Am început cu raftul de sus, acolo unde sunt bluzele cu mâneci lungi și tricourile ei. Printre ele îmi mai ascund eu câteodată ciocolata pe care o ronțăi după ce adorm copiii. (Dar asta e altă poveste.)

Apoi am continuat cu al doilea raft, cel pe care se odihnesc colanții, pantalonii și fustele. Am lăsat pentru final raftul de jos, raft de importanță majoră, cel locuit de rochițe.

Le-am scos pe toate, pe rând și le-am sortat. Pe unele le-am împăturit frumos la loc, pe altele le-am pus deoparte și mai apoi le-am împărțit în două grămăjoare: haine de dat mai departe și haine care vor deveni cârpe de praf. Eu sunt așa, mai zgârcită, la mine nimic nu se aruncă, totul se refolosește.

Pe măsură ce netezeam și împătuream hainele cărora le era sortit să nu se mai întorcă în dulap, m-a lovit melancolia fix în piept.

A fost unul din momentele alea când ai în fața ochilor dovada clară că ți-a crescut copilul. Iată, astea-s hainele care nu-i mai vin, pe care nu le va mai îmbrăca niciodată. Haine pe care atunci când le spălai, părea de neînchipuit că va veni cândva și acest moment.

Lui Iris i s-au lungit picioarele și mâinile, e mai înaltă, nu mai are chip de bebeluș, deși încă e frumoasă de rupe. Are cinci ani jumate. Săptămâna trecută a avut evaluarea psihosomatică și am înscris-o la școală. La școală, mă auziți?

Uite, prima ei fustiță tutu, pe care am cumpărat-o de la Pepco, îmi aduc aminte perfect. A purtat-o non stop o perioadă, chiar și la minus 15 grade, la Ciuc, peste salopeta de iarnă. Încă nu împlinise trei ani.

Sau rochița albă cu sclipici, pe care a purtat-o la prima ei serbare de Crăciun. A urlat de supărare când a văzut că prietenele ei erau îmbrăcate cu fuste de tulle identice. Ar fi vrut să fie și ea îmbrăcată ca ele. Am dus-o la baie și i-am spus că rochia ei e magică. Așa s-a oprit din plâns. Îi ștergeam nasul și îi povesteam cum zâna cea bună a făcut bibbidi-bobbidi-boo, deasupra rochiței, cu bagheta ei magică, iar rochița s-a umplut cu sclipici fermecat. Singura rochiță din lume de felul ăsta, una cu adevărat specială. S-a liniștit și apoi serbarea a fost o bucurie.

Sau maieul cu Hello Kitty, pe care îl purta ca pe-o rochie, atât de mare îi era. Acum îi ajunge până la buric.

Colanții portocalii cu elefanți, colanții gri cu unicorni în genunchi, colanții albaștri cu Belle și Cinderella, colanții cu dungi verzi, colanții cu volănașe, toți îi sunt strâmți acum.

Rochița de vrăjitoare cu plasă verde și pânze de păianjen, pe care într-o vreme o spălam seara, ca s-o aibă curată a doua zi, pentru că refuza orice alte haine.

Rochia albastră care îi scotea în evidență culoarea ochilor. Îmbrăcată cu ea era ca o albăstrică.

Bluza gri pe care a purtat-o când a făcut prima poză magnetică cu Mickey Mouse, la grădi. În poză face strâmb semnul OK cu degetul, și zâmbește forțat. E la loc de cinste și acum, lipită pe frigider.

Căciula de lână, din cauza căreia se plângea că o mânca scalpul.

Rochița cu flori mărunte în care se învârtea până amețea și cădea în fund.

Tricoul roz cu picățele albe. Îl purta cu orice, fustă, colanți, sub rochie tip maieu, era o adevărată pièce de résistance în garderoba ei.

Am mângâiat fiecare piesă de îmbrăcăminte și am oftat cu resemnare. Am așteptat atâta vreme ca fraiera, să treacă anumite etape din viața ei, crezând că următoarea va fi mai ușoară. Când avea tantrumuri, când nu-mi dădea mâna pe stradă, când întreba “de ce” întruna, când nu voia să stea decât cu mine, când nu dormea. Și îmi dădeam ochii peste cap când auzeam de la alte mame că-mi va fi dor. Eram sigură că nu. Dar îmi e, vai, cât de dor îmi este.

Să treacă odată voiam, să nu mai urle, să nu mai vrea doar în brațe, să mă asculte când îi spuneam ceva important. Și au trecut, așa cum mi-am dorit. Dovadă stă grămăjoara asta de haine care acum nu o mai încap. Fraieră am mai fost!

Încă mă pupă și mă îmbrățișează, încă îmi mai caută aprobarea. Dar acum nu se mai agață de mine. Există o lume întreagă acolo, una care o va prinde ca un vârtej până la urmă, așa cum e firesc de altfel, iar ea se desprinde ușor de mine și câte puțin, încearcă marea cu degetul.

Acum e loc în dulap pentru alte haine, unele noi pe care o să le poarte în alte aventuri. Iar eu o să-mi amintesc tot, fiecare bluză, fiecare mânecă și guler, fiecare steluță, bulină sau dungă. Așa-s eu, uneori fraieră, alteori doar nostalgică.

Dosar de Mamă e și pe Facebook.