Category: Diverse

Filmul nu este despre tragica seară de 30 octombrie 2015, când clubul Colectiv a ars, ci despre corupția și hoția în lanț, care prin prezența lor în sistemul medical românesc, au făcut acea noapte posibilă. Dacă nu l-ați văzut, săriți peste această postare, deoarece conține spoilere.

Documentarul detaliază investigațiile jurnalistului Cătălin Tolontan, realizate în anul următor tragediei de la Colectiv. Nu mi-a dezvăluit neapărat ceva ce nu știam deja și deși este un documentar interesant, datorită titlului mă așteptam la altceva.

Dar nu despre asta vreau să scriu, dacă doriți să vedeți filmul, îl găsiți singuri pe Hbo Go.

Ce s-a întâmplat atunci la Colectiv mi-a frânt inima. Nu doar mie, știu. Era exact genul de club în care noi am fi ieșit dacă n-am fi avut copil mic, club frecventat exact de genul nostru de oameni, care ascultau genul nostru de muzică. În alte circumstanțe, am fi putut foarte bine să fim și noi acolo.

Am plâns mult atunci, am plâns la fiecare moarte și m-am simțit extrem de vulnerabilă și neputincioasă. M-am gândit mult la tinerețea celor plecați dintre noi, la durerea fizică pe care au îndurat-o, la familiile lor rămase în urmă. Familiile, la ele încă mă gândesc uneori. Cum pot oamenii să trăiască zi după zi, să închidă ochii în fiecare noapte, știind că statul le-a lăsat copiii, frații, soții, mamele și surorile să moară. Statul i-a mințit privindu-i în ochi, apoi i-a abandonat.

“Avem de toate”, au zis atunci. De toate, mai puțin simțul datoriei și iubirea față de semeni.

Pentru mulți dintre noi, Colectiv este o amintire dureroasă, însă pentru familiile victimelor, rămâne o rană ce supurează.

Ultimele secvente din documentar sunt sfâșietoare. Familia lui Alexandru Hogea, cea de-a 60-a victimă, merge să-i viziteze mormântul în ziua de Crăciun. În timp ce mașina se apropie de cimitir, mama lui Alexandru are ochii umezi și mâinile împreunate în poală. Pe mormântul băiatului este un brad împodobit. Cu globuri, cu tot ce trebuie. De cruce stă agățat un colier cu medalion, care probabil i-a aparținut lui Alexandru. Tatăl aprinde lumânari, bunica plânge, brațul mamei o cuprinde cu gesturi de consolare. Ninge cu fulgi mici și rari. Tatăl îi spune blând: “gata, mamă.”

Bunicul și tatăl ridică fiecare câte un păhărel, lângă crucea băiatului. “Noroc, tată”, zice Narcis Hogea, către fiul său din mormânt, cu vocea strangulată, înainte să bea. Îi toarnă și băiatului un păhărel pe pământul înghețat. Afară e frig, sora mai mică a lui Alexandru are fularul tras peste gură. Mama băiatului privește tăcută fotografia cu chipul lui frumos, apoi se uită în pământ, reușind cu greu să se țină cu firea.

Ultimele imagini ne arată familia Hogea, în mașină, plecând de la cimitir. Tatăl ajustează volumul unei melodii. Mașina pornește.

Din difuzoare se aud versurile: “To be humble, to be kind
It is a giving of the peace in your mind
To a stranger, to a friend
To give in such a way that has no end“.

Mama lui Alexandru ridică mâna în chip de rămas bun către cimitir, pe măsură ce mașina îl lasă în urmă.

Melodia continuă să se audă, în timp ce ochii tatălui și ai mamei sunt plini de lacrimi.

“We are love, we are one
We are how we treat each other when the day is done
We are peace, we are war
We are how we treat each other and nothing more.”

Ochii înlăcrimați ai lui Narcis Hogea se văd în oglinda retrovizoare, în timp ce cu vocea sufocată de durere începe să cânte și el:

“A world that’s full of endless possibilities
And heroes don’t look like they used to
They look like you do.”

Durerea pe care o simți în piept privind aceste ultime imagini, este imposibil de descris. Neputința și furia. Ciuda.

Măcar pentru aceste secvențe merită să vedeți documentarul, pentru fărâma de realitate pe care părinții victimelor o trăiesc în fiecare zi.

P.S. Zilele astea stăm în casă cu copiii. E greu, știu, însă haideți să terminăm cu prostiile. Copiii nu sunt o corvoadă! Haideți să profităm că zilele astea îi avem doar pentru noi. Alți părinți visează la măcar încă cinci minute cu ei.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

https://m.youtube.com/watch?v=qIuy1a9IdHk

Ceva după care jelesc de aproape un an. Ceva ce odată cu nașterea celui de-al doilea copil, cumva, s-a fisurat și mi-a fost teamă că poate va rămâne așa pentru totdeauna.

Ultima dată când m-am simțit 100% conectată cu Iris, a fost imediat după ce l-am născut pe Zmeu, când am vorbit cu ea pe What’s App.

Avea doar patru ani jumătate și dădea dovadă (iarăși) de o capacitate incredibilă de a-și verbaliza sentimentele și fricile. Era îngrijorată de distanța care se impunea între noi prin faptul că eram în spital. Nu reușea să se consoleze cu gândul că rămăsese acasă doar cu M și bunicii, în timp ce eu mă găseam în alt loc.

Se uita la mine prin ecranul telefonului cu atâta dor, deși era abia prima zi în care lipseam de acasă, citeam pe mutrița ei bucuria inocentă că mă putea vedea și auzi chiar și așa, prin video call, decât deloc. Iubire în stare pură.

Radarul meu de mamă a receptat tot ce simțea ea atunci, de la tristețe, îngrijorare, anxietatea de separare, până la bucuria că mă vedea și auzea. Mă simțeam direct responsabilă pentru tot ce trăia ea atunci, mi-aș fi dorit să-i pot șterge cu o mângâiere toată teama.

Apoi, a venit la spital și m-a găsit cu Zmeu în brațe. Doar eu am văzut că acela a fost momentul în care copilul meu de patru ani jumătate a crescut brusc, fix atunci, sub privirea mea. Acela a fost momentul în care a înțeles de-a dreptul și ea că totul s-a schimbat. Am plâns în pumni cu ciudă, când a plecat.

N-am reușit să reclădim legătura între noi nici după externare. Din fericire nu a fost supărată pe bebeluș nici o clipă. Însă pe noi, da. Au urmat zile, săptămâni în care a încercat să ne provoace, pe principiul că orice fel de atenție primită e mai bună decât nici un fel atenție. Uneori reușea să mă scoată din minți și țipam la ea. Evident că nici nu mai putea fi vorba de conectare când se întâmpla asta. Ne sfida și făcea exact lucrurile pe care nu avea voie să le facă. Un comportament firesc în situația aceea, un strigăt de ajutor pentru care nimic nu mă pregătise, deși știam teoria.

Îmi doream să o ajut, jucându-ne în timp ce-l alăptam pe Zmeu, îi citeam cu el în brațe, o duceam în parc, la grădi, tot cu el agățată de mine. Dar fix asta era problema, eu nu mai eram niciodată acolo doar pentru ea.

Ne căutam una pe cealaltă, incapabile să ne mai găsim în tot iureșul creat după venirea lui Zmeu. A fost greu pentru ea, sărăcuța, iar eu, de multe ori n-am știut sau am amânat să o ajut, prinsă cu altele.

O să treacă, mi-am tot zis, o să găsesc o cale să repar lucrurile. Dar n-am găsit, pentru că mereu apărea altceva și dacă e să fiu sinceră până la capăt, la un moment dat m-am resemnat.

Acum, pandemia de coronavirus ne-a închis în case, iar izolarea la domiciliu, cel puțin pentru mine, deocamdată, nu e chiar atât de greu de dus, pentru că nu sunt cea mai socială persoană. Stau mult acasă și atunci când nu zburdă prin lume nici un virus scăpat de sub control. În perioada asta, sunt cu Iris non stop. Ziua și noaptea. Nu mai e grabă dimineața la trezire, nu mai alergăm către grădiniță, nu mă mai întorc doar cu Zmeu acasă.

Suntem toți aici. După aproape un an, deși ne rătăcisem fiecare în altă direcție, acum suntem aici. Ne-am întors acasă. Iris zâmbește dimineața la trezire, simte și ea că ne-am regăsit.

Deși ne facem griji pentru ce urmează, deși incertitudinea legată de coronavirus ne ține în alertă, râdem mai mult. Deși doi copii închiși în casă fac zgomot cât o fanfară militară, noi suntem mai relaxați. Pentru că ne-am îndreptat atenția doar către ce contează acum. Nu alergătură, nu curățenie, nu aparențe sau alte lucruri neînsemnate. Am strâns rândurile și ne-am înghesuit unii într-alții. Copiii în noi, iar noi în ei. Suntem împreună, aici și acum. Nu ne mai jucăm mâine sau mai târziu, ci acum. Acum și împreună e tot ce contează.

Iris s-a întors la mine, după aproape un an. Sper doar ca într-o zi să mă ierte că n-am avut mai multă răbdare și n-am putut mai mult.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Nu toți scuipă foc, mănâncă Feți Frumoși la micul dejun sau închid prințese în turnuri. Nu toți au răfuieli cu Roșu sau cu Verde Împărat. Zmeul pe care îl am eu acasă este chiar iubăcios și mămos. Bebelușul meu Zmeu.

Își apropie fața de a mea și cu gura deschisă îmi mozolește bine bărbia sau obrazul. Chiar dacă am lipsit doar două minute, când mă revede, chiuie, întinde mâinile și i se luminează fața de parcă ar zice: iată-te, aici erai, ce dor mi-a fost de tine, pe unde mi-ai umblat? Atunci, fără excepție, sufletul meu se înfoaie întocmai unui curcan țanțoș și fălos.

Când îl iau în brațe, băiețelul ăsta îmi cuprinde fața între palmele mici și se uită fix în ochii mei. Are o privire limpede și curioasă, care devine jucăușă la cel mai mic zâmbet al meu. Nu știe să vorbească, deh, are doar unsprezece luni, dar jur că-mi spune “te iubesc” cu privirea.

Cred că într-o viață anterioară a fost pisică. Atâta doar că nu toarce, în rest își freacă mutricica de mine, iar la mângâieri răspunde cu zâmbete pline de satisfacție.

Are umor și de multe ori râdem împreună în hohote. Nu știu de ce, dar se distrează foarte tare când îmi scot ochelarii. Pesemne găsește că-s de tot râsul. Se uită la mine și hohotește de i se scutură tot corpul mic. Și-atunci încep și eu să râd, tot în hohote. E una dintre cele mai inocente și pure experiențe pe care am trăit-o alături de o altă persoană. Să râd în hohote cu bebelușul meu.

Așa e Zmeul meu, cald, bun și vesel, jucăuș ca un mâț.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

M-aș trezi târziu, după o noapte cu somn neîntrerupt, dar aș mai lenevi în pat o vreme. M-aș întinde pe îndelete, până mi-ar trosni oasele de plăcere și aș căsca zgomotos, fără să-mi bat capul că trezesc și pe altcineva. Aș savura o cafea cu lapte, așa caldă și proaspăt turnată în cana roșie cu floricele, de la prima până la ultima picătură.

Apoi probabil că mi-ar fi greu să o apuc în vreo direcție anume. Pentru că n-am mai fost demult doar eu cu mine. N-a mai fost demult doar despre mine. Am uitat că sunt și altceva decât mama, au uitat și ceilalți din jurul meu. Nu m-am mai gândit demult la altceva în afara copiilor și a casei. Nu m-a mai întrebat nimeni demult ce mi-ar plăcea mie să fac.

Până la urmă, probabil m-aș îmbrăca cu o pereche de blugi, mi-aș pune un hanorac, mi-aș încălța tenișii, aș pune rucsacul în spinare și aș ieși la o plimbare. Una adevărată, nu din-aia de care mă bucur de obicei, până la Profi ca să cumpăr lapte.

Pe drum aș asculta Roger Waters în căști, iar el, cu vocea pe care i-aș recunoaște-o dintr-o mie, mi-ar zice “you can have three wishes, if you don’t wait too long”. Stai, măi, Roger, ce naiba mă grăbești așa, cu dorințele tale, aș zice eu în gând. Nu știi că eu sunt atât de nehotărâtă mereu, deși toată lumea din jurul meu pare să creadă exact contrariul.

Aș suna-o pe mama, cu care aș vorbi vrute și nevrute. Despre vreme, ce am mai gătit, despre una sau alta. Nu mi-ar fi cu trebuință o zi doar a mea, în care să nu o invit și pe ea, măcar puțin.

M-aș plimba apoi pe malul mării, acolo unde are cea mai frumoasă culoare. Un albastru verzui, când aruncă soarele cu sclipici în ea. Nu vă zic unde, asta rămâne între mine și ea.

Nu știu de ce o cheamă Marea Neagră, poate pentru că schimbă fețe, fețe, habar n-am. Am văzut-o și supărată, ba chiar și furioasă de-a binelea, de se stropșea la toată lumea cu spume, dar și atunci tot culoare frumoasă avea.

Ar fi o zi nici prea caldă, nici prea rece, cam ca ziua de azi, una de la începutul primăverii, când în aer plutește vibrația aia bună. M-aș așeza pe nisip, vântul mi-ar bate prin păr, în gură aș simți gustul sărat, iar în nări mirosul de alge. Aș încerca să mă întorc către mine, poate cu frică, și m-aș întreba: “ce mai faci, tu, fătucă? te descurci? ești bine? cum îți e ție acolo pe dinăuntru?

Aș fi răbdătoare cu mine, ca o prietenă bună, nu m-aș grăbi și nu m-aș supăra dacă o întrebare sau alta ar rămâne fără răspuns. Marea ar vui nepăsătoare și vântul tot mi-ar răvăși părul, iar eu aș închide ochii și mi-aș ridica fața către soare. Aș sta acolo, pe nisipul cald, eu cu mine, până aș înțelege ce mai fac, dacă mă descurc și dacă mi-e bine pe dinăuntru.

Asta aș face dacă aș avea o zi doar pentru mine. Aș petrece-o cu mine. Cred că mi-ar plăcea, țin minte că obișnuiam să fiu fată de gașcă cândva.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Am început cu raftul de sus, acolo unde sunt bluzele cu mâneci lungi și tricourile ei. Printre ele îmi mai ascund eu câteodată ciocolata pe care o ronțăi după ce adorm copiii. (Dar asta e altă poveste.)

Apoi am continuat cu al doilea raft, cel pe care se odihnesc colanții, pantalonii și fustele. Am lăsat pentru final raftul de jos, raft de importanță majoră, cel locuit de rochițe.

Le-am scos pe toate, pe rând și le-am sortat. Pe unele le-am împăturit frumos la loc, pe altele le-am pus deoparte și mai apoi le-am împărțit în două grămăjoare: haine de dat mai departe și haine care vor deveni cârpe de praf. Eu sunt așa, mai zgârcită, la mine nimic nu se aruncă, totul se refolosește.

Pe măsură ce netezeam și împătuream hainele cărora le era sortit să nu se mai întorcă în dulap, m-a lovit melancolia fix în piept.

A fost unul din momentele alea când ai în fața ochilor dovada clară că ți-a crescut copilul. Iată, astea-s hainele care nu-i mai vin, pe care nu le va mai îmbrăca niciodată. Haine pe care atunci când le spălai, părea de neînchipuit că va veni cândva și acest moment.

Lui Iris i s-au lungit picioarele și mâinile, e mai înaltă, nu mai are chip de bebeluș, deși încă e frumoasă de rupe. Are cinci ani jumate. Săptămâna trecută a avut evaluarea psihosomatică și am înscris-o la școală. La școală, mă auziți?

Uite, prima ei fustiță tutu, pe care am cumpărat-o de la Pepco, îmi aduc aminte perfect. A purtat-o non stop o perioadă, chiar și la minus 15 grade, la Ciuc, peste salopeta de iarnă. Încă nu împlinise trei ani.

Sau rochița albă cu sclipici, pe care a purtat-o la prima ei serbare de Crăciun. A urlat de supărare când a văzut că prietenele ei erau îmbrăcate cu fuste de tulle identice. Ar fi vrut să fie și ea îmbrăcată ca ele. Am dus-o la baie și i-am spus că rochia ei e magică. Așa s-a oprit din plâns. Îi ștergeam nasul și îi povesteam cum zâna cea bună a făcut bibbidi-bobbidi-boo, deasupra rochiței, cu bagheta ei magică, iar rochița s-a umplut cu sclipici fermecat. Singura rochiță din lume de felul ăsta, una cu adevărat specială. S-a liniștit și apoi serbarea a fost o bucurie.

Sau maieul cu Hello Kitty, pe care îl purta ca pe-o rochie, atât de mare îi era. Acum îi ajunge până la buric.

Colanții portocalii cu elefanți, colanții gri cu unicorni în genunchi, colanții albaștri cu Belle și Cinderella, colanții cu dungi verzi, colanții cu volănașe, toți îi sunt strâmți acum.

Rochița de vrăjitoare cu plasă verde și pânze de păianjen, pe care într-o vreme o spălam seara, ca s-o aibă curată a doua zi, pentru că refuza orice alte haine.

Rochia albastră care îi scotea în evidență culoarea ochilor. Îmbrăcată cu ea era ca o albăstrică.

Bluza gri pe care a purtat-o când a făcut prima poză magnetică cu Mickey Mouse, la grădi. În poză face strâmb semnul OK cu degetul, și zâmbește forțat. E la loc de cinste și acum, lipită pe frigider.

Căciula de lână, din cauza căreia se plângea că o mânca scalpul.

Rochița cu flori mărunte în care se învârtea până amețea și cădea în fund.

Tricoul roz cu picățele albe. Îl purta cu orice, fustă, colanți, sub rochie tip maieu, era o adevărată pièce de résistance în garderoba ei.

Am mângâiat fiecare piesă de îmbrăcăminte și am oftat cu resemnare. Am așteptat atâta vreme ca fraiera, să treacă anumite etape din viața ei, crezând că următoarea va fi mai ușoară. Când avea tantrumuri, când nu-mi dădea mâna pe stradă, când întreba “de ce” întruna, când nu voia să stea decât cu mine, când nu dormea. Și îmi dădeam ochii peste cap când auzeam de la alte mame că-mi va fi dor. Eram sigură că nu. Dar îmi e, vai, cât de dor îmi este.

Să treacă odată voiam, să nu mai urle, să nu mai vrea doar în brațe, să mă asculte când îi spuneam ceva important. Și au trecut, așa cum mi-am dorit. Dovadă stă grămăjoara asta de haine care acum nu o mai încap. Fraieră am mai fost!

Încă mă pupă și mă îmbrățișează, încă îmi mai caută aprobarea. Dar acum nu se mai agață de mine. Există o lume întreagă acolo, una care o va prinde ca un vârtej până la urmă, așa cum e firesc de altfel, iar ea se desprinde ușor de mine și câte puțin, încearcă marea cu degetul.

Acum e loc în dulap pentru alte haine, unele noi pe care o să le poarte în alte aventuri. Iar eu o să-mi amintesc tot, fiecare bluză, fiecare mânecă și guler, fiecare steluță, bulină sau dungă. Așa-s eu, uneori fraieră, alteori doar nostalgică.

Dosar de Mamă e și pe Facebook.

La finele zilei, după multe ore de mers de-a bușilea, cățărat pe soră-sa, descoperit cotloane ascunse din casă și gustat toate scamele sau firmiturile de pe jos, se lasă întins pe pat după ce stingem lumina.

Oboseala îl agită, se mișcă supărat până când cu gura deschisă, îmi găsește sânul. Îl apucă cu hotărârea celui care găsește doar acolo, la pieptul meu, hrană, siguranță și iubire.

Trage cu poftă, în timp ce i se închid ochii, dar se opune cu îndârjire somnului lovind aerul cu picioarele și arcuindu-și spatele. Se zvârcolește și scapă sânul, în timp ce întoarce capul și eu știu că acum somnul e aproape.

Îmi lipesc capul de fruntea lui mică și îl mângâi pe spate. E încă atât de mic, deși imediat pleacă pe picioarele lui. Închide ochii imediat și orice fel de zbatere încetează ca prin minune. Își odihnește o mânuță pe gâtul sau obrazul meu, parcă asigurându-se că nu voi pleca de lângă el și alunecă încetișor către tărâmul viselor.

Stăm așa unul lângă celălalt, corpul lui mic lipit de al meu, până respirația îi devine profundă și regulată. Îi admir obrajii rotunzi, drăgălășenia de bebeluș, genele lungi, sprâncenele atât de blonde că abia se văd. E perfect, băiețelul meu perfect. Îi iau mânuța de pe gâtul meu și zâmbesc când buzele i se țuguie ca pentru pupat.

Dormi, puiule, dormi, Zmeule și visează, mama e lângă tine, stă aici și te veghează.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

☺️ – Iris, te rog să nu cobori câte trei scări deodată. Scara nu e un loc bun de joacă.
– De ce?
– Pentru că te poți răni. Poți să cazi și să-ți rupi picioarele. Îți amintești când mi-am sucit eu glezna, cât de tare m-a durut?
– Aha.
– Un picior rupt doare chiar mai rău. Mult mai rău.
– Nu-ți mai face griji, mama.
– Să nu-mi fac, spui?
– Nu, că eu am grijă pe scări, mă uit pe unde calc, sunt tânără, nu ca tine!

☺️ – Mama, unde s-a dus tata?
– Nu știu exact.
– La baie?
– Posibil, da.
– Să facă pipi?
– Nu știu pentru ce s-a dus tata la baie, Iris.
– Păi ești soția lui, nu asta-i treaba ta, să știi?

☺️ – Mama, eu și tata avem un secret.
– Îhî, bine.
– Nu vrei să ți-l spun?
– Păi dacă mi-l spui, atunci n-o să mai fie secretul vostru.
– Dar eu vreau să-ți zic. Că e amuzant.
– Bine, haide, spune-mi secretul.
– Mai devreme, când ai ieșit din cameră, tata a zis că azi ești veselă exact ca un cor de bocitoare. Ți-am zis că-i amuzant, nu?

☺️ Se plictisește, așa că ia șervețele umede și se apucă de curățat prin casă.
– Mama, ce să mai curăț?
– Masa.
Șterge puțin în doru’ lelii și întreabă iar.
– Ce să mai curăț?
– Caloriferul.
Și continuăm astfel cu sertarele de la bucătărie, caloriferele, ușa de la intrare, cea de la baie, etc, în timp ce ea se distrează și eu trebuie să exclam admirativ că a făcut o treabă excelentă.
La un moment dat se oprește, se încruntă și îmi zice:
– Nu mă mai joc pentru că acum mă simt ca o servitoare.

🙂 – Mama azi chiar e ziua îndrăgostiților?
– Da.
– Și trebe să le luăm cadou la toți?
– Nu noi, unii îndrăgostiți își fac cadouri între ei. Alții cumpără flori și ciocolată sau felicitări. Și își fac declarații de dragoste.
– Aaa, eu nu ți-am luat cadou și nici felicitare n-am făcut.
– Nu-i nimic, noi oricum nu sărbătorim ziua asta.
– Dar o declarație de dragoste vrei să-ți fac?
– Oricând.
– Te iubesc și te ador, ca pe-un pui de curcă chior.

🙂 – Eu o să mă fac astronaut și o să merg în spațiu să găsesc extratereștrii. După ce o să-i găsesc, o să rămân să trăiesc cu ei pe planeta lor.
– Aha. Și dacă acolo, pe planeta lor n-au prințese?
– Păi nici nu mă mai joc așa mult cu prințesele acum.
– Dar dacă extratereștrii ăștia sunt urâți?
– Mi-ai zis că niciodată nu e important cum arată cineva, ci cum se poartă.
– Ai dreptate, așa am zis. Și dacă sunt răi?
– Îi dresez să fie buni.
– Și dacă nu au înghețată acolo la ei?
– Atunci merg la cumpărături pe altă planetă.
– Cum?
– Cu rucsacul.
– Aha, da, evident, cum nu m-am gândit la asta? Dar dacă nu sunt nici rochițe?
– Nu-i nimic, că eu o să fiu îmbrăcată în costumul de astronaut, oricum.
– Dar dacă miroase înfiorător pe planeta aia?
– Păi, mama, costumul are cască. N-o s-o dau jos niciodată.
– Dar ia spune, când o să te lovești sau o să fii puțin tristă, cine o să-ți dea o îmbrățișare?
– O să trimit repede racheta după tine.

🙂 – Mama, oare extratereștrii copii au jucării oameni, așa cum eu am jucării extratereștrii?

🙂 – Mama, tu ești un fel de super eroină.
– Hopa! Cum așa?
– Păi, orice îl supără pe Zmeu, tu repede ridici tricoul, îi dai țâță și el se liniștește imediat.
– Așadar sunt super eroină și super puterea mea e…țâța?
– Nuuu. Super țâța!

🙂 Mă întreabă M confuz:
– Ce e aia maitălponi?
– Hm? Unde ai auzit asta?
– La Iris.
– Aaaa, e My Little Pony.

🙂 – Mama, mi-ar plăcea să am niște duhuri care să-mi îndeplinească dorințe.
– Ehee, asta mi-ar plăcea și mie. Dar ce le-ai cere?
– Aș putea orice.
– Asta am înțeles, dar ce ai vrea?
– Să-mi mai aducă încă unul din-ăsta. Și arată spre frate-său. Mie mi se oprește respirația și brusc încep să tușesc.
– Ăhm, mhm, păi….……
– Dar să fie surioară de data asta.
– Irisule, stai puțin, să ne înțelegem…
– Nu te îngrijora, că pe ea n-ar trebui s-o naști tu, ar naște-o duhurile și ne-ar aduce-o când ar fi mare.
……………………………………
P. S. Înainte să înceapă miștourile, vă asigur că această prăvălie s-a închis și nu mai livrează alți bebeluși.

🙂 – Mama, mâine merg la grădi?
– Nu, mâine e duminică, stai acasă.
– Înseamnă că iar mă trezesc la 6.

🙂 În timp ce eu îl adorm pe Zmeu în altă cameră, Iris încearcă să-l aburească pe tată-su:
– Îmi dai ceva dulce, te rog?
– Hm, parcă doar în zilele cu antrenament ai voie dulce, nu? Azi nu ai antrenament.
– Ba am voie și azi.
– Da? Stai să-i scriu lui mama s-o întreb.
– Dar, tata, ești adult, poți decide și singur dacă am voie, nu e nevoie să o întrebi pe mama.

🙂 O cert:
– Iris, în seara asta ai fost nepoliticoasă cu tata, ai sărit calul, în casa asta nu așa facem lucrurile.
Răspunde:
– Bine, dar tu de ce îi iei lui apărarea? El e mai mare decât tine, se poate apăra și singur.

🙂 Să nu credeți că nu purtăm conversații și despre lucruri de-a dreptul importante:
– Mama! mă strigă cu îngrijorare în voce.
– Care-i baiul, puiule?
– O să fie eliberat Dragnea de la pușcarie. Ce ne facem? (🤣🤣🤣)
– Ei, asta-i bună, nu o să-l elibereze nimeni.
– Ba nu, că am auzit eu mai devreme la televizor.
– Ai auzit probabil că el cere judecătorilor eliberarea, dar asta nu înseamnă că o va primi. De fapt sunt sigură că va rămâne acolo unde e.
– Nu înțeleg.
– Cum să-ți explic eu ție, mai știi cum îmi cereai de dimineață ceva dulce?
– Aha.
– Și eu ți-am dat?
– Nu, zice bosumflată.
– Păi vezi? Tot așa și cu Dragnea.

🙂 – Mama, eu îl iubesc pe Zmeu de parcă ar fi al meu.
– Păi, nu e al tău?
– E fratele meu, da’ îl iubesc de parcă aș fi mama lui.
– Dar cum își iubesc mamele copiii?
– Păi, când se uită la ei simt focuri de artificii în piept și-n burtă.

🙂 Copiii împart totul cu părinții lor. Mucii, febra, tusea, durerea generalizată în tot corpul, sunt generoși foc.
– Mama, te doare peste tot?
– Da, Iris, mă doare tot corpul.
– Și ți-e frig?
– Da, cam dârdâi sub pătura asta.
– Te ustură în gât?
– Și asta, da.
– Îhîm, biata de tine. Îmi dai niște iaurt cu miere?

🙂 – Irisule, ce vrei să mănânci?
– Ce avem de mâncare?
– Ciorbă, salată, orez, sarmale, cred că au mai rămas și niște cartofi fierți. Ba mai e și puțin cuș-cuș.
– Meeeh, doar atâta avem? Ca eu iar n-am ce mânca.

🙂 Se trezește la 2 noaptea și zice:
– Gata cu somnul, hai să ne dăm jos din pat.
– Iris, încă e noapte. Și apoi, Moșu nu vine decât la copiii care dorm.
Suspină cu sârg și se întreabă:
– Nici nu știu de ce Moșului îi plac toți adormiții.

🙂 Doar dacă ești părinte poți auzi următoarea propoziție fără să te panichezi:
“Adună și pune capurile alea în gentuță, că altfel o să le pierzi.”

🙂 – Mama, ce ai mâncat când eu eram la grădi?
– O salată.
– Și atunci de ce ești murdară cu ciocolată la gură?

🙂 – Mama, vreau să mi le aducă Moșu și pe Ana cu Elsa când erau mici. Și pe mama lor.
– Iris, îmi pare rău, ai făcut deja lista pentru Moș și i-am trimis-o. Nu o mai putem modifica.
– Bine, nu-i nimic. O să le pun pe lista de anul trecut, pot? Pot, mama?
– Poți, cum să nu, dragu’ mamii.

🙂 – Mama, ce faci, te machiezi?
– Da.
– Nu prea te pricepi, că arăți la fel.
– Dar cum ar trebui sa arăt?
– Colorată, ca un curcubeu.

🙂 – Mama, îmi faci și mie o vitamina c desfrevencentă, te rog?

Mergem cu Zmeu la medic. La recepție sunt întrebată numele copilului.
– Zaharia Zm….ăăăă Carol, Zaharia Carol.
– Data nașterii?
-……….
– Data nașterii?
– A copilului? întreb eu, încercând să câștig timp.
– Desigur, a copilului.
-……………
Recepționera mă privește insistent, eu clipesc des, mă uit ba la ea, ba la M. El se prinde imediat că (iar!!!) nu-mi amintesc când am adus exact pe lume ficioru și răspunde în locul meu.
– 12 aprilie.
– 2019, adaug eu mândră tare.
Hal de mamă 🙈🤦‍♀️

🙂 – Iris, pune te rog jucăriile într-un singur loc, nu le mai împrăștia prin toată camera.
-…………….
– Da, Iris, vrei să-mi spui ceva?
– Îhî, că ești cam dictatoare azi.

🙂 Am plecat cu copiii de acasă, cu scopul precis de a cumpăra lipici pentru jucării. Pe drum calc aiurea și îmi sucesc un picior. Durerea e ascuțită și nu mai pot călca. Îl sun pe M să vină după noi, ne întoarcem acasă, glezna îmi e ușor umflată, însă acum reușesc să pășesc.
Iris:
– Mama, nu mai luăm lipici?
– Azi sigur nu. Îmi pare rău, dar mă doare piciorul destul de tare și nu pot merge până la magazin.
– Dar n-ai putea să te târâi până acolo?

🙂 – Mama, eu când o să fiu mare, o să locuiesc tot cu Zmeu.
– Hm, nu știu, poate o să fie căsătorit și o să aibă soție.
– Eee, nu-i nimic, poate să locuiască și ea cu noi, dar o să doarmă în altă cameră. Dacă o să am eu soț, poate să doarmă cu el.

🙂 – Mama lui X de la grădi are niște nări așaaaa de maaaaari.
– Sper că nu i-ai spus nimic referitor la asta.
– Nu, că știu că-i nepoliticos.
– Excelent, bravo!
– Doar m-am ghemuit ca să i le văd mai bine. Dup-aia i-am spus “bună” cu glas tare și în gând am continuat “doamnă năroasă”.

🙂 – Mama, îmi dai mie rochia asta?
– Nu, Irisule, asta e rochia mea, aș prefera să nu te joci cu ea.
– Hai, te rooog.
– Îmi pare rău, cu rochia asta nu ai voie.
– Dar, mama, după ce mori tu, rochia asta o să fie a mea?

🙂 – Mama, asta tu ești, zice ea, arătându-mi o căpățână pe care tocmai a desenat-o. Are ochii mici, niște gene lungi rău și un zâmbet cât China.
– Îhm, sunt drăguță, dar remarc că îmi lipsește nasul.
– Da, știu.
– Ah, am crezut că ai uitat să-l faci.
– Păi nu, că nu știu eu să fac un nas așa de mare ca al tău.

🙂 – Iris, dă-i te rog lui Zmeu jucăriile pe care le-a scăpat.
– Mama, iar te folosești de mine?

🙂 – Mama, ce e ăsta?
– Un mop.
– E nou?
– Da.
– Ai fost azi la cumpărături?
– Nu eu, tata a fost și a cumpărat mopul.
– Pentru tine?
– Bănuiesc că pentru mine, da.
– Nu-i corect, ție ți-a luat un cadou distractiv și mie nu mi-a cumpărat nimic.

🙂 – Tata, ce pantera aș putea fi, în afară de una neagră?
– Pantera roz?
– Aaaa, nu, aia nu, că tace din gură tot timpul, nu vorbește deloc.

🙂 La cinci ani, cât are ea, îmi poate da lejer lecții despre cum se face:
– Mama?
– Mmm?
– Am voie un tic-tac sau am voie două? Poți alege tu cu ce aromă îmi dai.

🙂 – Mama, Zmeu e așa haios când mânâncă.
– Cam este, așa-i?
– Da, cel mai tare îmi place când are gura plină cu piure și strănută.

🙂 Cum povestește un copil de cinci ani:
– Mama, mai ții minte atunci când am fost cu tata în parc?
– Nu. Când?
– Atunci când mi-am prins eu capul între lemnele alea.

🙂 Dimineață, când o duceam la grădiniță:
– Auuuu! Iris, mi-ai pus cumva pietricele în bocanci?
– De ce, te deranjează?

🙂 Adună câteva păpuși și îmi face prezentările.
– Asta cu părul roșu eram eu în grupa mică, asta cu părul mov când eram adolescentă, asta cu părul albastru când eram la facultate și asta cu capu’ rupt când eram mamă.

🙂 O aud pe Iris vorbind cu frate-său:
– Hai, măi bebe, las-o pe mama să mănânce, i se face foame și ei. Măcar o dată pe săptămână.

🙂 Stă cu farfuria în față și se uită cu dezgust la conținutul ei.
– Hai, puiule, încerc eu s-o îndemn. Mănâncă puțin.
– Tu ai gătit-o?
– Da.
– Și ce ai pus în ea?
– Dragoste, fac eu pe mama zen și drăgălașă.
– Mda, nu știu ce dragoste ai pus tu aici, că eu simt doar gustul ăsta de conopidă. Bleaaaah.

🙂 Iris, bosumflată toată că o ia tată-su de la grădi:
– Mama voiam să vină după mine, nu tu.
– Zău? Și dacă data viitoare când o să vin, o să-ți spun și eu că nu pe tine vreau să te iau acasă, ci pe X?
– Pfff, X urlă mai mult decât mine, l-ai aduce înapoi imediat.

🙂 – Mama, știi ce mi-a zis A la grădiniță?
– Ce?
– A zis: hey Iris, ești frumoasă!
– A fost drăguț, ți-a făcut un compliment.
– Mhm.
– Și tu ce i-ai zis?
– Să mă lase în pace că fac karate și știu să dau cu piciorul.

🙂 Iris își privește fratele dormind. Apoi vine repede și mă informează:
– Mama, să știi că Zmeu suge o țâță imaginară!

🙂 Am făcut salată de vinete cu ceapă verde. O întreb pe Iris:
– Vrei să guști?
– Da, zice.
Gustă și pe mutra ei e afișat un dezgust evident.
– Îți place? fac eu pe chioara.
– Mhm. Da.
– Zău, e bună?
Plescăie aproape cutremurându-se după ce a înghițit.
– E foarte gustoasă.
– Să-ți ung și ție o felie?
– Ei, nu chiar acum. Poate mai târziu, când se termină.

🙂 Iris, încercând să-l consoleze pe Zmeu, care plângea de sărea cămașa de pe el:
– Uite, mama, săracu Zmeu cum plânge. Of, nu mai plânge, gata, hai, Zmeule, gata. Hai, săracule, nu mai plânge. Săracule, mi-e milă de tine!

🙂 Dragoste la grădi.
X îmi spune:
– Iris m-o iubit într-o zi.
– Ah, da?
– Da, dar numa’ într-o zi, dup-aia nu m-o mai iubit.
Iris intervine:
– Pentru că m-ai mușcat de mână.
X se apără:
– Dacă m-ai tras de păr!

🙂 – Mama, închide geamul. Văd afară niște umbre de monștri.
– Unde zici că-s măgarii ăia? Ia să aibă ei curaj să apară la geamul meu. Vai de capul lor.
– Da, și eu cred că le-ar fi frică de tine.
– Hai măi, sunt chiar așa fioroasă, numai bună de înfricoșat monștri?
– O să se sperie când o să vadă cum îți vin ochelarii ăștia noi ai tăi.

🙂 Bunica si Iris stau aplecate deasupra lui Zmeu, admirându-l.
– Irisule, uite ce scump e, vezi?
– Ba nu a fost deloc scump. I l-au dat gratis lui mama.

🙂 La culcare:
– Mama, ai observat că noi parcă suntem un hot dog?
– Cum așa?
– Eu cu Zmeu suntem pâinicile alea și tu ești cârnatul ăla din mijloc.
…………….
Ketchup, muștar anyone?

🙂
Îl adorm pe Zmeu, alăptându-l. Înainte de asta n-am apucat să-i fac duș lui Iris, care a alergat jumate de zi prin curte și miroase ca o haită de purcei. Așa că am hotărât să-i fac duș după ce-l adorm pe flăcau. Doar că în cameră e întuneric și așteptând, ei i se cam închid ochii.
– Irisule, nu adormi, șoptesc eu.
– Da, mama. Mai durează?
– Încă puțin, haide, nu închide ochii, stai trează.
– Mama?
– Da?
– Îți dai seama că niciodată până acum nu mi-ai mai spus așa ceva?
….……….………..
Na, uite-așa, să vadă și ea cum e.

🙂 – Mama, mai e mult până la ziua mea?
– Nu, mai e doar puțin.
– Abia aștept să vină și să fiu mare.
– La cinci ani nu se poate spune că ești chiar mare.
– Ba sunt mare deja, n-ai văzut că-ți ajung aproape până la țâțe?

🙂 Iris e în curte când se întorc vecinii de la plimbare. Se opresc cu ea la gard si o întreabă:
– Ce faci, Iris?
– Bine. Acum am venit acasă.
– Ați fost la plajă sau la plimbare?
– Nuuuu, am fost la farmacie.
– Aoleu, ești bolnavă?
– Nu, am fost doar să cumpărăm cremă pentru puța roșie a fratelui meu.
………………………..
Să țin minte asta, ca să n-o iau cu mine când o fi să-mi cumpăr tampoane. 👀

🙂 Stând pe budă își scapă sirena din mână.
– Mamaaaaa, îmi ridici sirena, te rog?
Vin în baie și mă aplec cu greu, pentru că-l port pe Zmeu.
– Vaaaai, șalele mele, ma tângui eu de zor. Mă cam dor șalele, Irisule.
– Pentru că ești o ba..
– Poftim? Pentru că sunt ceeee?
– O bubble gum. Ești o bubble gum voiam să zic.
…………..
E clar, când o crește, o să aibă o carieră de succes în diplomație.

🙂 După ce în ultimele zile Iris n-a fost chiar cel mai cooperant copil, azi s-a uitat galeș la mine și m-a întreabat curioasă:
– E cam greu să ai copii mici, așa-i?

🙂 – Mama, eu și Zmeu am fost împreună, deodată în burta ta.
– Nu prea cred, Irisule.
– Ba da, crede-mă, că eu îmi amintesc.
– Și-atunci de ce nu sunteți gemeni?
– Pentru că atunci când m-am născut eu, i-am zis să mai aștepte puțin, să văd eu cum e aici la voi.
– Aha.
– Apoi îi ziceam și lui să vină după ce vedeam.
– Și cum ți s-a părut că e aici?
– Fain, așa că l-am chemat și pe el.

🙂 – Mama, mi-aș dori să nu am buricu’ ăsta, zice, în timp ce îl inspectează disprețuitor cu arătătorul.
– Păi?
– E doar o gaură. Nu înțeleg la ce e bun. Și e urât. Toți buricii sunt urâți.
– Toate buricele, Irisule.
– Îmi place mai mult cum zic eu.
– Buricul a fost organul prin care primeai hrană atunci când erai în burta mea. Tot prin el ajungea la tine și oxigenul, așa că ar trebui să-ți placă de el.
– Nici nu-i adevărat, tot tu m-ai învățat cum copacii ne dau oxigen. Ce, tu aveai copaci în burtă?

🙂 După ce a văzut la tv imaginile în care Simona Halep prezenta trofeul de la Wimbledon locuitorilor Constanței, Iris m-a întrebat:
– Mama, ăla e castronul din care o să-și mănânce Simona gustarea?

🙂 – Mama, eu nu vă zic vouă ca să nu vă întristați, dar abia aștept să se strice mașina asta, ca să cumpărăm alta roz.

🙂 După ce a alergat desculță prin curte, Iris m-a apostrofat supărată:
– Mama, de ce nu-mi pupi și mie tălpile, așa cum faci cu tălpițele lui Zmeu?

🙂 De ceva vreme mă tot bate la cap să-i cumpăr nu știu ce păpușă brioșică. Iar eu am tot amânat-o până în seara asta, când am googălit jucăria și i-am dat telefonul să-și aleagă un model, promițându-i că i-o comand data viitoare când îi cumpăr scutece lui Zmeu.
– Uite, din-asta are X de la grădi.
– Și pe asta o vrei și tu?
– Nuuuu. Uite, din-asta are Y.
– O alegi?
– Nuuuu, nu pe asta. Mai caut.
Pufnește și oftează tot căutând și neputând să se decidă.
– Mama, am voie două?
– Haha, nu.
– Nu pot, nu găsesc, nu este, toate sunt urâte, zice.
E șucărită și prevăd cum se naște un pui de tantrum.
– Care-i baiul Irisule?
– N-o găsesc.
– Era una anume care îți plăcea și n-o găsești?
– Nu.
– Atunci?
– Nu înțelegi? Eu caut una care nu există!

🙂 Își mângâie duios fratele pe obrajii bucălați și îi spune drăgăstos:
– Zmeule, ești cel mai drăguț bebeluș din lume. Mai ales când dormi. Și atunci când taci.
Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți:
Să râdem cu Iris
Să râdem cu Iris II
Să râdem cu Iris III
Să râdem cu Iris IV
Sa radem cu Iris V
Sa radem cu Iris VI
Sa radem cu Iris VII
Sa radem cu Iris VIII

Sa radem cu Iris IX
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

– Mama, eu știu care e cea mai grea meserie din lume.
– Care e, că sunt curioasă să știu și eu?
– Meseria de mamă. E cea mai grea dintre toate care există în tot universul. Tata mi-a zis asta. E adevărat?
– Dacă zice tata, atunci așa o fi, puiule.

Dacă m-ar întreba pe mine cineva ce-mi doresc cel mai și cel mai tare, aș zice fără să respir și fără să clipesc, că aș vrea să dorm o noapte întreagă. Să pun capul pe o pernă răcoroasă seara și să mă trezesc în aceeași poziție dimineață. Să dorm tun, cum ar veni. Fără copii, dacă s-ar putea, mulțumesc frumos!

Când ești privată de somn deja de ani buni, câteodată doar plutești pe aici, printre ceilalți, n-ai putea afirma că exiști și participi activ la ce se întâmplă în jurul tău, atât de obosită ești.

În unele zile, eu doar la asta mă gândesc și aștept, să se facă odată seară, să mă cufund în somn, măcar atât cât o avea milă puradelul să mă lase, o oră, o jumătate de oră, două ore, doamne-ajută, trei, iau oricât mi se dă fără să comentez.

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc acum, ci despre ce fac noaptea, atunci când copiii m-ar lăsa să dorm, dar eu aleg altceva.

Se întâmplă pe întuneric, da, dar nu implică nimic fierbinte, nici cămăși de noapte sexy sau așternut de satin.

În nopțile în care la stânga și la dreapta mea se aud respirațiile profunde ale copiilor mei adormiți, stau ca bleaga și mă uit la ei, de parcă n-am avut toată ziua la dispoziție să-i admir. Stau cu bărbia sprijinită în palme și îi privesc, de parcă i-aș vedea pentru prima dată.

Au amândoi gene lungi, năsucuri mici și buze pline. El doarme pe spate, cu mâinile ridicate deasupra capului , ea doarme ghemuită pe-o parte, cu mâinile lângă față. Le admir pe rând degetele, frunțile, pielea fină și rămân iarăși uimită că din pântecul meu au ieșit în lumea asta. Că iată, am făcut și eu ceva bun.

Mă uit la ei cum dorm fără griji, mai foindu-se, mai vorbind în somn, uneori cel mic căutând sânul cu gura, Iris lipindu-se toată de mine până și în vis. Uneori petrec așa minute bune, alteori mă uit la ei mai bine de-o oră. Mă întorc cu spatele la unul din ei ca să-l pot admira mai de aproape pe celălalt, apoi invers.

Zmeu își țuguie buzele și mă abțin cu greu să nu-l pup, zâmbește apoi larg în somn, lăsându-mă pe mine să mă întreb ce-o fi visând.

Adorm și eu abia după ce i-am contemplat pe amândoi îndelung, chiar dacă știu că următoarea trezire va fi în jumătate se oră. Deși cel mai mult îmi doresc să dorm, nu pot renunța la plăcerea de a-i admira în timpul somnului.

Gata, șșș, liniște, acum e ora de culcare. Noapte bună, tuturor!

Cel mai tare îți place să te țin în brațe, întinzi mâinile să te iau hopa sus. Acolo, îți așezi capul pe pieptul meu, de parcă ai vrea să-mi mai asculți bătăile inimii încă puțin.

Îți place să te ridicăm sus de tot, chiar dacă ți se face și puțin frică.

Te gâdili. Râzi cu hohote scurte și voce groasă, de bărbățel.

Îți plac pastele cu sos de roșii și usturoi.

Ai șase dinți. Patru sus și doi jos.

Mergi de-a bușilea. Molcom, nu te grăbești nicăieri.

Uneori mă muști când te alăptez și te superi dacă te cert.

Albastrul ochilor tăi e tot mai senin în fiecare zi.

Zâmbești mult, ai o veselie molipsitoare, după ce începi tu, zâmbim cu toții.

Îți place să-l tragi pe tată-tu de barbă. Îl doare, bietul de el, dar nu zice nici pâs. La fel ca soră-ta, căreia i-ai smuls un smoc de păr, iar ea n-a zic nici mâc, deși atunci când îi prind eu părul se vaită că o trag.

Uneori îți sugi degetul mare.

Nu prea îți place să dormi.

Știi să faci ca lupul dacă-ți cer, auuuuu. P. S. Ești foarte fioros.

Le zâmbești străinilor doar dacă ești în brațele mele, dacă ești în cărucior te sperie și vrei să te lase în pace.

Te trezești des noaptea. Într-o noapte am numărat vreo douăzeci de treziri.

Ți-ar plăcea să te joci cu Lego-ul lui Iris, dar nu-ți dăm voie și plângi de supărare.

Îți place să molfăi șervețele.

Îți place când îți cânt.

Spui: ma-ma-ma, ta-ta-ta, ba-ba-ba, da-da-da, ga-ga-ga pa-pa-pa.

Nu plângi noaptea. Te liniștești imediat ce mă simți lângă tine.

Preferi să mănânci din mâncarea gătită pentru toată familia decât să guști piureurile de bebeluș.

Îți plac baloanele.

Îți place sunetul făcut de jucăriile aruncate pe parchet.

A început în sfârșit să-ți crească și ție părul.

Semeni foarte tare cu Iris.

Ai început să plângi după tată-tu.

Îți stă bine cu orice culoare.

Ronțăi coperți cartonate de cărți.

Te uiți după Iris tot timpul, te bucuri zgomotos când apare, îți place să te joci cu ea.

Ești o încântare pentru ochii și sufletul meu. Nu mă mai satur să te admir. Ești moale și bun, stai la pupat, comunicăm într-un fel care ne e cunoscut doar nouă.

Crești, puiule, crești cu o viteză care mă surprinde. Încă ești bebeluș, dar nu pentru multă vreme de-acum înainte. Dar stai fără grijă, eu am de gând să profit de fiecare clipă, fiecare zi, fiecare zâmbet, fiecare hohot. Te iubește mama, Zmeule!

Dosar de Mamă e și pe Facebook