederea în sine vine și de acolo. Din certitudinea ai tăi, grupul în care te simți confortabil, te vede și te prețuiește. Copiii au nevoie audă cuvintele astea. Și adulții au de altfel nevoie fie lăudați.

Acum, ca adult, uneori încă mai aștept ca mama laude, deși de-a lungul timpului am învățat pentru ea e foarte incomod și deloc natural facă asta. Dar acum  măcar știu e mândră de mine și doar se exprimă altfel decât în cuvinte. Dar când eram copil nu știam asta și sufeream.  Cred ăsta-i motivul pentru care m-am purtat ca o bezmetică atunci când, tipa de care ziceam, m-a complimentat.

Și pentru atunci nu am putut și nu am știut cum, îi spun acum, aici:  Iti mulțumesc!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

0 Shares

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.