Category: Diverse

Acum un an eram cam gravidă. Mă rotunjisem binișor deja, dar savuram sarcina prin fiecare por (eu dacă aș fi mai tânără și semnificativ mai bogată, aș mai face niscaiva copii) și mă tot perpeleam la foc mic, întrebându-mă cum o să arate viața noastră în patru.

Un an mai târziu, avem un Zmeu care merge de-a bușilea și un Iris care acuși termină grădinița.

Mi-am dorit mereu doi copii, dar pe parcurs, după ani de nesomn, n-am crezut că-mi voi face curaj pentru al doilea, mai ales că Iris a fost o bebelușă dificilă și mai apoi o toddleriță foarte energică, neiubitoare de somn.

Pe lângă faptul că-mi era teamă de săritul din lac în puț, de nopțile fără somn, de perspectiva unei case cu doi copii de îngrijit, hrănit, spălat, dus în parc, într-o casă în care nu intră nici o bunică sau bonă care să mă ajute, mai aveam o frică majoră.

Iris. Ce ar fi însemnat un frate sau o soră pentru ea. De câte ori mă gândeam la asta, mi se strângea stomacul. Eram sigură că s-ar fi simțit înlocuită, că și-ar fi putut imagina că nu e suficient de bună pentru noi din moment ce mai făceam încă un copil.

Apoi, toată sarcina am avut un nod în gât. Multe necunoscute, multe întrebări și frici, toate mi-au tranzitat mintea.

Abia după ce am primit băiețelul perfect în brațe, după ce ne-am adunat cu toții acasă și am început viața în patru, abia atunci am reușit să mă relaxez.

Da, iar nu dormeam nopțile, da, Iris avea zile în care făcea ca trenul, da, eu și M nu mai reușeam să petrecem serile împreună după ce adormeau copiii, da, mâncam nepermis de multe paste și pizza, însă cu toate astea, abia acum eram în formulă completă, așa am simțit. Prichindelul a venit pentru că ni l-am dorit foarte tare și pentru ca Iris să împartă același sânge cu o persoană de pe acest pământ. Un prieten pe viață.

Ce scriu aici e un îndemn pentru mamele care se tem să nască al doilea copil. Curaj, dragile mele! La al doilea vă promit că e mai ușor, ba chiar și mai frumos.

Dacă vă doriți încă un copil, faceți-l. Nimic nu poate să vă pregătească pentru imaginea celui mare ținându-l în brațe pe cel mic. Iar inima, oh, inima voastră, dac-ați știi ce minuni se vor întâmpla cu ea. Cât de suav va știi ea să iubească doi, fără discriminări, fără să ia măcar o firmitură de la unul ca s-o dea celuilalt.

E frumoasă viața în patru.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Când a adus-o M la culcare, eu eram deja cu Zmeu în pat. L-a pupat pe tată-su de noapte bună și apoi s-a pisicit toată pe lângă mine.

– Mă iei puțin în brațe ca pe bebeluși?

Desigur că vrea să fie și ea bebe, ca frate-său, destul de des, așa că am luat-o pe sus fără să crâcnesc, deși pot jura că mi-am auzit șalele pârâind nițel.

I-am arătat cum o plimbam prin cameră legănând-o când avea colici, cum o oblojeam cu pupături când era bolnavă, ba i-am cântat și cântecele ei de leagăn, iar ea le-a ascultat pe toate cu un zâmbet mare de tot, desenat pe moacă.

S-a alintat până am simțit eu că îmi cad brațele. E lungă, atât de lungă încât îi atârnau picioarele pe lângă corpul meu. Atât de mare încât colanții cumpărați în toamnă îi sunt deja scurți.

Mângâie-mă, mi-a zis, mângâie-mă pe cap până adorm. S-a întors cu spatele la mine și s-a făcut ghem, în timp ce degetele mele s-au plimbat prin părul ei și i-au dezmierdat fruntea alene, până când oboseala a răpus-o.

Am stat acolo, lipită de trupul ei cald, pradă uimirii, că, iată, e fetiță mare de-acum. M-a încercat un pui de tristețe, știind exact când s-a făcut mare. Forțată de împrejurări, atunci când a venit pe lume Zmeu.

Tristețea s-a transformat în melancolie și mii de imagini cu ea mi-au trecut prin fața ochilor.

Prima oară când am văzut-o avea ochii deschiși și mă privea curioasă. Unghiile ei mici.

Prima noapte cu ea acasă. Prima baie, primele gângureli.

Plânsetele de noapte, trezirile ei foarte dese.

Iris la primul ei Crăciun.

Iris care nu voia la nimeni altcineva decât la mine. Nici măcar la tată-su.

Ce bebeluș frumos a fost. Gropițele absolut adorabile pe care le-am pupat de milioane de ori.

Iris căreia îi stătea bine cu orice căciulă.

Prima febră și panica mea.

Iris plină de iaurt din cap până în picioare.

Primul drum cu ea la Miercurea-Ciuc.

Prima boală mai serioasă, bronșiolita.

Iris care a început să vorbească foarte devreme.

Iris care strângea toți copiii în brațe.

Învățând să meargă pe aleile din parc.

Cucuiul ei enorm fix în mijlocul frunții, când a dat cu capul de calorifer.

Ochii ei albaștri ca marea.

Cum zicea pupiși în loc de pupici.

Iris jucându-se cu Ozzy în curte.

Oprindu-se la fiecare păpădie.

Crizele ei de furie care mă storceau de putere.

Cât de vocală era.

Iris legând prietenii.

Iris lipită de mine în timp ce îi citeam.

Multele de ce-uri.

Primele ei codițe.

Iris iubind rozul și prințesele.

Iris purtând doar rochii, indiferent de anotimp.

Iris mâncând mămăligă și carne oricând.

Iris care dădea șuturi în minge mai bine decât băieții.

Iris care nu accepta nimic fără explicații logice.

Iris pe trotinetă.

Iris mergând o zi întreagă pe jos în Alba-Iulia fără să se plângă.

Iris la grădiniță, urlând după mine.

Iris cu varicelă.

Iris care nu permitea aproape niciodată medicului să o consulte.

Iris când a înțeles că bunica a murit și că n-o s-o mai vadă niciodată.

Iris în rochia ei roz de balerină.

Iris jucându-se cu verișoară-sa.

Felul în care își exprima dragostea.

Iris iubind cărțile și poveștile.

Dezinvoltura ei, pe care nu o moștenește de la niciunul dintre noi.

Iris jucându-se de-a bucătăria în curte.

Iris aflând că va fi soră mai mare.

Iris supărată că va avea frate, nu soră.

Iris desenându-mi pe burtoi.

Vocea ei la telefon în ziua în care l-am născut pe Zmeu.

Iris cu frate-său în brațe. Soră și frate unul lângă celălalt pentru prima dată.

Iris geloasă.

Iris dorindu-și să fie bebeluș.

Iris în grupa mare.

Iris în kimono la antrenament.

Iris iubindu-l pe Zmeu așa cum nici în cele mai frumoase vise nu speram.

E mai înaltă, e drept, dar mare parcă tot nu e încă, pe cine încerc eu să păcălesc aici? E tot fetița cu ochi frumoși, vorbăreață și cu gropițe în obraji. Încă are uneori lacrimi în ochi când ne despărțim și încă mă caută noaptea în pat. Încă mi se așează în poală și încă mă ține strâns de mână pe stradă.

Am învelit-o și am pupat-o pe tâmplă, iar ea a mai mormăit ceva în somn. Apoi am adormit și eu acolo, între ei, un Zmeu mic și un Iris ceva mai mare, dar încă mic și el.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Mie îmi plac zilele astea închise, când soarele e ascuns undeva sub plapuma asta de nori gri. Când copacii chilugi își clatină crengile în adierea vântului rece, iar oamenii își afundă bărbiile în paltoane sau fulare. Poate are legătură cu faptul că înaintez în vârstă, cine știe? Sau poate că am învățat în sfârșit că frumusețea stă în ochii celui care privește.

Zilele când afară e frig, dar în casă e cald, copiii mei se joacă împreună pe covorul plin cu jucării, pe aragaz fierbe prânzul, în cuptor sfârâie o friptură, iar eu toc o salată de varză roșie.

Serile în care pup două frunți la culcare, nopțile în care învelesc două trupuri pe care eu le-am născut, în timp ce afară vântul vâjâie, fără să știe pacea din sufletul meu.

Zilele astea care ne țin mai mult în casă decât pe-afară, dar nu ne supărăm prea tare, căci înăuntru înseamnă că suntem împreună. Stăm cu toții grămadă în camera asta, deși avem suficiente pentru fiecare în parte. Unul citește, altul construiește cu lego, în timp ce piticul exersează balansul în patru labe.

Mă uit uneori la ei toți cu uimire. Sunt ai mei. Bărbatul și copiii. El m-a ales să-i aduc copii pe lume. Iar eu i-am adus.

N-o să încetez vreodată să mă minunez că mă aflu în locul ăsta. Că m-am făcut om mare. Cu bărbat, copii, câine, casă. Doamne, câte am! Doamne, ce norocoasă sunt!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Poate că inima unei mame e făcută din bezea roz. Moale și pufoasă ca un norișor. Uneori arată ca o vată de zahăr cu aromă de zmeură. Copiii rup bucățele din ea și le îndeasă în gurile lor mici și lipicioase.

Pe mamă o doare inima ei roz, când degețelele mai desprind din ea câte puțin. O doare, dar nu se supără, îi lasă pe cei mici să mai ia cât au nevoie, până când se satură. Inima unei mame e bună. Roz, dulce și miroase a caramele.

Copiii știu și ei cum stă treaba. Au înțeles că e o vată de zahăr sau o bezea magică. Nu se termină niciodată, oricât ar gusta din ea și nu își pierde nicicând culoarea sau aroma.

Când sunt bolnavi, hap, înghit o bucățică și se fac bine. Când sunt triști, hap, încă una și răsare soarele. Când își zdrelesc pielea de pe genunchi, hap hap și orice durere devine praf în vânt.

E puternică inima unei mame. Deși constant se rup bucățele din ea, e cea mai vajnică inimă din câte există pe pământ.

Bum-bum, bum-bum, bate inima unei mame. Iar în jurul ei miroase doar a zmeură și a caramele.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

La începutul lui decembrie, mi-am sucit glezna stângă. Plecasem cu copiii la plimbare, cu Iris de mână și cu Zmeu la purtător, când am călcat aiurea, piciorul meu a făcut poc și am simțit o durere groaznică în gleznă. Am țipat scurt, m-am agățat instinctiv de geaca lui Iris, în timp ce ea începuse să plângă speriată. Nu mai puteam să calc pe picior, iar în cap mi se zbătea doar gândul că aș fi putut cădea cu sau peste Zmeu.

În seara aia i-am zis lui M, care era destul de îngrijorat că nu mă mai puteam deplasa, că putea fi mai rău.

– Cum? m-a întrebat.

– Dacă ar face copiii febră la noapte, i-am răspuns.

Hold my beer, a zis universul, și după două nopți Zmeu făcea febră mare. Am șchiopătat trei zile cu el așa prin casă, copilul perpelindu-se la foc mare zi și noapte, eu strâmbându-mă de durere la fiecare pas, cu el în brațe. După câteva zile de febră mare și în care n-a mâncat mai deloc, Zmeu s-a umplut de bubițe mici. Făcuse roseola infantum.

Apoi a început Iris să tușească și a lipsit câteva zile de la grădi. Am tratat-o acasă cu ceai de ceapă și a trecut relativ ușor. Doar că Zmeu s-a umplut iar de muci și i-au ieșit doi dinți. Prilej de fornăit, nesomn și supărare.

La sfârșit de an a făcut Iris febră, așa deodată. Fiind în grupa mare, are imunitatea destul de bine antrenată și nu se mai îmbolnăvește serios de la orice muc. Însă răceala asta nu arăta ca niciuna de până atunci. Iris energica se transformase în Iris letargica, nu se juca, nu colora, nu voia decât să stea ghemuită și învelită până sub ochi. Tot corpul îi era fierbinte și se plângea de dureri de burtă, cap și mâini. Nu își putea ține ochii deschiși și avea frisoane. Avea somnul agitat, gemea și vorbea aiurea.

M-am speriat nițel pentru că inițial m-am gândit la meningită. Am insistat să-mi arate că poate pune bărbia în piept și să-și plimbe capul din stânga în dreapta. M-am mai liniștit când am văzut că gâtul nu îi era rigid.

Simptomele însă rămăseseră aceleași după două zile, febra ceda doar cu antitermic și revenea după șase ore. La medic ni s-a zis ca e suspectă de gripă (m-am speriat rău) și i-am făcut testul rapid. Din fericire a ieșit negativ. Totuși, Iris a mai fost așa încă vreo două zile. Boala s-a dovedit a fi o viroză, însă una ieșită din toate tiparele cunoscute de noi până acum. Sper să nu ne mai întâlnim curând cu așa ceva.

Prima noapte când Iris n-a mai făcut febră, a fost rândul lui Zmeu. A început și să tușească, muci, na, tot tacâmul. Vrea doar în brațe, nu mănâncă, nu doarme bine. Noroc că e alăptat și se hrănește în felul ăsta.

Înainte să nasc, asta a fost cea mai mare frică a mea. Ce mă fac eu când se îmbolnăvesc amândoi. Cum fac, ce frunte alin, unde împart pupături, care din ei o să aibă prioritate. Ei bine, acum știu. Realitatea e că fac cum și ce pot, însă nici o frunte nu rămâne nemângâiată și nici un copil nepupat.

Între timp, însă, visez la o pauză de la toate astea, la un somn normal, măcar unul pe săptămână și la un rom cu cola. Dar toate astea vor trebui să mai aștepte.

Sper că voi sunteți bine sănătoși! 🙂

Dosar de Mamă e și pe Facebook

De citit pe blog nu prea ați avut ce anul ăsta, mai ales după ce l-am născut pe Zmeu, din motive evidente. Nu doar pentru că n-am dispus de timp, ci pentru că am savurat bebelușeala din plin și în tihnă. O fac încă, ce mai tura-vura.

Am ales să îmi îndrept atenția către ce e important, adică copiii. Iris a devenit soră mai mare și calitatea asta a venit cu bune și altele nu prea bune, așadar am vrut să fiu mai prezentă în viața reală și nu atât de mult în cea virtuală, ca s-o ajut cu adaptarea.

Deși am scris foarte puțin și am ținut vie mai degrabă pagina de Facebook decât blogul, am avut plăcuta surpriză să constat că nu doar că n-am pierdut cititori, ci chiar am câștigat unii noi. Vă mulțumesc pentru asta, vă mulțumesc că ați rămas aici, răbdători, deși eu n-am livrat mai nimic în ultimele opt luni.

Adevărul e că am fost chiar tentată să închid blogul, poate nu pentru totdeauna ci doar pentru o perioadă. Încă nu m-am hotărât în ce direcție s-o apuc în privința asta.

N-am rezoluții, și nici n-am așteptări de la anul ce vine. Intru în el cam șifonată și obosită, ce-i drept, cu un copil mucos și un altul care tușește.

2019 rămâne anul în care s-a născut Zmeu, un an plin și obositor, un an în care am înmagazinat în memorie fiecare trăsătură de bebeluș, felul în care gângurește și țipă, modul în care îl simt în brațe.

E un băiețel splendid, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Mă felicit în fiecare zi că am avut curajul să fac și al doilea copil. Inițial mi-a fost teamă, pentru că fără ajutor e tare dificil, uneori, însă m-am descurcat mai mult decât onorabil.

L-am purtat și îl port în continuare ca să-mi pot face treburile prin casă și ca să o duc pe Iris la grădi, în parc sau la antrenamente. Nu am rămas niciodată fără mâncare, nu a căzut casa pe noi, nu am picat din picioare de oboseală, deși frântă am fost de multe ori.

Ca mamă, am dobândit o calitate nouă anul ăsta, și anume, am învățat să iau lucrurile cu o anumită detașare. Adică m-am relaxat. Am priceput în sfârșit că febrele și mucii oricum apar, că apoi dispar, că chiar dacă nici Zmeu nu doarme bine, va veni un moment când totuși o va face. Am învățat să trăiesc momentele astea fără să mai încerc neapărat să le repar.

Mi-am dat voie să greșesc, așa cum n-am făcut-o niciodată când Iris era mică și am refuzat să mă mai învinovățesc pentru orice nu se întâmplă după grafic.

Vă mulțumesc că ați fost aici, în casa mea virtuală și în 2019! Vă doresc sănătate și să aveți mereu pe cine să țineți de mână!

La mulți ani! 🙂

Ați stat vreodată să-i urmăriți pe copii cum se ceartă între ei? Adică, așa, fără să vă băgați deloc în cearta lor, doar să vă sprijiniți bărbia între mâini și să-i priviți.

Eu găsesc fascinant felul în care se ciorovăiesc și mai apoi, cum se împacă. Pentru că, în realitate, foarte rar reușesc să rămână certați de-a dreptul, de cele mai multe ori împăcându-se mai repede decât te-ai aștepta. Ăsta e motivul pentru care de obicei prefer să nu mă bag în zarva lor .

Se joacă, țopăie, se fugăresc, până când, în cele din urmă, inevitabil, unul dintre ei se supără.

– Vreau și eu pe leagăn, dă-te jos.

– Nu, că abia m-am așezat.

– Dar vreau și eeeuuuu (insert smiorcăială).

– Nuuuu, așteaptă să termin eu.

– Dar eu vreau acum, nu mai târziu. Acum! Dă-te jos!

Și uite așa, cel puțin unul dintre ei începe să plângă, iar ceilalți vin fuga la el să se intereseze care e motivul. Curg lacrimi, muci și salivă, se hohotește de parcă ar fi avut loc o reală catastrofă, copiii își varsă supărarea, apoi când reușesc să se liniștească, urmează amenințătile. Aha, exact alea.

– Nu mai ești prietenul meu.

– Nu vreau să te mai văd niciodată.

– Te spun lu’ mama.

– Ești urât.

– Nu mai vorbesc cu tine niciodată.

– Pleacă de aici. Du-te acasă la tine.

Dar niciuna dintre propozițiile de mai sus, nu are forța celei mai temute dintre amenințări în rândul copiilor. Aia care le dă direct la glezne. Care îi sperie mai rău decât bau-bau.

– Nu te mai invit la ziua mea!

Ăsta e cel mai îngrozitor lucru cu care un copil îl poate speria pe altul. Nu contează că abia s-au cunoscut, că ziua celui care amenință e abia peste un an sau că celălalt copil oricum nu era pe lista invitaților.

“Nu te mai invit la ziua mea” e enunțul care îngheață zâmbetul de pe buzele copiilor.

Acum e rândul celui amenințat să plângă și să hohotească, în timp ce prietenul cu petrecerea zâmbește satisfăcut. Na, că i-a zis-o el. Nu-l mai cheamă la petrecere, să se învețe minte altădată să nu-l mai lase pe leagăn.

– Și nici tort n-o să mănânci, că n-o să te invit.

Aceeași dramă, alte smiorcăieli. Și-o țin tot așa, până când cel amenințat, vine cu replica:

– Nu vin la petrecerea ta, dar nici tu nu primești cadou de la mine.

Eh, de aici încolo, lucrurile pot merge în direcții diferite:

– Nici nu-mi trebe.

sau

– Am glumit, poți să vii la ziua mea.

În orice direcție ar lua-o certurile astea ale lor, jur că aș cumpăra și bilet la ele. Pentru că inevitabil, copiii se împacă întotdeauna. Iar asta chiar merită privit. Măcar de am învăța și noi adulții să facem la fel.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Foto: Pixabay

De vreun an încoace, Iris se joacă foarte mult cu Lego. Construiește după schemă, atât cât poate ea, schimbă piesele între construcții, are grijă de fiecare bucățică din set și face în general o grămadă de chestii faine cu ele. Și mie îmi place foarte tare Lego, pentru că stimulează imaginația și antrenează răbdarea copilei.

Bine, și pe a mea, că eu sunt cea care o ajută la construit, dar și cea care calcă pe bucățile alea de Lego împrăștiate pe podea, care parcă înadins mi se bagă pe sub tălpi.

Tot schimbând piese între seturi, unele construcții ajung să arate ca după bombardamente, iar altele, să concureze cu faimoasele case cu turnulețe de la Ștefănești.

Supărată că tot covorul era plin de piese mai mici sau mai mari, de nu mai aveam pe unde să calc, am apostrofat-o pe Iris:
– Bine, măi Irisule, nu vezi și tu cum arată castelul ăsta al tău?
– Cum?
– L-ai desfăcut pe jumătate și ai împrăștiat toate piesele, peste tot prin cameră. Acum nici nu mai arată ca un castel.

S-a uitat atentă la clădirea demolată:
– Da’ cum arată?
– Ca o ruină, am zis eu.

S-a oprit din ce făcea ca să privească bine de tot ceea ce fusese cândva un castel. Apoi, reluându-și nestingherită activitatea, mi-a zis calmă:
– Acolo unde adulții nu văd decât ruine, copiii pot să vadă castele. Așa stau lucrurile.

E drept că alte explicații n-am mai simțit nevoia să-i cer. De fapt nici nu mi-a mai venit să deschid gura deloc. Cu cine-o semăna copila asta, așa înțeleaptă cum e ea?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

E 25 noiembrie dimineața, afară e rece, plouă mărunt. Nu-i bai, în casă e cald și bine, îți înfunzi bărbia în halatul plușat și pui de cafea, barem pe asta s-o savurezi în liniște până se trezesc copiii. Ții atentă ceșca de toartă, să nu-ți frigă degetele, te așezi pe canapea și pornești televizorul. Ploaia cade pe acoperișul de tablă, cafeaua miroase îmbietor, restul casei e cufundată în somn, încă. Ai putea zice că e dimineața perfectă.

Ieri ai fost cu copiii la mall, ați văzut Frozen 2, că de când îl așteptau, apoi ați mâncat ceva împreună, tu ai încercat niște blugi la reducere de la H&M, ăștia mici au vrut și la locul de joacă. Nu mergeți des la mall, preferați parcul de obicei, dar ploua ieri și copiii se plictiseau în casă, unde era să-i duci? Că doar a fost duminică.

Sorbi din cafeaua aromată în timp ce butonezi telecomanda. Știri peste tot, ce naiba? Breaking news chiar. Viorica Vasilica Dăncilă e primul președinte femeie din istoria României. Te îneci cu cafeaua ta perfectă, pe care o verși pe halatul tău plușat și călduros, într-o dimineață de luni, pe 25 noiembrie. Dimineață care parcă era perfectă. Cum naiba s-a întâmplat asta? Cum adică, Dăncilă chiar e președintele țării? Hai măi, îți spui, e o glumă proastă, n-are cum. Dar pe măsură ce muți canalele, realitatea te lovește în moalele capului. E pe bune, știrea e aceeași peste tot.

“Aproape de fiecare român”, trâmbița în campanie candidata PSD, absolventă a Universității de Petrol și Gaze, cu nota 9 la examenul de licență, acum președintele României. Ei bine, s-a ținut de cuvânt, va fi alături și de tine, dar și de copiii tăi, pentru următorii cinci ani.

Îți amintești deodată de toate serile în care ai înghețat la proteste, de legile justiției modificate #noapteacahoții, de #colectiv și fețele tuturor celor care au ars, de #10august și jandarmi, de usturimea ochilor. Cafeau s-a răcit, afară încă plouă, iar dimineața asta devine deodată un coșmar.

Prin fața ochilor îți trec imagini groaznice cu infractorii, violatorii, pedofilii și criminalii eliberați în urma #recursulcompensatoriu, ți se strânge stomacul și îți vine să vomiți. Îți amintești de Alexandra și de apelul ei la #112, de sictirul operatorului care n-a mișcat un deget s-o ajute.

Te întrebi iar și iar, cum naiba s-a putut ajunge aici. Îți spun eu cum. Au mai fost și alții să vadă Frozen 2, au mai mâncat și alții la mall și au probat haine la reducere, ieri. Sau au stat acasă pentru ca afară ploua. Sau datorită dezamăgirii produse de Iohannis, au considerat că nu mai merită să voteze. Că dintre cei doi candidați, nu au pe cine alege.

Mai toți s-au bazat pe ceilalți, lasă că iese la vot vecinul, cumnata, brutarul, să meargă alții, oricum n-are cum să iasă Dăncilă președinte, ce ai, ești nebun?

E doar un exercițiu de imaginație, e drept, însă e unul foarte probabil, dacă stăm acasă duminică. Eu merg la vot, părinții mei merg la vot, sora mea votează, prietenii noștri votează. Vă îndemn și pe voi, cu toată seriozitatea, să nu boicotați alegerile, să înțelegem cu toții că duminică votăm președintele care va sta în fruntea țării timp de cinci ani. Ani, fraților, nu săptămâni sau luni.

Vă reamintesc cum în 2016, PSD, a câștigat alegerile parlamentare fix în lipsa prezenței la vot. Știm cu toții ce a urmat după asta.

Nu stați acasă, nu vă bazați pe alții să aleagă pentru voi. Votul este o obligație, un privilegiu, o datorie!

Eu nu vreau să-mi împachetez două perechi de blugi, să-mi iau copiii și să plec din țară. Eu vreau să pun umărul aici, în țară, să aduc schimbarea în bula mea, puțin câte puțin. Numiți-mă naivă, însă eu chiar cred că se poate.

Hai la vot!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Foto: Cotidianul.ro

Din primele rânduri aș vrea să-ți spun că noi suntem bine, sănătoși, ceea ce îți dorim și ție.

Copiii cresc, gălăgia e tot mai mare, jucăriile tot mai împrăștiate, deh, știi și tu, ca la casă în care cresc doi prunci.

Ne descurcăm cu toate, dragă Ene, mai puțin cu lipsa ta. Da, Moșule, ne e tare dor de tine, ăsta e motivul pentru care îndrăznesc să-ți scriu. Mie, mai ales, recunosc.Nu înțeleg ce-ai avut tu cu casa asta, de-o ocolești de atâția ani, măi Moșule. Patru ani jumate au trecut până a început Iris să doarmă toată noaptea. Patru ani jumate! Doar că atunci stăteam să nasc deja și n-am mai avut cum să sărbătoresc evenimentul cu un somn bun, că deh, mi se umplea vezica la fiecare sfert de ceas.

Dar am zis, lasă bre, lasă că se naște Zmeu și o să doarmă mai bine decât soră-sa. A și dormit vreo lună, până când s-o fi gândit că e el mezinul, dar nici că s-ar lăsa mai prejos ca soră-sa.

Da, știu că-s făcuți din același aluat, ai și tu dreptate, dar exagerezi, zău dacă te mint. Cinci ani și mai bine au trecut, Moșule de când n-am mai dormit și eu ca omul. Poți tu doar să-ți imaginezi cât de somn îmi e după atâta amar de vreme?

Ce-ai avut, mă, cu mine? Că iote, m-am enervat de-a dreptul! Păi se poate? Chiar nu poți sta tu pe la genele unui pui de câteva luni, doar câte cinșpe minute? Dar unde te grăbești matale, ia spune? Ce alte treburi mai importante ai?

Iar noaptea, zău așa, alea-s ore de trezit? Chiar așa, într-una? Ori ți-ai ieșit din mână și e timpul să te pensionezi?

Știu că mamele au puteri supranaturale, dar deja exagerezi. Cam ce crezi tu că pot face în cinșpe minute? Îți zic eu: pot mânca cu polonicul direct din oală, ca să nu mai pierd timpul cu pusul în castron și mai apoi cu spălatul vaselor, pot să scot rufele din mașina de spălat și să întind un sfert din ele. Pot să adun o parte din jucăriile împraștiate, să mai toc câteva legume pentru tocană, să dau mâncare câinelui, să spăl chiuveta de la baie.

Nu sună deloc distractiv, așa-i? Păi nici nu e, știi de ce? Pentru că în cinșpe minute nu am timp să mă odihnesc și eu, măi Ene.

Iar ca să fiu o mamă zen pentru copiii ăștia perfecți ai mei, una care nu țipă niciodată, care miroase a flori tot timpul și fredonează cântecele vesele în timp ce bagă o prăjitură la cuptor, trebuie să fiu odihnită. Măcar câteodată, rogu-te, haide nu te supăra pe mine, măcar uneori stai și tu câte-o oră, chiar două, că n-o fi foc, zău că nu.

Închei această scrisoare, cu speranța că în curând ai să treci și pe la noi și că de data asta vei sta mai mult. Te rog, nu mă lăsa să mai aștept încă patru ani jumate. Te pup, cu drag și dor!

Semnat, Simona.