Zilele astea mă gândesc mult la moarte. La cum parcă le închide ochii oamenilor din ce în ce mai tineri. E ca o molimă. E parcă hotărâtă să îndese sub pelerina ei, oameni care nu și-au terminat încă treaba pe-aici, oameni de care încă mai aveam nevoie.

Întotdeauna moartea m-a îngrozit. Am fost la trei înmormântări în copilărie, însă ca adult am evitat să mă mai duc. Mi-e frică de ea. E crudă, rece și de prea multe ori se strecoară cu nerușinare, pe neașteptate. Niciodată însă gândul la propria-mi moarte nu m-a speriat. Până am devenit mamă. Apoi totul s-a schimbat.

Știu că gândurile astea negre sunt doar rezultatul morților care se întâmplă în jur și care mă afectează, știu asta. Chiar dacă nu-i cunoșteam personal pe oamenii respectivi. Știu că moartea e inevitabilă. Însă, la naiba, chiar trebuie să-i ia pe unii înainte de vreme?

Toate astea nu fac decât să–mi reamintească de timpul limitat pe care îl avem aici. Că lucrurile nu sunt chiar în controlul nostru. Că următorul minut poate fi ultimul pentru oricare dintre noi. Și mă întreb, sinistru, dacă mâine aș muri, ar ști cei dragi cât de mult i-am iubit? Oare le spun asta suficient de des? Și-ar aduce aminte Iris mai mult de îmbrățișările noastre, sau de momentele când o cert? Am contribuit oare în vreun fel pozitiv la lumea în care trăiesc? Mi-e frică să răspund la întrebările astea.

Prea luăm totul de parcă ni s-ar cuveni, fără să dăm nimic în schimb. Prea irosim timpul aiurea. Prea uităm că și pentru noi se va termina într-o zi.

Am putea în schimb să ne amintim mai des că viața e un dar. Bogați sau săraci, frumoși sau mai puțin, adevăratul dar care contează că-l avem e viața. În viață totul e posibil, orice problemă are rezolvare, orice se poate întâmpla. Doar moartea e ireversibilă. Viața însă, ea e făcută ca să fie trăită. Cât putem noi de bine.

Iubește-te pe tine, ca să-i poți iubi mai apoi și pe alții. Dă–ți voie să greșeșți și învață din fiecare pas strâmb pe care-l faci.

Petrece mult timp cu copiii sau cu familia. Joacă–te ca un copil. Râzi ca un copil.

Ieși în natură, plimbă–te, mergi pe jos.

Amintește–ți că tot timpul ai motive să fii recunoscător.

Ieși de pe Facebook. Închide telefonul și laptopul pentru câteva ore. Fii prezent cu totul.

Citește. Lasă–ți imaginația să zboare printre pagini și rânduri tipărite.

Vorbește cu oamenii. Nu te baricada în tine.

Zâmbește. Doamnei de la supermarket, bătrânului din stație, zâmbește și ți se va zâmbi.

Oferă–ți ajutorul, fără să aștepți nimic în schimb.

Scrie scrisori sau trimite felicitări.

Decât să ții supărarea în tăcere, mai bine vorbește cu persoana care te-a supărat. Lămurește problema care te macină.

Acultă muzică. Dansează și cântă de parcă nu te vede și nu te aude nimeni.

Nu mai încerca să mulțumeșți pe toată lumea.

Învață să ierți.

Spune mai des “Te iubesc!”; “Fără tine mi-e greu”; “Mi-e dor de tine“; “Mulțumesc“; Abia aștept să te văd“; “Am greșit, iartă–mă“; “Ai dreptate”; “Nu știu ce m-aș face fără tine“; “Te apreciez”; “Am nevoie de ajutor”; “Te rog”;

Nu mai amâna și nu mai căuta scuze care te opresc să faci ce îți doreșți.

Nu te minți singur.

Eliberează–te de oamenii care te fac să te simți vinovat, care nu văd decât partea goală a paharului.

Mănâncă mai sănătos.

Joacă–te cu un câine sau cu o pisică.

Nu te îngropa în muncă. Muncă nu te îmbrățișează niciodată.

Nu lua toată responsabilitatea asupra ta.

Fă–ți curaj să spui “Nu” atunci când asta vrei.

Nu trăi în trecut.

Amintește–ți că nimeni nu e perfect.

Gândește înainte să deschizi gura.

Ascultă. Vântul, păsările, greierii, valurile, oamenii.

Dar mai ales trăiește. Acum și aici. Dă din tine tot ce-i mai bun. Ia fiecare zi ca pe un dar.  Fii curajos. Chiar și când e greu, chiar și când îți vine să te ascunzi în pat și să–ți tragi plapuma peste ochi. Ești în viață! Așa că, te provoc, du-te și trăiește!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook