Category: Diverse

Citeam la o bloggeriță din SUA la un moment dat, că dacă nu vrei s-o iei razna când ești mamă, atunci trebuie să știi că secretul stă în gustări. Adică să le ai la îndemână tot timpul, pentru că de multe ori te salvează. 

Care mama nu știe că ăștia mititei încep să se smiorcăie că li se face foame, fix atunci când mai aveți doar o jumate de oră până să ajungeți acasă? Sau poate când sunteți la drum lung în mașină, sau poate în parc la joacă? 

Vă zic eu că de multe ori așa se întâmplă. Mai ales în parc, unde e plin de pufuleți, chipsuri, caramele și cornuri cu ciocolată. Iris vede și evident că îmi cere. Iar pentru situații de genul ăsta, eu sunt aproape mereu pregătită cu ceva adus de-acasă la pachet.  Ba biscuți cu brânză și unt, ba turtă dulce cu miere, ba prăjitură cu fructe sau grisine.  Toate coapte cu grijă de mine. Alteori n-am timp să-i fac nimic, așa că iau cu mine niște curmale sau caise uscate.

Iris știe că dulciurile sunt gustoase, însă că nu sunt bune pentru corpul ei. I-am vorbit despre obezitate și despre cât de important e să ne alimentăm corect, dacă vrem să nu tușim și să ne curgă mucii prea des. Nu cred că-s lucruri pe care un copil să nu le înțeleagă. Am învățat-o de asemenea și despre cum dulciurile ne strică dinții.

Totuși, tot un copil mic este încă, iar tentația e afișată peste tot, în culori țipătoare, cu ambalaje îmbietoare, cu personaje din desene animate sau din povești pe pachetele cu dulciuri de toate dimensiunile, de prin supermarketuri. Iar Iris vine mereu cu noi la cumpărături, pentru că aia e, n-are cu cine altcineva să rămână acasă. Mai e nevoie să vă spun cum e să ceară tot soiul de chestii, eu să nu i le cumpăr și apoi să plângă cu sughițuri până terminăm de făcut piața? Mă gândesc că va e destul de cunoscută și vouă scena asta.

Dar să știți că nu-i musai să fie mereu așa, pentru că există o cale să împaci copilul, fără să faci compromisuri la calitate. Trebuie doar să citești cu atenție ambalajul. Iar când pe ambalaj scrie doar 51% nuci caju și 49% curmale, începi să țopăi de bucurie. Sau când pe altul citești 52% curmale, nuci pecan 28% și 20% migdale, tragi și un chiot vesel. Pentru că nu-i totuna ce îi dau copilului meu să mănânce. Și pentru că nu e mereu la îndemână să am pachețel de acasă.

Batoanele Nakd sunt făcute din ingrediente naturale, au la bază un mix de nuci și fructe crude, și atenție, sunt fără adaos de zahăr, siropuri, grâu, lapte sau gluten. Când le-am primit pentru testare nu m-am abținut și am mâncat nu unul, ci două, spre amuzamentul lui M. Au o textură moale și sunt foarte, foarte gustoase. I-am dus unul și lui Iris când am mers după ea la grădiniță și l-a mâncat cu mormăieli de plăcere. I-au plăcut gustul, bucățelele de alune  și faptul că în sfârșit a primit și ea ceva ambalat 🙂

Mie mi-a plăcut foarte tare batonul cu ghimbir, iar lui Iris cel cu căpșuni, însă Nakd e disponibil și cu diverse alte arome. Cred că e o gustare potrivită atât pentru adulți cât și pentru copii.
Vreau să vă mai spun și că produsele Nakd se pot achiziționa din magazinele MEGA IMAGE Concept Stores, Carrefour, Kaufland (București), DM, Selgros, Naturalia, Cărturești, Diverta, din magazinele de tip Plafar, precum și online, de pe AlimenteSpeciale.ro și Unicorn-Naturals.ro, așa că acum puteți merge liniștiți cu copiii la cumpărături fără să va fie teamă de lacrimi  🙂

Vă asigur că nu aș recomanda niciodată produse pe care să nu le fi încercat personal și de a căror calitate să nu fiu convinsă. La final, vă reamintesc și cât de important e ca alimentația celor mici să fie cât mai diversificată si echilibrată, să includă proteină animală, legume, fructe, lactate și cât mai puțin zahăr. Să fim cu toții sănătoși! 🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

–  Noapte bună, Irisule!
– Poftă bună, mama, zice ea cu zâmbet pe la colțurile gurii.
Chicotesc şi eu, dar nu intru în joc, pentru că ştiu că dac-aş face-o, am ține-o tot aşa până dimineață. Ne întindem în pat şi se face linişte. Vreo trei secunde. Apoi începe să se foiască. De pe stânga pe dreapta, apoi pe burtă. Apoi iar pe dreapta şi pe spate. Ia păpuşa şi îi şopteşte ceva la ureche. Râde pe înfundate.

Se pune din nou pe burta şi dă puțin din picioare.
– Mama?
– Mhm?
– Am uitat să-ți dau un pupic.
– N-ai uitat. M-ai pupat deja.
Îmi arată buzele țuguiate cu degetul.
– Da’ mai am un pupic aici, uite. Trebe să ți-l dau şi pe ăsta.
– Hai, dă-mi-l.
Mă pupă cu țocăit de mai multe ori.
– Eşti cea mai drăguță mamă din regat.
– Mulțumesc. Şi tu eşti cea mai drăguță fetiță.
– Prințesă.
– Hm?
– Sunt cea mai drăguță prințesă, nu fetiță.
– Eşti. Hai, gata, noapte bună.

Linişte cinci secunde.
– Mama?
– Mhm?
– Nu ți-am dat o îmbrățişare.
– Nu-i nimic, lasă că ai compensat cu pupicii.
– Dar n-o să pot dormi fără îmbrățișare. O să fiu tristă fără îmbrățișarea ta.
Pfuai, ce mă lucrează copilul ăsta, mă gândesc. Ne îmbrățișăm, ne mai și pupăm iarăși.

Liniște. N-am curaj nici să mă mișc.
– Mama, merg în partea cealaltă (a patului). Aici s-a încălzit.
– Bine, du-te.
– Mama, nu pot să–mi iau singură pernă, e prea grea.
O ajut, se face iar liniște. Se foiește de parcă ar avea mii de furnici în pijamale.
– Mama, tata ce face când merge la serviciu?
– Gata, dormi. Vorbim mâine despre asta.

– Mi-e sete.
Apăi sigur că-i e sete dacă nu vreau să-i zic ce face tată–su la serviciu. Își bea apa tacticos, apoi studiază sticla de parcă o vede pentru prima dată. Știu ce urmeză, număr în gând să văd cât durează până zice. Șapte, opt, nouă:
– Mama, fac pișu.
Bingo! Mergem la baie, face.

– Mama, mă duci în brațe? Că sunt așa de obosităăăă.
– Măi Irisule, dacă erai așa obosită cum zici, atunci sforăiai demult.
Râde cu fața în gâtul meu.
Ne întindem.
– Mama, mângâie–mi talpa.
– Mama, și cealaltă.
– Mama, mi-e frig, învelește–mă.
– Mama, mi-e cald.
– Mama, mi-e puțin foame.
– Mama, spune-mi o poveste.
– Mama, oare Ozzy ce face acum?
– Mama, ce pijamale frumoase ai.
– Mama, mi-e dor de doamna educatoare.
– Mama, oare ce-mi aduce Iepurașul?

Și -am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea noastră de culcare. Aia de se întâmplă în fiecare seară. Ai voștri tot așa adorm? 🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

În momente de cumpăna, familiile se regrupează. Ca soldații. Fiecare se armează cu ce are și se pregătește să se apere pe sine și pe cei de lângă. Doar că armele lor  nu sunt ascuțite în momentele grele. Nu, ele sunt iubirea, răbdarea și mai ales speranța. Speranța că boala n-o să învingă de data asta. Că nu sunt pregătiți, că încă nu a venit momentul.

Fiecare soldat se gândește și la camaradul de lângă el, îi împrumută mantaua lui dacă celuilalt îi e frig, sau busola după caz, dacă celălalt se pierde pentru o clipă. Ei știu că doar împreună pot răzbi. Că greul nu poate fi dus doar de unul sau altul, ci că acum au nevoie unii de alții.

Familia  e ca o armată mică. Așa trebuie să fie. Și la bine, dar mai ales la greu. Soldații se grupează în jurul celui rănit și îl apară cum știu ei mai bine. De aici vine puterea lor. Din acest împreună. Din credința că sunt acolo unul pentru celălalt.

Bunica lui Iris trece prin momente mai puțin bune acum. Ne dorim cu toții să-i trimitem toată energia pozitivă de care are atâta nevoie acum.

Fiți bine și sănătoși! Și mai ales, fiți împreună!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Impingeam căruciorul cu cumpărături spre casă, când am văzut urzici în coșul unei doamne. Woaaaa, au exclamat toate papilele mele gustative în cor. Urzici, tulai Doamne! Așa că am făcut cale întoarsă la raionul de legume și am zvârlit elegant două pungi în cărucior.

Și ce dacă sunt singura din familie căreia îi plac, sugerează cineva că n-aș fi în stare să halesc o oală întreagă singură? Hmm, you just watch me. Le-am gătit a doua zi, m-am așezat singură la masă și după prima îmbucătură, m-am transportat direct în propria-mi copilărie.

Uită–te la noi, suntem cu toții la masă, mama a gătit urzicile pe care le-am cules împreună de la marginea pădurii aflate lângă oraș. Avem și câte un ou prăjit în farfurii. Înmoi miez de pâine în gălbenușul cleios și-apoi în mâncarea de urzici. E bun, tare bun.

Am crescut cu pădurea la marginea orașului. Ajungeam acolo în zece minute de mers pe jos. Vara, familia și prietenii se adunau acolo la grătar, cu copii, cu zarvă mare și bătut mingea în poieniță. Tot acolo mergeam cu tata în drumeție sau la strâns de ciuperci. Sau de fragi. Sau de zmeură. Sau de conuri de brad numai bune pentru sirop de tuse. Tata cunoștea toată pădurea.

Își alegea un băț în care să se sprijine, apoi căuta unul și pentru mine. Și o luam împreună la pas, el înaintea mea, însă privind tot timpul în spate după mine. Înaintam cu el către miezul pădurii fără frică. Tata găsea ciupercile ușor, dar eu trebuia să îmi mijesc bine ochii până abia găseam una amărâta. Tata le știe pe toate,  toată copilăria mea am mâncat ciuperci de pădure adunate de el.

Acasă, mama le fierbea într-o oală mare,  și-apoi le gătea, sau le congela. Când ne întorceam cu zmeură, mama ne făcea spumă dulce sau gem.

Mi se întâmplă tot mai des ca o farfurie cu mâncare să mă transporte direct în trecut, în copilăria mea. Nu știu de ce. Ce știu însă, e că asta nu-mi displace deloc.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Zilele astea mă gândesc mult la moarte. La cum parcă le închide ochii oamenilor din ce în ce mai tineri. E ca o molimă. E parcă hotărâtă să îndese sub pelerina ei, oameni care nu și-au terminat încă treaba pe-aici, oameni de care încă mai aveam nevoie.

Întotdeauna moartea m-a îngrozit. Am fost la trei înmormântări în copilărie, însă ca adult am evitat să mă mai duc. Mi-e frică de ea. E crudă, rece și de prea multe ori se strecoară cu nerușinare, pe neașteptate. Niciodată însă gândul la propria-mi moarte nu m-a speriat. Până am devenit mamă. Apoi totul s-a schimbat.

Știu că gândurile astea negre sunt doar rezultatul morților care se întâmplă în jur și care mă afectează, știu asta. Chiar dacă nu-i cunoșteam personal pe oamenii respectivi. Știu că moartea e inevitabilă. Însă, la naiba, chiar trebuie să-i ia pe unii înainte de vreme?

Toate astea nu fac decât să–mi reamintească de timpul limitat pe care îl avem aici. Că lucrurile nu sunt chiar în controlul nostru. Că următorul minut poate fi ultimul pentru oricare dintre noi. Și mă întreb, sinistru, dacă mâine aș muri, ar ști cei dragi cât de mult i-am iubit? Oare le spun asta suficient de des? Și-ar aduce aminte Iris mai mult de îmbrățișările noastre, sau de momentele când o cert? Am contribuit oare în vreun fel pozitiv la lumea în care trăiesc? Mi-e frică să răspund la întrebările astea.

Prea luăm totul de parcă ni s-ar cuveni, fără să dăm nimic în schimb. Prea irosim timpul aiurea. Prea uităm că și pentru noi se va termina într-o zi.

Am putea în schimb să ne amintim mai des că viața e un dar. Bogați sau săraci, frumoși sau mai puțin, adevăratul dar care contează că-l avem e viața. În viață totul e posibil, orice problemă are rezolvare, orice se poate întâmpla. Doar moartea e ireversibilă. Viața însă, ea e făcută ca să fie trăită. Cât putem noi de bine.

Iubește-te pe tine, ca să-i poți iubi mai apoi și pe alții. Dă–ți voie să greșeșți și învață din fiecare pas strâmb pe care-l faci.

Petrece mult timp cu copiii sau cu familia. Joacă–te ca un copil. Râzi ca un copil.

Ieși în natură, plimbă–te, mergi pe jos.

Amintește–ți că tot timpul ai motive să fii recunoscător.

Ieși de pe Facebook. Închide telefonul și laptopul pentru câteva ore. Fii prezent cu totul.

Citește. Lasă–ți imaginația să zboare printre pagini și rânduri tipărite.

Vorbește cu oamenii. Nu te baricada în tine.

Zâmbește. Doamnei de la supermarket, bătrânului din stație, zâmbește și ți se va zâmbi.

Oferă–ți ajutorul, fără să aștepți nimic în schimb.

Scrie scrisori sau trimite felicitări.

Decât să ții supărarea în tăcere, mai bine vorbește cu persoana care te-a supărat. Lămurește problema care te macină.

Acultă muzică. Dansează și cântă de parcă nu te vede și nu te aude nimeni.

Nu mai încerca să mulțumeșți pe toată lumea.

Învață să ierți.

Spune mai des “Te iubesc!”; “Fără tine mi-e greu”; “Mi-e dor de tine“; “Mulțumesc“; Abia aștept să te văd“; “Am greșit, iartă–mă“; “Ai dreptate”; “Nu știu ce m-aș face fără tine“; “Te apreciez”; “Am nevoie de ajutor”; “Te rog”;

Nu mai amâna și nu mai căuta scuze care te opresc să faci ce îți doreșți.

Nu te minți singur.

Eliberează–te de oamenii care te fac să te simți vinovat, care nu văd decât partea goală a paharului.

Mănâncă mai sănătos.

Joacă–te cu un câine sau cu o pisică.

Nu te îngropa în muncă. Muncă nu te îmbrățișează niciodată.

Nu lua toată responsabilitatea asupra ta.

Fă–ți curaj să spui “Nu” atunci când asta vrei.

Nu trăi în trecut.

Amintește–ți că nimeni nu e perfect.

Gândește înainte să deschizi gura.

Ascultă. Vântul, păsările, greierii, valurile, oamenii.

Dar mai ales trăiește. Acum și aici. Dă din tine tot ce-i mai bun. Ia fiecare zi ca pe un dar.  Fii curajos. Chiar și când e greu, chiar și când îți vine să te ascunzi în pat și să–ți tragi plapuma peste ochi. Ești în viață! Așa că, te provoc, du-te și trăiește!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook