Category: Diverse

N-aveam chef să le fac altceva, deja gătisem o supă cu tăiței pentru prânz. Și-apoi cine s-a autoproclamat șef și a decis că nu avem voie să mâncăm desert la cină? Că nu e sănătos and all that?

Eu v-am avertizat că dacă îmi citiți blogul ca să aflați cum se cresc corect copiii, atunci n-ați ajuns unde trebuia.

Cum ziceam, am amestecat orezul fiert cu lapte, un cub de unt, niște vanilie și aia a fost. Desigur că l-am îndulcit cu zahăr (the horror!) pentru noi ăștia mai mari, iar pentru Zmeu cu o jumătate de banană coaptă.

În timp ce amestecam în oală, un bebeluș mă trăgea de pantaloni ca să-l iau în brațe, iar o fetiță blondă și veselă îmi arăta ce construise din piese lego. Mirosea a vanilie, a copilărie, a casă în care cresc copii. Dacă închideai ochii îți puteai imagina jucăriile aruncate prin casă, pereții mânjiți cu urme lăsate de degețele pline cu grăsime, sau poate cu acuarele. Atâta doar că eu nu trebuie să închid ochii sau să-mi imaginez.

Eu trăiesc azi, acum, în seara asta, cu aroma vaniliei în nări, cu casa vraiște iar, cu doi copii sănătoși și plini de viață, har Domnului.

Când a intrat M pe ușă și Iris i-a zis șoptit, de parcă ar fi fost un secret prețios, că mama pregătește ceva delicios și dulce la cină, am știut de ce nu mă simt vinovată nici măcar cât negru sub unghie.

E bun mama, zicea ea, în timp ce frate-său își lingea bobițe de orez de pe buzele-i frumoase și altele i se odihneau pe nasul mic, e bun orezul ăsta al tău cu lapte, uite parcă e magic și are gheață, sigur e un orez vrăjit, așa-i?

Așa-i, puiule, l-am vrăjit cu o vrajă doar de mame știută. Una care zice că orez cu lapte la cină, fie el chiar îndulcit cu zahăr, e o idee nemaipomenită câteodată.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Eu nu cred ca ne naștem singuri, așa cum se tot spune. Nimeni nu se naște singur, în clipa în care scoatem nasul în lume, lângă fiecare dintre noi este o mamă. O cunoaștem dintr-o mie. Eu pe-a mea sigur.

Nu mai e alta ca ea. Și dacă ar fi, nu mi-ar trebui. Eu nu m-am născut singură, mama era și ea acolo.

Așa să știi, mamă, că niciodată nu m-am simțit singură, datorită ție. Pentru mine ești linia orizontului, ești acasă, ești omul care mă vede și mă iubește exact așa cum sunt.

Nu e nevoie ca mamele să fie perfecte, copiii lor nu au nevoie ca ele să posede asemenea calitate imposibilă. Ca să fii o mamă bună, nu trebuie să le faci pe toate, nu e necesar să muți munții din loc pentru copilul tău. Nu, el are nevoie de un singur lucru. Unul atât de simplu.

Copilul trebuie să știe doar că mama e acolo pentru el. În schimb, ea chiar trebuie să fie. Locul unde copilul se întoarce, ca mama să-i mai sufle în aripi, unde își întoarce privirea dacă se împiedică, în brațele căreia poate plânge fără rușine.

Îți mulțumesc, mama, că ai fost mereu acolo pentru mine, că niciodată n-am fost singură, că întotdeauna te-am știut aproape, oricâți kilometri ar fi fost între noi. Ești farul meu aprins atunci când în jur e întuneric, ești calmul chiar și atunci când e furtună. Te iubesc și îmi doresc din suflet să ne vedem cât mai curând!

La mulți ani!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

– Iris, cu cine vorbești? am întrebat-o, în timp ce îl îmbrăcam pe Zmeu ca să ieșim și noi în curte.

– Cu un domn vecin, mi-a răspuns, iar eu am ieșit val-vârtej din casă, cu ăsta micu’ îmbrăcat doar pe jumătate, ca să verific cu cine vorbea copila.

Suntem în izolare de cinci săptămâni, Iris știe foarte bine că n-are voie să se apropie de nimeni, iar pentru că locuim în câmp, pe strada noastră oricum nu circulă aproape nimeni, nici în condiții normale.

Domnul cu care Iris conversa prin gard, (la o distanță de vreo cinci metri) era bătrânul care de câteva zile locuiește în casa vecină. Probabil l-a adus fiul său, ca să fie mai bine izolat, să poată ieși în curte la aer, cine știe.

Vorbeau cu Iris despre extratereștrii, rachete și spațiu. Ea trăncănea într-una, el o aproba, în timp ce muncea greoi.

L-am mai văzut și ieri. Am observat că deși partea stângă a corpului îi este paralizată, încerca să curețe buruienile din jurul casei cu o sapă pe care o ținea în mâna dreaptă.

A săpat cam o oră, mișcându-se cu greu, oprindu-se uneori, cu mâna dreaptă tremurându-i pe sapă. Nu reușea să scoată buruienile, munca îi era aproape în van. Nu-i vedeam chipul, dar ghiceam în atitudinea lui un soi de încăpățânare și îndârjire, care m-au înduioșat teribil.

L-am urmărit și azi. Își târâia piciorul stâng și nu-și mișca deloc mâna stângă, dar săpa în continuare buruienile, cu aceeași determinare. În același loc de ieri. O acțiune inutilă și repetitivă, la prima vedere. Dar poate pentru el nu este inutilă, mă gândeam. Poate îi dă un scop zilnic, în izolarea asta nenorocită, când e închis singur într-o casă mare și poate singurul dialog pe care l-a avut în ultimele zile, a fost despre extratereștrii, cu o fetiță de cinci ani.

Și pentru oamenii ca acest vecin stăm noi în case, mă rog să nu uite nimeni asta. Nu doar pentru noi, ci și pentru cei ca el. Oameni care dacă se infectează, vor fi în pericol de moarte. Nu sunt cuvinte mari, e doar purul adevăr. Moarte, da!

La noi acasă se sărbătorește Paștele de două ori, eu fiind catolică, restul membrilor familiei sunt ortodocși. Duminica trecută am aprins o lumânare mică, una tip pastilă, nimic fancy, am zis în gând lângă ea Tatăl Nostru și astfel am avut lumină. Pentru mine lumina de acolo vine, din rugăciune, din credință. Cred într-un Dumnezeu bun, care-și iubește copiii, unul care nu i-ar pune niciodată intenționat în pericol. Domnul nu e răzbunător, nu e neiertător și crud. Nu ne-ar cere niciodată să ne punem în pericol, în numele lui, doar pentru lumină.

Înțeleg dorința de a privi către biserică, nevoia de Dumnezeu, mai ales în momentele acestea, însă El e peste tot, în toate lucrurile, Îl putem afla oriunde.

Am stat cinci săptămâni acasă, nu putem risca după atâtea sacrificii, nu ne permitem să facem asta, nu cu sistemul nostru sanitar, nu cu infecțiile din spitalele românești. Stați acasă! Noi vom sta, pentru noi dar și pentru vecinul nostru. Ca să aibă șansa să curețe toate buruienile din jurul curții lui, în cele din urmă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Primăvara și toamna sunt anotimpurile mele favorite. Toamna devreme. Atunci când încă e cald, dar natura începe să arate ca pictată într-un tablou lucrat de un artist cam prea îndrăgostit de galben și portocaliu. Atunci s-a născut Iris.

Iar primăvara e anotimpul pe care îl aștept cu nerăbdare pentru că e plin de viață. E dovada că nimic nu rămâne veșnic gri și uscat, că până la urmă, iarba încolțește, copacii înfloresc și totul în jur abundă de viață. Atunci te-ai născut tu, Zmeule. Acum un an, la mijlocul primăverii, ai venit să fii cu noi.

Ești un spiriduș. Vesel și bun. Bun ca o zmeură coaptă și dulce. Ai sclipiri în ochii albaștri, plini de curiozitate. Îți place foarte tare de noi toți. De mine pentru că sunt mama și știu tot. De ce plângi, dacă te doare ceva, cât de caldă să fie apa la baie, când ți-e somn, lucruri din-astea. Plus că tot eu sunt doamna cu lacto barul deschis non stop. Vrei în brațele mele oricând, oricum și oricât. Hopa sus e cel mai fain. Mă pupi după ce îmi iei fața între mâinile tale mici. Plângi cu necaz dacă plec din cameră și te liniștești imediat ce revin și te ridic. Îmi spui ma-ma-ma-ma-ma pe toate tonurile. Ești generos și îmi dai orice îți cer. Nu-ți place deloc să-ți schimb scutecul. Te joci ca un mâț, arunci jucăriile în toate direcțiile. Încerci să te încalți singur. Îți plac mingile.

De Iris îți place pentru că e copil și se joacă cu tine. Când o vezi, țopăi și dai din picioare. O strigi tare “Iiiiii”. Te urci pe ea și o tragi de păr, dar nu se supără aproape niciodată. Te mai păcălește când vrea fix jucăria cu care te joci tu, dar ești un domn și treci cu vederea. Te uiți la ea ca babele la icoane. Nu-ți place când insistă să te pupe și să te strângă în brațe, dar o iubești cu tot sufletul tău de spiriduș.

De tata îți place pentru că te ridică tocmai până la tavan și știe să te învârtă în aer. Stă în spatele tău până urci toate scările și te urcă pe motocicleta lui.

Pe Ozzy mergi să îl vezi la geam în fiecare dimineață. Când ești în curte te pupă și te cheamă la joacă.

Îmi pare rău că de ziua ta nu-ți pot arăta primăvara, nu putem vedea narcisele albe sau galbene, lalele, irișii frumoși sau cum înflorește liliacul. Nu te pot duce în parc sau pe malul mării. Împlinești un an în izolare, probabil vei face primii pași tot în condițiile astea.

Ca de fiecare dată când un copil de-al meu își sărbătorește ziua de naștere, am un car de emoții, retrăind ziua cu pricina. Îmi amintesc tot, fiecare detaliu, din momentul în care mi s-a rupt apa și până când te-am născut. Îmi amintesc cum te-am primit în brațe, plânsetele tale mici ca de mâț, recunoștința și euforia. Ești o bucurie, copile!

La mulți ani, Zmeule! Te iubim cum doar noi știm!

Aici e povestea nașterii tale: https://dosardemama.wordpress.com/2019/04/18/nasterea-lui-zmeurica/

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Stăteam întinse pe covor și ne jucam că o mâncam. Îi gustam pe rând urechile, obrajii cu gropițe și umerii. Ea se zbătea și protesta printre hohote de râs: “mama, mă gâdili, mama, mănâncă-mi și burtica.”

Apoi ne-am liniștit și am rămas acolo pe covor, lipite una de alta, pentru scurtă vreme. Nu mai avem prea des ocazia să stăm așa, una băgată în cealaltă, așa că am profitat de ocazie.

Zmeu a venit și el, lipa-lipa, repejor, să se urce vârf peste grămadă, în timp ce trăncănea mama-mama-mama. M-a mozolit cu pupici băloși, mai dulci decât mierea. I-am strâns pe amândoi cu câte un braț și ochii umezi, până s-au zbătut întru eliberare.

Zmeu a zbughit-o către scări, chiuind de bucurie că nu-s blocate și a început să le urce, cu tată-su în spatele lui, păzindu-l grijuliu. Pe la a cincea treaptă ne-a căutat cu privirea, printre stâlpii balustradei și a râs, mândru de înălțimile cucerite.

Iris și-a băgat nasul în gâtul meu și a zis:

– Vezi, mama, pentru asta îmi place să stau acasă. Așa arată iubirea.

Dosar de Mama e si pe Facebook

De la începutul izolării până acum, Iris mi-a spus deja de câteva ori că ar vrea niște jucării noi. Având în vedere că peste o săptămână sunt Floriile, apoi vine și Iepurașul de Paște, i-am zis ca va fi nevoie să aștepte.

Nu cumpărăm jucării des și niciodată doar pentru ca X sau Y au una sau alta. Faptul că alți copii primesc mai multe jucării, nu e un argument valid la noi acasă. Pentru că are destule și de cele mai multe ori una nouă prezintă interes doar o zi sau două.

Izolarea însă nu e ușor de dus pentru un copil, zilele sunt lungi, rutina devine apăsătoare, totul se repetă zi de zi, așadar m-am gândit la o soluție ca totuși Iris să se bucure de jucării noi, fără să fac cheltuieli suplimentare.

N-a fost nevoie să scot cardul, pentru că materialele le aveam deja acasă când mi-a venit ideea să-i fac prințese din mărgele termoadezive. Noi le avem de la Ikea, însă le puteți găsi destul de simplu și online. Se cumpără musai împreună cu tabla de lucru, pentru a da formă figurinelor.

Modelele le-am căutat pe net, sunt mii de variante, pentru toate gusturile. Asta a ieșit, copilul mulțumit, portofelul mamei intact, stăm acasă în continuare. ☺️

P. S. Laptopul mi s-a stricat, așa că voi posta doar de pe telefon o vreme, îmi cer scuze dacă pozele și/sau textul se aliniază aiurea.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

O dată la câteva zile, M merge la cumpărături, pentru că nu ne-am făcut provizii extraordinare. Copiii au nevoie de fructe și legume proaspete, lapte, ouă, știți voi. Așa că în timp ce făceam ieri un inventar rapid, încercând să-mi dau seama ce ne mai lipsește pe lângă alimentele de bază, am descoperit că nu prea mai avem hârtie igienică. Ați ghicit, nici provizii de hârtie n-am făcut.

Și cum mă scărpinam eu în creștet, întrebându-mă ce ne facem dacă M nu mai găsește să cumpere, mi-am adus aminte de pățania pe care o voi dezvolta mai jos.

Se făcea că acum mulți ani, lucram pe vas de croazieră și tocmai fusesem promovată assistent housekeeping manager trainee. Ce pompos și important sună, așa-i? În realitate eram doar un asistent manager învățăcel, pe departamentul de curațenie, detașată la spălătoria vasului. Adică acolo unde se păstrează toate așternuturile de pe vapor, ale pasagerilor și ale angajaților deopotrivă, prosoapele, detergenții, produsele de igienă. Printre responsabilitățile pe care le aveam, era și cea de a mă asigura că săptămânal comandam necesarul pentru croaziera următoare.

Dezinfectanți, săpun, șampon, mănuși, măști, bureți, etc. Înainte să trimit comanda, făceam un inventar. Pentru că eram încă învățăcel și mă instruiam din mers, în ziua despre care vă povestesc, am uitat să adaug la comandă tocmai hârtia igienică.

Aham, pentru un ditamai vaporul cu 2000 de pasageri și 1000 de angajați la bord. E nevoie să vă zic ce gălușcă mare am înghițit când am înțeles ce prostie făcusem? Că lăsasem 3000 de dosuri fără posibilitatea de a fi șterse? Că le lăsasem, cum ar veni, descoperite?

Imaginați-vă ce față avea managerul când i-am spus ce (nu) făcusem. Ne-am perpelit o vreme, apoi am scotocit toate vestiarele, dulapurile și cabinele după rezerve din mult râvnita hârtie igienică. Am avut noroc cu cameriștii care mi-au dat fiecare din stocurile proprii și uite așa, nici măcar un singur funduleț de pasager nu a avut de suferit, deși doar eu știu cum am numărat și împărțit fiecare pătrațel de hârtie igienică, de-a lungul acelei croaziere.

Revenind la ziua de ieri, m-am liniștit imediat, chiar dacă rezervele noastre de hârtie s-au împuținat. Dacă m-am descurcat să găsesc resurse pentru un vapor întreg, cred că o voi scoate eu la capăt și pentru astea patru funduri ale noastre.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

– Se vede? mă întreabă mama prin ecranul telefonului.
Îi văd nasul, ochii și fruntea, iar pe tata, care e în spatele ei, nu-l văd aproape deloc.
– Mișcă puțin monitorul în jos, îi zic. Și aprinde lumina ca să vă vedem mai bine.

– Servus, spunem amândouă cu zâmbetul până la urechi, când în sfârșit, detaliile tehnice au fost rezolvate. Ce faceți? întreb eu.
– Ce să facem, răspunde mama, stăm cuminți acasă.

Apoi o clipă nu mai zice nimeni nimic. Alung gândurile care încep să-mi dea târcoale și încerc să mă concentrez doar la acest moment. Aici și acum, atât.
Mama are ochelarii “de aproape” pe nas, iar tata se uită la mine peste umărul ei. I-aș putea privi până mâine și tot nu m-aș sătura. Nu i-am mai văzut de luni bune și mi-e foarte dor de ei. Știu ca e foarte posibil ca vara aceasta să nu ne mai întâlnim, așa cum o făceam în fiecare an. Înghit nodul cu lacrimi din gât și îmi repet. Hey, aici și acum.

– Arată-ne copiii. Ia să vă vadă bunica, frumoșilor. Ce faci, Iris? Zmeurel, dolofanule, ce faci tu, puiule?

Mă plimb prin casă după copii, filmându-i cu telefonul, ca să-i poată vedea bunicii. Vorbim despre ce am mai văzut la știri, despre ce am mai gătit unii și ceilalți, facem glume despre izolare.

Își trec timpul cum pot, bunicii. Mai stau la televizor, mai online, mai o integramă sau un joc de remmy. Stau în casă și nu le văd pe viu nici măcar pe celelalte nepoate, sau pe sora mea, deși trăiesc în același oraș, la câteva blocuri distanță. Pentru că asta e cea mai sigură cale. Nu și cea mai ușoară, desigur. Dar e calea care salvează vieți. Pe ale lor și pe ale altora.

Dragi bunici aflați în izolare, știm că e greu, dar vă rugăm în continuare să stați în case. Greul abia începe. Vor muri oameni! Noi vă vrem pe voi vii! Vrem să ne mai putem vedea față în față, vrem să vă strângem în brațe când boala va fi trecut. Vrem să ne mai putem sfătui cu voi și altădată, să mai petrecem sfinte sărbători împreună și în anii următori.

Pentru noi sunteți de neînlocuit, așadar vă implorăm, stați în casă! Vrem să vă mai jucați cu nepoții, să mai bem o cafea împreună, vrem să mai gustăm din prăjitura cu nucă a mamei și din vinul făcut de tata. Stați acasă!

Trăim timpuri în care voi sunteți cei mai încercați. Nu mai puteți ieși la plimbare să vedeți pomii în floare și nici cum încolțește iarba. Nu vă mai puteți ruga în sfânta biserică, sau odihni pe o bancă în parc. Însă, dragi bunici, toate vor fi la locul lor atunci când coșmarul se va fi sfârșit. Vor mai urma și alte primăveri, băncile din parc vă vor aștepta și ele cuminți, iar Dumnezeu vă aude ruga de oriunde ați ridica-o către ceruri.

Rămâneți în casă, iar noi promitem să vă sunăm în fiecare zi. Promitem că ne vom vedea prin ecranele telefoanelor si ale laptopurilor în fiecare zi. Stați în casă acum, ca să ne putem bucura de viitor împreună.

Vă iubim și ne e dor de voi!
Cu drag, ai voștri copii și nepoți!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Mă tot gândesc la copii. La ai mei și la ai altora. Zilele astea nu-s deloc ușoare pentru ei. Observă zilnic îngrijorarea părinților, nu mai au rutina grădiniței sau a școlii, nu pot să iasă afară din case și nu pot să-și vadă prietenii sau rudele. La prima vedere pare groaznic. Însă dacă o să fiți atenți, o să observați că ăștia mici s-ar putea să vadă altfel lucrurile.

– Iris, cât se greu e să stai acasă?

– Mie îmi place să stau acasă, de ce să fie greu?

– Pentru că nu mai mergi la grădi, nu mai poți ieși afară la joacă.

– Acasă e mai bine decât la grădi.

– Păi, nu ți-e dor de colegii tăi?

– Ba da, de colegi și de doamne, dar tot mai bine e acasă. Îmi place să fiu acasă cu voi tot timpul. Toată ziua, tot mereu. Cu tine, cu tata și ăsta micu. Mă bucur foarte tare că suntem toți împreună.

S-ar putea ca fetița asta să fi înțeles mai bine decât mulți adulți, că perioada asta pe care o traversăm, nu vine doar cu nenorocita de boală. Ni s-a dat șansa să fim realmente împreună. Tot timpul, așa cum zice Iris. Pentru copii e o bucurie să fie cu părinții. Oare de ce pentru mulți adulți e o corvoadă să fie cu copiii?

Acum putem spune fără să exagerăm, că nu știm ce ne aduce ziua de mâine, ne-am putea îmbolnăvi, am putea chiar muri. Când privești lucrurile din perspectiva asta, ce anume devine prioritate?

Mai contează foarte tare că nu poți ieși într-un club sau restaurant? Că nu te poți plimba la mall? Că nu mai poți pleca în concediu? Îți mai vine să pierzi timpul ascunzându-te în ecranul telefonului?

Tot copiii ne învață ce e important. Chiar dacă ne pierdem răbdarea și țipăm la ei, că vai, e greu să-i avem toată ziua acasă, ei tot se bucură să fie cu noi. Așa ciufuți cum suntem, ne preferă pe noi. Bineînțeles că au dreptate, bineînțeles că ei știu mai bine decât noi, ditamai adulții.

Mor oameni în jurul nostru, this is not a drill, chiar se întâmplă, degeaba fugim de realitate. Între timp, nouă ni s-a dat șansa să stăm mult unii cu alții, cu copiii, cu soțul/soția, să ne uităm mai bine unii la ceilalți, să-i ascultăm pe cei de lângă noi cu mai multă atenție.

Deocamdată avem timp. Iar timpul împreună e un dar. Cel mai mare dar. Să ne aducem aminte de asta și când izolarea se va fi terminat.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Se spune că e bine să vorbești despre fricile tale, să nu le ignori sau să-ți imaginezi că vor trece de la sine. Că asta ajută. Pe tine să te eliberezi, pe alții să înțeleagă că nu sunt singuri. Așadar asta voi face în continuare, voi vorbi despre ele.

Ieri a fost prima zi în care am avut puternica senzație că lumea se prăbușește. Senzația asta se numește frică.

Mi-e teamă de tot ce urmează, incertitudinea, așteptarea, faptul că n-am mai trecut niciodată prin așa ceva, pe toate le simt ca pe pumni în stomac.

Mi-e foarte teamă pentru părinții mei. Amândoi sunt în categoria cu risc, eu sunt departe de ei și nu i-am mai văzut din vara anului trecut. Mă simt vinovată că sora mea e nevoită deodată să se descurce singură și cu fetele ei și cu nevoile părinților noștri.

Mi-e teamă pentru socrul meu care e singur și în categoria cu risc. În mod obișnuit mergem lunar să îl vizităm, acum însă acest lucru nu mai e posibil.

Mi-e teamă să nu rămânem fără mâncare, deși poate teama asta e doar rămășiță comunistă nejustificată. N-am făcut mari provizii și mi-aș dori ca toată lumea să cumpere cumpătat, ca să ne ajungă alimentele tuturor.

Mi-e teamă, pentru că la serviciu, M are contact cu oameni ce vin din toată țara. Poartă mască, mănuși, se protejează cât de bine poate, însă riscul de contaminare există în continuare.

Mi-e teamă că ne-am putea îmbolnăvi. Unul din noi, sau chiar amândoi. Mi-e teamă că am putea muri și lăsa în urmă doi copii mici să crească fără mamă și tată. Pfu, gata, am spus-o!

Mi-e teamă pentru toți cunoscuții noștri.

Mi-e teamă pentru sora mea.

Mi-e teamă să nu se îmbolnăvească vreunul din copii în perioada asta, când spitalele au anulat până și operațiile care nu sunt urgente.

Mi-e teamă să nu rămână M fără serviciu și singurul nostru venit sigur să dispară de pe o zi pe alta.

Mi-e teamă să nu ni se termine economiile înainte să ieșim din carantină.

Mi-e teamă să nu avem în curând sute de morți în fiecare zi.

Mi-e teamă de cum boala asta nenorocită va schimba totul.

În tot vârtejul ăsta de emoții, marea bucurie rămâne faptul că AM o familie pentru care să mă îngrijorez, că am strâns rândurile, suntem împreună, că ne petrecem tot timpul unii cu ceilalți. Acum și aici. Orice altceva e acoperit de umbră.

Stay safe!

Dosar de Mamă e și pe Facebook