Stă pe genunchii mei și îmi privește burta.
– Mama?
– Hm?
– M-am răzgândit. Nu mai vreau să am frate.
– Hopa. Păi de ce?
– Nu mai vreau eu. Nici frate, nici soră. Nu vreau să am deloc. Vreau să fiu numai eu singură. Să nu-l mai naști pe Zmeurică.
– Îmi pare rău, Irisule, dar Zmeurică e pe drum, nu este cale să ne răzgândim acum. Dar de ce nu mai vrei să fii soră mai mare?
– Pentru că nu cred c-o să-l iubesc pe ăsta. Și arată sugestiv către burta mea bombată.
– Păi eu nu prea cred că n-o să-l iubești.
Se bosumflă, mă privește pe sub sprâncene și zice:
– Ba nu, n-o să-l iubesc deloc.
– Nici când o să te caute cu mânuțele alea mici, mici de tot?
Se străduiește să nu zâmbească și–mi răspunde bosumflată:
– Nu, nici atunci.
– Nici când cu ochișorii o să te caute prin cameră?
– Nu nu, deloc n-o să-l iubesc.
– Nici când o să întindă brațele spre tine ca să-l iei hopa sus?
– Niciodată.
– Am înțeles.
– O să stau departe de el mereu. O să merg în altă cameră ca să nu-l văd niciodată. Nici nu-l vreau.

Mă încearcă, văd că face asta intenționat, însă în spatele sclipirii din ochii ei pâlpâie și îngrijorarea. Nu știe ce-o așteaptă. Nu știe câte va trebui să împartă cu intrusul cel mic. Nu știe dacă va trebui să dea de la ea ceva. Nu e dispusă să facă asta. E tentant să fie sora cuiva, însă deloc ispititor să–și împartă părinții, sau iubirea lor. O cred și o înțeleg. Are doar patru ani. Acum doar trei ani abia învăța să meargă, acum doi ani jumătate abia învăța să vorbească. Acum doi ani abia învăța să folosească olița. Acum un an abia mergea pentru prima dată la grădiniță. Iar acum, uite, acum va avea un frate.

Mă doare suferința ei. Mă doare nedumerirea asta prin care trece. E o fetiță atât de bună, atât de iubitoare, atât de înțelegătoare. Știu că va fi o soră bună, odată ce Zmeurică va fi cu noi. Pur și simplu știu asta instinctiv. Însă faptul că-l va iubi, n-o va scuti de suferința de a nu mă mai avea pe mine doar pentru ea. Știu în teorie ce am de făcut și acum, dar și atunci când voi avea doi copii, sper însă să știu și să pun totul în aplicare, pentru a face tranziția cât mai ușoară.

– Irisule, să știi că nu-i nimic dacă n-o să-l iubești.
– Nu?
– Nu. Plus că nici nu trebuie să ne grăbim cu asta. Cred că mai bine așteptăm liniștiți până se naște Zmeurică. Apoi, mai vedem noi.
– Și dacă tot n-o să-l iubesc?
– O să-l iubim noi, n-o să rămână neiubit. O să vă iubim pe amândoi. Iar Zmeurică n-o să ia nici măcar o picătură din iubirea noastră pentru tine.  Noi avem suficientă dragoste pentru amândoi în inimile nostre.
– …
– Știu că ești îngrijorată, și eu sunt puțin. Nu e nimic în neregulă cu asta. Nu înseamnă că suntem rele sau răutăcioase.

La culcare, își lasă capul ușor pe burta mea.
– Îmi place să adorm aici.
– Știu.
– Dar tot nu vreau să fie fratele meu.
– Știu, mi–ai spus. E în regulă. Te iubește mama până la stele și înapoi.
– Și eu te iubesc. O să așteptăm și o să vedem cum o să fie. Dacă o să-l iubesc pe Zmeurică sau nu, bine mama?
– E perfect așa, puiule. E perfect.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook