Category: Diverse

Iris a primit cartea de la o prietenă specială când a împlinit șase ani, așa că a vrut să o citim imediat ce Zmeu ne-a dat ocazia. Ne-a prins pe amândouă chiar de la primele pagini, pentru că e o poveste care ia cititorul de mână și îl trece prin toate stările posibile, doar pentru a-l conduce către singurul adevăr care contează: acela că până și o inimă de porțelan poate învăța ce dar prețios este iubirea, acesta fiind fără dubiu cel mai mare adevăr dintre toate câte există.

Edward este un iepure de porțelan foarte iubit de o fetiță pe nume Abilene. Micuța îi poartă o dragoste pură și sinceră, îngrijindu-l cu tandrețe copilărească, însă Edward nu simte la fel pentru ea. El ia totul ca pe ceva dat și nici măcar nu îi trece prin cap că i-ar datora fetiței ceva în schimb.

Singura care pare să observe relația neechitabilă dintre cei doi este bunica lui Abilene, chiar cea care dăruise iepurele fetiței. Ba chiar îl admonestează pe Edward, aruncându-i o privire plină de reproș și zicându-i o singură propoziție: mă dezamăgești. Iar pentru a afla de ce bunica e dezamăgită de iepure, acesta va fi obligat de împrejurări să parcurgă o călătorie neașteptată, una care va cuprinde experiențe dureroase, singurătate, care va aduce alinare unui copil bolnav, niscaiva haine femeiești, cântece, vagabondaj, și încă multe altele.

Însă cel mai important drum pe care Edward îl parcurge până la final, va fi acela în care va descoperi iubirea din propria sa inimă.

Este o carte cu încărcătură morală puternică, o carte pe care vă încurajez să o citiți musai copiilor.

“Edward știa cum e să repeți iar și iat numele celor pe care i-ai lăsat în urmă. Știa cum e să-ți fie dor de cineva. Așa că asculta. Și în timp ce asculta, inima i se deschidea largă și apoi și mai largă.”

Dosar de Mamă e și pe Facebook

La început, Iris a avut parte de o mamă stresată. Una pentru care totul era nou, care făcea totul pentru prima dată, care habar n-avea cum e mai bine, cât de caldă să fie apa la baie sau cât de gros să îmbrace copilul la plimbare. Una care a trecut prin depresie post natală. Una care plângea singură în baie. Una veșnic îngrijorată.

Mi-e greu să îmi amintesc de bucata asta din viața mea de mamă. În parte pentru că mi-e ciudă că Iris nu m-a avut altfel atunci, apoi pentru că aducerea aminte vine la pachet cu sentimente copleșitoare de neputință și de nesiguranță.

Am reușit până la urmă să mă adun și pe măsură ce timpul a trecut, lucrurile s-au mai așezat. Iar când eram însărcinată cu Zmeu, mi-am promis că nu voi mai pune nici un gram de presiune pe mine și că voi încerca să simplific lucrurile, astfel încât totul să fie mai ușor pentru mine și copil. Așa că unele chestii le-am făcut diferit în mod conștient, cu scopul precis de a nu mă mai complica inutil, de a nu mă mai lăsa copleșită, iar pe altele instinctiv, probabil datorită experienței anterioare cu Iris. Cumva, abia la al doilea copil am reușit să mă mai relaxez.

Spre deosebire de prima dată, acum am plecat la drum cu așteptări realiste. Nu mi-am mai făcut singură filme despre cum o să arate viața. Despre cum o să mă împart între doi copii cu vârste și nevoi diferite. Așa că i-am dat cu Doamne-ajută înainte și am făcut compromisuri când a fost nevoie. Am prioririzat de multe ori copilul care avea mai mare nevoie de mine fix în acel moment.

Nu i-am dat lui Zmeu suzetă. Deși m-ar fi ajutat foarte tare cel puțin atunci când mergeam cu mașina, am zis pas suzetei. Am ales să îl scutesc și pe el, dar și pe noi de chinul renunțării la ea.

Nu i-am cumparat decat foarte puține haine. Vreo trei body-uri și vreo trei perechi de pantaloni. Am acceptat fără mofturi toate hainele rămase de la alți bebeluși (dar asta am făcut și la Iris).

N-am i-am gătit separat decât foarte puțin la începutul diversificării. Piureurile alea arătau foarte puțin apetisante. Groaznice, eu dacă aș fi fost bebeluș aș fi dat cu ele de pământ. Când Iris era mică, îi găteam fiecare masă. Adică pentru o mână de om găteam zilnic de trei ori. Aveam aparat de aburit, murdăream o tonă de cratițe ca să mănânce ea o linguriță de piure. A fost chinuitor, așa că de data asta am hrănit copilul cu ce făceam pentru familie. Ciorbă, tocăniță, paste, toate adaptate pentru un bebeluș desigur. Așa că toată familia a mâncat aceeași mâncare.

N-am mai verificat noaptea într-una ca să mă asigur că respira. Am folosit timpul ăla ca să dorm, căci copilul respira bine mersi și fără să-l controleze mă-sa toată noaptea.

N-am mai securizat colțuri, n-am facut deloc baby proofing. Aia e, a mai dat el cu capul de colțuri până a învățat să se ferească.

N-am mai leșinat de spaimă la prima lui febră, deși Zmeu abia împlinise trei luni. A avut destule, căci soră-sa mergea la grădiniță și îi aducea virusuri, fără milă. Am tratat răcelile ca pe toate celelalte, doar când s-au complicat am mers la doctor. N-am mai simțit că mor de frică.

N-am sterilizat nimic. Dar nimic, nimic. Și a supraviețuit și fără să fierb eu vreo ustensilă de mâncat sau jucărie de ronțăit.

Nu am mai păzit copilul de alți copii bolnavi. La ce bun? Doar avea un alt copil chiar acasă la el.

Am insistat până în pânzele albe să alăptez. Și am reușit. Cu greu, dar am făcut-o, împreună cu el. E una dintre cele mai mari reușite din viața mea. Încă îl alăptez și o voi face cât timp va dori el.

Nu i-am cumparat ulei de masaj, nici alte produse cosmetice inutile. Niște cremă pentru eritem fesier și atât. Acum, de exemplu, bietul copil e spălat cu gelul de duș pe care îl folosește toată familia.

N-am mai citit nimic despre creșterea copiilor. Ba chiar am donat tot ce am avut, fără să simt nevoia de a reciti măcar un rând.

N-am mai fost un ghem plin de anxietate. Am făcut compromisuri. Când situația a impus, am lăsat-o pe Iris la desene cu un bol de înghețată în față, ca să-l pot adormi pe frate-său. Fără să mă învinovățesc, fără să mă dau de ceasul morții că stric copilul.

Am dus copilul mult mai rar la doctor. Când a vomitat de câteva ori în jet, de teama deshidratării și când am bănuit că ar putea avea gripă. În rest m-a ajutat experiența acumulată cu Iris. Și Peditelul, trăiască!

Nu i-am mai făcut baie în fiecare seară. Câteodată nici a doua seară. Când adormea, îl lăsam să doarmă, în nici un caz nu-l trezeam pentru baie. Până la urmă, cam cât de tare se poate murdări un bebeluș care oricum e spălat la fund după ce face pupu?

La diversificare i-am dat lui Zmeu în fiecare zi un aliment nou, n-am mai respectat regula de trei zile.

Când a refuzat mâncarea nu m-am mai dat de ceasul morții să-l conving să guste măcar. Ți-e foame, mănânci, nu ți-e foame, nu mănânci, hai pa, ia niște țâță.

Nu i-am mai cumpărat încălțări până n-a început să meargă. De fapt n-am cheltuit bani în general doar pentru display, ca să arate bine copilul. Adică am fost practică.

Mă bufnește râsul citind ce am scris mai sus, bine că n-am de gând să mai fac și al treilea copil. Vă imaginați că probabil l-aș spăla o dată pe săptămână și i-aș da sarmale la șase luni, așa-i? 🤣

Una peste alta, da, lucrurile sunt diferite la al doilea copil. Experiența își spune cuvântul. Și nici timp de făcut mereu lucrurile exact ca la carte nu mai e. Iar adevărul adevărat e că nici cartea aia n-are chiar mereu dreptate, dacă mă întrebați pe mine. Gata, hai, noi să fim sănătoși! 😊

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Știu cât de frustrant poate fi să tot încerci să albești un tricou pătat, pe care abia îl spălasei ieri sau să peticești în genunchi o pereche de pantaloni pe care tocmai ai cumpărat-o. Mai ales că hainele astea mici sunt de multe ori mai scumpe decât hainele pentru adulți. Și apoi nimeni nu adună banii din copaci, iar crescutul copiilor presupune și sacrificii financiare de partea părinților.

Treaba e că pe copii, mai ales atunci când sunt mici, îi doare fix în cot de toate privațiunile la care ne supunem noi, adulții, ca să aibă ei cele necesare. Unde mai pui că nu-i deranjează deloc să umble cu hainele murdare sau rupte.

Enervant? Oh, da, este, însă e și cât se poate de firesc în același timp. Pentru copii, petele de pe tricou se pot traduce și prin faptul că au mâncat ceva bun sau că abia au pictat. Iar găurile din genunchi prin faptul că s-au jucat de-a prinsa împreună cu alți copii, sau că au dat o tură cu bicicleta. Distracție, în orice caz, nicidecum vreo dramă.

Se întâmplă frecvent la ieșirea de la școală să văd părinți și bunici care ceartă copiii din cauză că s-au murdărit. De ce nu ești mai atent, știi cât am frecat eu la bluza asta, uită-te la tine cum arăți, nu-ți pasă deloc, abia ți-am cumpărat colanții ăștia, știam eu că iar te murdărești, dă-o-ncolo de treabă, vai ce m-am săturat să-ți tot spun degeaba.

Recunosc că și eu mai cad uneori în capcana asta a supărării, că Iris nu-mi vede și validează eforturile. Dar apoi îmi aduc aminte că am așteptări prea mari, cerându-i asta. După cele patru ore la școală, unde a fost nevoită să stea în bancă, să urmeze regulile și să poarte mască, ea abia așteaptă să mă vadă și să poată da frâu liber tuturor emoțiilor pe care le-a ținut sub lacăt până atunci. Vrea să îmi povestească tot, deodată. E veselă, se bucură că mă vede și eu la fel pe ea.

Am învățat că certatul ăsta pentru petele de cerneală, acuarele, chiar plastilină, sau găurile din haine, fie ele făcute din greșeală cu foarfeca sau de căzături în genunchi, au un preț. Unul scump. Și anume bucuria revederii pentru copil. Am aflat, nu fără tristețe, că ea e înlocuită apoi de teama revederii. Copilul se teme că mama o să-l certe că s-a murdărit, că n-a avut mai multă grijă de haine. Dar să fim serioși, cum ar putea? Lucrează cu creioane colorate, acuarele, plastilină, carioci, e imposibil să rămână curați ca lacrima. Și apoi nu sunt păpuși care să nu se miște din locul în care sunt așezate.

Iar copiii pot fi duși la școală și cu hainele scrise sau pictate, mai ales dacă încă sunt mici, eu așa cred.

Haideți să nu-i mai certăm doar pentru că sunt copii și fac ceea ce fac copiii. Haideți să păstrăm bucuria revederii intactă. Vreți? 😊

Dosar de Mamă e și pe Facebook

😊 Aseară, când s-a întors de la serviciu, M a adus trei prăjituri, ca să ne mai îndulcim izolarea. Trei la număr, că na, Zmeu n-are voie. După ce a desfăcut ambalajul și a văzut cele trei prăjituri, Iris ne-a întrebat surprinsă:
– Și prăjiturile voastre unde sunt?

😊 – Mama, pe tine cum te strigau bunicii când erai mică?
– Mona (de la Simona).
– Săraca de tine, nu ți-au dat și ei un nume de copil.

😊 – Mă gândeam, mama.
– La ce, Irisule?
– Cum am mâncat noi azi înghețată.
– Așa?
– Da. Poate n-ar fi trebuit să facem schimb.
– Păi tu ai vrut să schimbăm. Nu ți-a plăcut a mea?
– Ba da, a fost excelentă. Mai bună decât a mea.
– Și-atunci de ce îți pare rău că am făcut schimb?
– Mă gândeam că aș fi putut să le mănânc eu pe amândouă.

😊 – Tu, Iris, oare ce să mai fac de mâncare azi?
– Cartofi prăjiți.
– Am făcut săptămâna trecută. Nu facem iar și acum.
– Hai, mama, te roooog. Cartofii prăjiți conțin energie galactică.
– Aham, galactică zici.
– Da, am citit eu într-o revistă.
– Tu nici nu știi să citești.
– Într-o revistă pe care am inventat-o eu.

😊 – Mama, tu cred că ești ca ploaia. Sau ca cerul.
– Oh, cum așa?
– Păi tata zice că atunci când te enervezi tare, tuni și fulgeri.

😊 – Zmeule, uite cum stau lucrurile, tu te poți juca cu asta și aia. Pe aia, aia, cealaltă, prințese, căsuță, baloane, lego, aia și aia, nu ai voie să pui mâna. Ai înțeles?
– Da. Aatejdbdbsjd. Da. Hsudhdhf.
– Eu pot să mă joc cu toate jucăriile tale, pentru că încă nu vorbești să-mi spui cu care am sau n-am voie. Da?
– Da.

😊 – Tata, cum se numește floricica asta?
– Rochița rândunicii.

---

• Mama, vrei să știi cum se numește floricica asta? Tata m-a învățat.
• Da, cum se numește?
• Rochia păsăricii.

😊 – Mama, pot să-ți spun că ești o văcuță?
– De ce ai vrea să-mi spui așa?
– Pentru că dai lapte, dar lapte pentru bebeluș, nu pentru mânz.

😊- Mama, mi-aș dori să am și eu un lingău.
– Un… ce?
– Un lingău din-ăla de aur.

😊 – Mama, D are instrument din-ăla de suflat.
– De care, că-s multe de suflat?
– Din-ăla cu paie și scoci.
– Nu știu ce instrument e ăla, tu Iris.
– Are niște paie în care sufli și sunt lipite între ele cu scoci.
– Nai?
– N-am, D are.
– Nu, măi Iris, naiul e un instrument de suflat care seamană cu ce zici tu că are D. Nai, așa se numește.
– Nu cred că se numește așa.
– Dar cum?
– E din paie, așa că se numește pai.

😊 – Mama, așa-i că Zmeu e cel mai drăguț băiețel din lume? Uite ce mutriță are!
– Așa-i. Dar îți amintești când era nou născut și voiai să-l arunci la gunoi? – Da, norocul lui că nu e reciclabil. Așa-i? Norocul tău, măi, bebe drăgălaș.

😊 Stăm toți patru la masă și mâncăm cina. Iris își plimbă lingura prin farfurie și în treacăt mă întreabă:
– Auzi, dar noi mâine seară, la cină, ce-o să mâncăm?

😊 – Mama, azi la sport am jucat niște jocuri și la unul dintre ele eu am câștigat.
– Bravo ție! – Da, apoi pe ultimul nu l-am mai terminat pentru că un copil i-a vărsat domnișoarei băutura și ea s-a cam supărat. Nici nu știu de ce s-a supărat așa tare, nu cred că avea alcool în paharul ăla.

😊 Îmi arată ceva construcție din Lego:
– Mama, uite, am reușit să țin minte structura clădirii, de data trecută când am construit-o.
– Bravo, Iris, îmi place foarte tare că îți îmbogățești vocabularul. “Structură” e un cuvânt nou și mă bucur să văd că știi să-l folosești corect. Faină și clădirea, bravo!
– Mulțumesc, dar “structură” nu e un cuvânt nou pentru mine. Dacă tu nu știi ce înseamnă, îți pot explica eu.

😊 – Tata, am visat ceva minunat.
– Aoleu, spune-mi și mie ce. – A fost prea minunat, nu pot să îți spun.

😊 – Tata, dă-mi te rog cartea cu dinozauri. Vreau să-i demonstrez lui mama că gigantozaurul era carnivor. Mama zice că mânca iarbă. Dar nu-i adevărat și ea se încăpățânează că e.
– Iarbă?
– Da.
– Ce iarbă?
– Că mănâncă iarbă.
– Cine?
– Mama.
– Poftim, mama de ce mănâncă iarbă?

😊 După ce i-am citit o poveste cu tâlc, îi spun:
– Dacă prințesa ar fi ales un soț pentru caracterul lui și nu pentru frumusețe, atunci poate n-ar mai fi avut surpriza neplăcută ca el să fie de fapt un șarpe cu corn. Pentru că nu frumusețea e importantă la oameni, ci bunătatea lor. O persoană poate fi foarte frumoasă la chip, dar foarte urâtă la suflet.
După cugetări îndelungi, zice:
– Eu când o să mă marit, o să fiu atentă să aleg un soț pentru bunătatea lui. Dar doar dacă nu se scobește în nas. Dacă se scobește, atunci mai bine iau unul frumos și gata.

😊 – Cred că mi-ar plăcea să fac un alt sport.
– Dar karate ce are?
– Păi…aș vrea să fac unul mai relaxant.
– Ah, da? În ce fel ți-ar plăcea să te relaxeze?
– Păi, să nu trebuiască să tac din gură la antrenamente.

😊 – Vrei să-ți fac un terci cu fulgi de ovăz la micul dejun?
– Nu, mi-e poftă de ouă. Îmi faci, te rog?
– Fac, dragu mamii, cum să nu.
Cât ea își mănâncă ouăle, eu îl hrănesc pe Zmeu, iar mie apuc să-mi pregătesc ceva abia după ce termină ei.
Amestec fulgii de ovăz opăriți cu o lingură de iaurt, o linguriță de miere și zmeură congelată. Arată excelent și mi-e o foame de lup. Duc lingura la gură și…
– Ce mănânci acolo?
– Mi-am făcut un terci.
– Uaaaa, e roooz, ce drăguț arată. Pot să gust?
– Poți.
A gustat din terciul pe care îl refuzase de dimineața, până când l-a terminat. Afacere din care ea s-a ales cu burtica plină, iar eu, fraierici, am rămas cu foamea de lup.
După ce Zmeu a adormit, m-am repezit să-mi fac și eu două ouă, că deja mă rodea foamea de-a binelea. Am dus furculița la gură și….
– Ce mănânci acolo?
– Mi-am făcut și eu două ouă, că am rămas flămândă mai devreme.
– Păi de ce? Că mai devreme ai mâncat terci.
-…………….
– Pot să înmoi puțină pâine în gălbenușul tău? Că am uitat să fac așa când am mâncat ouăle mele.
– Îhm, puțină zici?

😊 Când ai doi copii, iar cel mic începe deodată să plângă, inevitabil cel mare strigă imediat:
– Eu nu i-am făcut nimiiiiiic.

😊 – Iris, ce faci acolo, desenezi?
– Nu, îți scriu o scrisoare.
– Hopa, și ce zice această scrisoare?
– Scuză-mă că ești bătrână și ai riduri. Adică scuză-mă că ți-am zis așa. De fapt ești doar un pic mai adultă și puțin cam obosită!

😊 – Mama, casele se dărâmă ușor?
– Nu.
– Ești sigură?
– Bineînțeles. Dar deja m-ai întrebat de multe ori asta, în ultima vreme. Ești îngrijorată că s-ar putea dărâma casa noastră?
– Puțin.
– Hai, măi Iris, nici gând, nu e cazul să te îngrijorezi.
– Ești foarte sigură?
– Da. Nu ai încredere în mine?
– Ba da, dar am văzut o crăpătură.
– Aia de lângă ușa de la baie?
– Da.
– Iris, aia e abia o fisură mică. Se poate repara destul de ușor. Și apoi toate casele mai au ușoare imprefecțiuni. Asta nu înseamnă deloc că se vor dărâma. Nu trebuie să te îngrijorezi, eu nu te-aș minți niciodată.
– Bine, că m-am tot gândit ce ne facem dacă se dărâmă casa. Cine ne-ar primi pe noi toți dacă am rămâne fără casă. Mai ales că-l mai avem și pe Zmeu care plânge și îi deranjează pe alții.

😊 – Mama, până se termină coronavirusu ăsta, trebe să mâncăm numai ce gătești tu?

😊 – Dacă îmi cade azi dintele ăsta, atunci la noapte trebuie să fiu cu ochii în două ca s-o văd pe Zâna Măseluță.
– În patru, Iris. Cu ochii în patru. Adică vei fi mai atentă decât de obicei.
– Nu, nu e corect așa. Cu ochii în patru poți fi tu, că porți ochelari. Eu nu port, așa că o să fiu cu ochii în două.

😊 M, exasperat de Iris, îi zice:
– Deja mi-e milă de ăla cu care o să te măriți cândva.
Senină, Iris îl întreabă:
– Cu cine vorbești, cu mama?

😊 Iris, despre unguentul Sudocrem pe care l-am cumpărat
– Mama, mă uit la crema aia pe care ai luat-o și mă amuz.
– De ce?
– Că e așa de mare. De ce ai cumpărat așa?
– Păi, chiar dacă îți crește fundul mare, mare, în caz că o să ai nevoie de cremă, avem destulă, glumesc eu.
– Vai, mama, nu spune povești de groază.

😊 S-a trezit brusc în toiul nopții, ridicându-se în fund.
– Iris, ce e? Ești ok?
– …………..
– Ai visat urât?
– …………..
– Puiule, ți-e sete, cald, trebuie să faci pișu?
– Nu.
– Atunci ce s-a întâmplat?
Zice, cu limba împleticită de somn:
– Odată când eram la grădi, aveam o pereche de ștrampi roz și cred că îmi rămăseseră mici, că mă strângeau. Așa că i-am aruncat acolo, la coșul de gunoi. Acum îmi lipsesc, mi-e foarte dor de ei. – Din cauza asta te-ai trezit?
– Da, de dor.

😊 – Tata, tu unde mergi?
– O să merg să donez sânge după ce te las la grădi.
– Cum să donezi?
– Păi merg la spital și acolo o asistentă o să îmi recolteze sânge într-un fel de punguță. Apoi sângele meu o să ajungă la o persoană bolnavă, care are mare nevoie de el.
– De sângele tău are nevoie?
– De sânge în general.
– Și dai tu din al tău? întreabă tot mai îngrijorată
– Da.
– Aoleu, și dacă tu rămâi fără?

😊 Toate bune până acum, găsesc energie, găsesc și răbdare, ba mă descurc chiar și cu nopțile nedormite, toate până la smiorcăială. Ei bine, mă bolunzește, știți voi, miorlăiala aia nesfârșită, când copilul prelungește vocalele.
Nu vreaaaaauuuu.
Nuuuuuuu.
Mamaaaaaaa.
De ceeeeee?
Știți ce zic?
Eh, îi spun lui Iris:
– Te rog, puiule, sunt obosită, te rog nu te mai miorlăi, mă obosește și mai tare. Poți să-mi spui ce vrei și fără toată tânguiala asta.
– Cum adică?
– Păi uite cum sună când te smiorcăi: mamaaaa, nu mai veeaaaauuuu portocalaaa astaaa, miau, miorlau, pisi pisi, vreaaauuu altăăă gustareeee, îmi daaaaai?
Se uită cu uimire la mine și zice:
– Eu nici măcar nu fac așa.
– Zău? Dar cum faci?
– Pfff, mult mai dramatic.

😊 La prânz:
– Mama, mai vreau ficat. Mi-l dai pe al lui Zmeu?
– Ce?
– Ficatul lui Zmeu, vreau să-l mănânc eu.
– Nu draga lu’ mama, lasă că sigur te saturi cu cât ai mâncat din ai mei.

😊 – Tata, am învățat cum se zice în engleză “sunt o fată”.
– Aaa, ce fain. Cum?
– I am a girl.
– Bravo!
– Știu și “sunt un băiat”.
– Ia spune-mi.
Rânjește cu toți dinții și zice tare:
– I am a bou. Hihihihihi.

😊 Din varii motive, Iris a pierdut pentru o perioadă privilegiul de a mânca dulce și pe cel de a se uita la desene. Cu asta în gând, înainte să adoarmă mi-a comunicat:
– În familii ar trebui să decidă cei care sunt mai mari. Nu ăia mai mijlocii. Adică tații sunt mai mari decât mamele. De ce trebuie să decidă ele mereu? Ce e așa special la mame, că pot ele mereu hotărî când au copiii voie desene și dulciuri? Nici măcar nu-s cele mai mari din familie, sunt abia cele mai mijlocii!

😊 – Tata, ce fain ar fi fost dacă eram un dragon cu trei capete.
– Aoleu, lasă că vorbești prea mult și doar cu unul.

😊 – Mama, uite o gânganie moartă. Să știi că nu eu am decedat-o.

😊 Iris are o prietenă imaginară. Suzi. Vine cu noi la cumpărături, doarme cu noi în pat, e de-a casei. În acest context, mă întreabă Iris:
– Mama, are voie Suzi câteva m&m’s?
-………..
– Dar pentru că e imaginară o să le mănânc eu, să știi.

😊 – Iris, ghici care e mereu cel mai murdar loc din bucătăria noastră?
– Care?
– Cel de sub scaunul tău. Nici măcar sub scaunul lui Zmeu nu se adună atâtea resturi câte sunt sub al tău, zilnic.
– Aha.
– N-ai nimic de zis despre asta?
– Ba da.
– Ce anume?
– Pe mine nu mă supără deloc lucrul ăsta. Pe tine da?

😊 – Mama, pot să-l pup pe Zmeu?
– Nu acum, te rog.
– De ce, ți-e teamă că se trezește dacă-l pup?
– Exact.
– Și că o să trebuiască să-l adormi iar?
– Da, și asta.
– De ce? Că doar ai timp destul, oricum nu poți să pleci nicăieri de-acasă.

😊 Fac ordine în dulap. Împăturesc o rochie pe care n-am mai purtat-o de ani buni. Iris zice:
– Ce rochie frumoasă.
– Oh, chiar îți place? întreb eu îmbățoșată toată.
– Aha. E a lu’ bunica?

😊 – Tata, îmi pui niște orez cu lapte? Că eu, de drăguță ce sunt, am băgat degetul în cratiță și am văzut că îmi cam place.

😊 Ne jucăm de-a magazinul. Eu sunt clienta, Iris e vânzătoarea.
– Bună ziua! Ce doriți?
– Bună ziua! Doresc să cumpăr vaca aceasta.
– Bine. Costă douăzeși și sute de lei.
– Iris, asta nu-i o cifră reală. Douăzeci sau două sute de lei e corect.
– La magazinul meu costă douăzeci și sute, atât valorează vaca asta.
– Aha, în regulă. O cumpăr, ce să fac acuma…
– Pentru ce îți trebuie?
– Păi, pentru lapte.
– Tu dai lapte deja, n-ai nevoie de vacă. Cumpără altceva.
– Dau lapte, dar nu-mi pot bea cafeaua cu el. Vreau să cumpăr vaca.
– Costă patruzeci și sute de lei.
– S-a scumpit?
– Nu.
– …….
– Îmi dai banii?
– Hai, fie. Patruzeci…
– Și sute de lei.
– Îhîm. Poftim cincizeci.
– Și sute?
– Și sute, da.
– Mulțumesc, la revedere!
– Stai, că trebuie să îmi dai rest. Vaca valorează patruzeci.
– Și sute!
– Iar eu ți-am dat cincizeci.
– Și…
– Suteeee, da! Așadar trebuie să îmi dai restul de zece lei.
– Înțeleg. Dar eu nu umblu cu resturi din-astea aici. Mulțumesc, la revedere!

😊 Doamna învățătoare:
– Să știți că Iris este destul de rebelă.
Eu, în gând:
– Definiți vă rog “destul de”.

😊 – Mama, rămas bun!
– Pleci undeva, Irisule?
– Păi, mă culc.
– Aaa, în cazul ăsta, noapte bună!
– Rămas bun!
– ………………..
– Dar, mama, ne vedem mai târziu?
– Ne vedem mâine dimineață.
– Nu, în vis, să ne vedem în vis, vrei?
– Să ne dăm întâlnire, zici?
– Îhî.
– Aaa, ce drăguț. Vreau, cum să nu. Hai să ne gândim la un loc de întâlnire.
– Nu-i nevoie, știu eu unde ne întâlnim. La cofetărie. Eu o să-mi iau înghețată. Un glob de rodie și unul de vanilie. Sau nu, mai bine mă întâlnesc în vis cu tata. Când merg cu el am voie trei globuri.
– Eeee, hai, rămas bun!

😊 – Iris, te rog strânge cariocile și jucăriile înainte să ajungă musafirii.
– Ți-e teamă că or să creadă că n-ai făcut curățenie?

😊 Își pune halatul de baie și după câteva piruete îmi spune:
– Ăsta e costumul meu de super eroină. Eu sunt Super Iris.
– Aha. Și ce putere specială ai?
– Nu înțeleg.
– Păi toți super eroii au câte o putere. Spider Man, Wonder Woman, Fata Elastică, nu-i așa? A ta care e?
– Aaa, da da. Super Iris are puterea să o convingă pe mama să-i dea oricâte dulciuri cere!

😊 – Mama, oare ce primar o să avem?
– Nu știu, dar o să aflăm duminică seară. O să-ți spun atunci.
– Eu sper să câștige tata.
– Iris, tata nu candidează la primărie.
– Nu-i nimic, tot sper că el câștigă.

😊 – Mama, când mai faci pucănele de pui? Mi-e puțin poftă.
– Ce să fac, puiule?
– Pucănele.
– Pucănele?
– Da. De pui.
– Aha. Nu știu ce-s alea, Irisule.
– Carne de pui. La cuptor făceai, îmi plăceau.
– Piept de pui?
– Nu.
– Pulpe de pui?
– Nu, mama. Pucănele.
– De pui.
– Da.
– …..
– Pu-că-ne-le. Carne de pui. Alea ca toporul.
– Hai, măi, Iris, ciocănele?
– Exact, alea, da.

😊 Supărată că tată-su mănâncă și nu o ajută să-și adune jucăriile, constată cu reproș:
– Mănânci două porții de mâncare, de parcă mâine ar fi sfârșitul lumii.

😊 Iris vede la tv reclamă la bere Ciuc.
– Mama, berea asta e făcută la Ciuc?
– Da.
– Acolo la bunici?
– Da.
– Și ai băut și tu vreodată?
– Da, cum să nu.
– Când?
– Când eram mai tânără.
– Ai băut mai mult de una?
– Bineînțeles.
– Cu alcool?
– Mda.
– Mai mult de două?
– Da.
– Mai mult de cinci?
– Mhîm.
– Mai mult de zece?
– Mmmm.
– Cam câte?
– Ia, hai, gata, că faci gălăgie și îl trezești pe frate-tău.

😊 – Zmeule, de ce nu te joci cu mine?
– Ti ti ta ta.
– Chiar e mai importantă păpușa aia decât sora ta?
– Tiiiiii bu bu ma maaaa.
– Păpușa aia o să se strice, dar eu o să fiu sora ta pentru totdeauna.
– Naaaa.
– Ești drăguț tu, dar nu știi prea multe, ești și cam prostuț.

😊 Suntem în pat. Zmeu a adormit, în sfârșit. Iris se foiește, se rotește, se mișcă într-una.
– Ce e, Irisule? De ce te foiești așa?
– Mi-e puțin frică.
– Cum așa, de ce frică?
– Păi când e întuneric, mi-e teamă să nu apară vreun monstru. Și mă tot mișc așa până adorm, să-mi treacă frica.
– Hai, măi Iris, că doar sunt și eu aici, nu ești singură. Îi venim noi de hac monstrului, că doar n-om fi mămăligi.
– Cum?
Arunc din picioare și lovesc demonstrativ aerul cu pumnii.
– Uite așa. Îi dau un pumn în nas de-o să-i zboare mucii de monstru pe toți pereții. Hai și tu, să-l caftim amândouă.
Zvârle picioarele în toate direcțiile, gâfâie și se bate cu monstrul din întuneric care e cât se poate de real pentru ea. Cade pe pat obosită.
– Gata, zice.
Apoi mă pupă apăsat și îmi șoptește:
– Ești cea mai tare mamă!

😊 De cele mai multe ori, copiii nu spun direct ce vor, ci te iau ușurel prin învăluire. După ce toată ziua n-am apucat să halesc mai nimic, seara când în sfârșit hrănisem toată familia, mi-am făcut și mie o salată. Roșii, ardei, ceapă verde, brânză, măsline, pfuai, visam la ea de dimineață. Lipa, lipa, apare Iris lângă mine, se uită în castronul meu, face ochii nițel cam mari, plescăie din buze, se joacă puțin cu mâinile, zâmbește stingher, își drege glasul și-mi zice:
– Ți-e foame? Că și mie îmi place salata.

😊 – Iris, m-a sunat doctorița. Marți mergem la cabinet să te vaccineze.
– Nu, eu nu merg nicăieri. Doare. Nu mai știi data trecută cât am țipat?
– Nu prea e negociabil dacă mergem sau nu. E important, așa că o să ne ducem. Uite, după vaccin îți poți cumpăra ceva ce costă maxim 30 de lei. Ce vrei tu, ca să treacă mai ușor durerea. Ce zici?
– Ba 20. Să coste maxim 20 de lei. Altfel eu nu mă duc deloc.

😊 – Mamaaaa, Zmeu pute. Cred că trebuie să-i schimbi scutecul. Bleaaah.
– Iar? Abia i-am schimbat un scutec acum zece minute. Vin imediat, ai răbdare să termin de spălat vasele.
– Ar fi bine să-i dai mai puțină mâncare și apă altădată, ca să nu mai schimbi atâtea scutece.

😊 După ce M i-a cumpărat arc și săgeți inofensive cu ventuză, înainte să se apuce de tras, Iris îi zice serioasă lui tată-su:
– Neapărat să-l închizi pe Ozzy în țarc că nu vreau să-l omor.

😊 – Mama, ce-ai făcut cu desenele mele?
– Le-am pus în blocul tău de desen.
– Nu alea. Toate desenele mele.
– Cum toate?
– Pe care le-am desenat de când eram mică.
– Adică, toate, toate? Tot ce ai desenat tu până la aproape șase ani? 🤔
– Da.
– Păăăi… 👀
– Sper că nu le-ai aruncat.
– ……………
– Mama, le-ai aruncat? Am muncit mult la ele. 🤨
– Ăhm, nu, nu le-am aruncat, cum să le arunc? 👀
– Atunci unde sunt?
– Ăăă, le-am dus în pod. 😁
– Putem să mergem să le luăm acum?
– Nu, clar nu mergem acum. E ora de culcare, ne băgăm la somn.
– Atunci mâine dimineață. Abia aștept! Și tu?
– Aha. 👀🙈
………………..
Ziceți și voi un tatăl nostru pentru subsemnata, că-n pod n-am decât încălțămintea de iarnă.

😊 – Iris, vrei să mănânci fasole?
– Mm, nu știu.
– Hai că e gustoasă. Și Zmeu a mâncat.
Îi pun, halește. Plimbă mâncarea dintr-o partea a gurii în cealaltă și plescăie. Întreb:
– No, nu-i așa că-i bună?
Răspunde sec:
– E rezonabilă.

😊 Conversație la ceas de seară între frați:
– Zmeule, frumușelule!
– Ghe.
– Ești un drăgălaș.
– Ba-ba-bu-bu.
– Impostorule!
– Da.

Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți:
Să râdem cu Iris
Să râdem cu Iris II
Să râdem cu Iris III
Să râdem cu Iris IV
Sa radem cu Iris V
Sa radem cu Iris VI
Sa radem cu Iris VII
Sa radem cu Iris VIII Sa radem cu Iris IX Sa radem cu Iris X

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Pe vremea când încă nu eram mamă și n-aveam cum să văd lucrurile din perspectiva uneia, mă trezeam uneori uitându-mă lung după o tipă din cartier, care părea să nu fie lăsată cu alt motiv pe Pământ, decât acela de a avea grijă de copiii ei. Arăta obosită tot timpul, ștearsă ca o umbră pe lângă băieții ei. O compătimeam profund. Mi se părea că în afară de mine, o necunoscută pănă la urmă, nimeni altcineva pe lume nu o observa. De parcă pentru restul oamenilor ar fi fost invizibilă.

Dar eu o vedeam, ba dimineața când îi ducea pe copii la școală cărându-le ghiozdanele mari, ba la cumpărături purtând sacoșe grele, ba aducându-i pe băieți acasă, ba la plimbare cu ei prin parc. Mi se părea că viața ei era atât de mică încât ar fi încăput într-o cutie de chibrituri, așa cum o vedeam eu, tot  timpul încadrată de copii, fără o clipă liberă pentru ea.

Intuiam că era nefericită, așa vedeam eu pe chipul ei cu cearcăne săpate adânc pe sub ochii ei căprui. Îmi imaginam că după ce îi ducea pe băieți la școală, se ducea acasă ca să deretice și să gătească rapid. Să bage haine la spălat, să schimbe așternuturi, să pună un sul nou de hârtie igienică la baie. Ce altceva putea să facă până se ducea după copii, mă gândeam. Aproape că oboseam doar uitându-mă la ea.

Și apoi nu arăta doar tristă, ci și neîngrijită. Părul îi era scurt, iar dimineața arăta de parcă nici nu văzuse peria. Machiaj, pfff, nici gând de așa ceva. Haine mai acătării? Nici gând, purta trening sau blugi ponosiți și în picioare avea bocanci de munte mai mereu. Pe scurt, îmi era milă de ea când o vedeam.

Doamne, că proastă mai eram. Serios! Prostănacă tare! Pentru că habar n-aveam de fapt la ce mă uitam. Habar n-aveam că nu era nimic de compătimit acolo, ci doar de admirat. Dar acum știu, pentru că acum eu sunt ea.

Eu sunt aia veșnic îmbrăcată în blugi și trening, alergând bezmetic către școală sau sala de antrenamente, cu un copil de mână și cu altul în cărucior sau în cârcă. Acum eu sunt cea nepieptănată uneori și cu cearcănele căzute până în bărbie. Eu sunt aia care pare că trăiește doar pentru a împlini nevoile copiilor. Eu sunt mama care uneori are blugii stropiți cu noroi într-o zi ploioasă, sau tricoul pătat cu afine scuipate de copil, căruciorul pe care îl împing eu e cel cu roțile murdare. Eu sunt cea care pare neajutorată și părăsită de toți. Eu sunt acum privită cu milă, văd și știu asta.

Și e în regulă, nu mă supăr dacă sunt văzută în felul ăsta. E ok, pentru că ăsta e felul meu de a face lucrurile acum, în momentul ăsta. Tipul ăsta de mamă sunt eu acum. Așa arată anii aceștia, pentru mine nu e altă cale acum. Eu știu însă că nu va fi mereu așa. Din contră, cu fiecare zi ce trece, lucrurile devin mai ușoare.

Să nu-ți fie milă de mine dacă mă vezi doar cu copiii, veșnic obosită și mai mereu șifonată.

Să nu-ți fie de milă dacă ți se pare că viața mea e atât de mică încât ar încăpea într-o cutie de chibrituri.

Nu mă compătimi doar în baza aparențelor. Lumea mea e plină cu tot ce are viața de oferit. Iar atunci când ai copii, viața chiar îți dă de toate. Nu-ți fie milă de mine! Căci viața mea de mamă e mare cât o fabrică de cutii de chibrituri. Și inima mi-e veșnic plină.

Iar tu, mamă de doi băieți, pe care te priveam eu lung cu ani în urmă, iartă-mă! Iartă-mă, că habar n-aveam!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

În timp ce așteptam în fața școlii să vină doamna învățătoare, Iris a alergat val-vârtej la mine, după ce până atunci vorbise cu colegele ei:
– Mama, cine pune cadourile sub brad, tu sau Moș Crăciun?
Am răspuns fără să clipesc și fără să mă bâlbâi:
– Moș Crăciun, bineînțeles!

A plecat înapoi la fete și am auzit-o zicându-le cu năduf:
– Nu-i adevărat, mama mi-a zis că Moșul aduce cadourile.

Ah, nu, nu, nu, nu, țipa spiridușul din capul meu. Nu, nu deja, e prea devreme să înceapă să se îndoiască de existența bătrânului, a călătoriei lui de-o noapte în sania trasă de renii cu nasurile lor roșii.

Ea încă trăiește într-o lume magică în care există zâne și pitici, în care obiectele pot vorbi, desenele ei de pe hârtie pot prinde viață, unde are o steluță doar a ei pe cer, care-o veghează la somn.

E prea devreme să le piardă pe toate. Crește, e inevitabil, firește, dar deocamdată are abia șase ani, în lumea ei încă este nevoie de magie.

Simt și văd, cum cu pași mititei, lumea reală rupe bucățelele astea de magie și le lasă căzute ba pe trotuarul din fața școlii, ba prin alte părți.

Mai stai puțin, magie. Mai stai o clipă, cu sclipici și fluturași. Mai stai, cu povești despre păduri fermecate și prințese curajoase. Mai lasă-ni-l și pe Moș Crăciun. Mai stai, te rog mai stai puțin!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Pe lângă virusul ăsta nenorocit care ne-a întors viețile pe dos din primăvară încoace, mai există așa cum știm cu toții, o sumedenie de alte virusuri care devin active odată cu venirea toamnei. Adică de-acum încolo. Din această cauză, părinții, mai ales cei care au copii în colectivități, au mai tot timpul de furcă cu răcelile celor mici în sezonul rece.

Să ne înțelegem, de viroze nu scapă nimeni, toți copiii fac câteva episoade pe an, ar fi nerealist să ne imaginăm că putem face ceva anume ca cei mici să scape fără nici una.

Putem doar să îi ajutăm să treacă mai ușor prin ele.

Pentru că am fost întrebată ce folosesc ca să întăresc imunitatea copiilor, o să vă spun că nu am folosit în acest sens nimic, niciodată. Nici un sirop minune, nici o tinctură naturistă, nici lingurițe de miere pe stomacul gol sau mai știu eu ce altceva. Facem doar următoarele lucruri de bun simț:

📌 Ne spălăm des pe mâini. Odată ce a deprins obiceiul, Iris se spală pe mâini singură, fără să fie nevoie să-i amintim noi mereu.

📌 Stăm mult pe afară, indiferent de anotimp. Copiii se joacă mult în curte, în iarbă, în praf, în noroi, cu gâze, cu pietricele, cu nisip. Nu mi-am făcut niciodată probleme pentru hainele murdare, la sfârșit le spălăm și gata.

📌 Iris face sport. Are trei antrenamente pe săptămână, unde face multă mișcare.

📌 Le dau vitamina C și D copiilor în sezonul rece. Zmeu primește vitamina D și în restul anului.

📌 Evităm aglomerația. Nu ne îmbulzim în magazine, iar atunci când mergem la medic, așteptăm afară până ne vine rândul chiar dacă e frig.

📌 Mă asigur că cei mici mănâncă zilnic legume și fructe proaspete. Respectăm orele de masă și mâncăm 99,8% din timp mâncare gătită de noi.

📌 Copiii sunt în pat cel mai târziu la ora nouă. Dar de cele mai multe ori la opt jumătate. Zmeu nu sare niciodată peste somnul de prânz, iar pe acesta îl doarme doar afară, în cărucior, deja din luna martie. Când va fi prea frig afară o să îl bag la somn în casă, deocamdată însă poate sta foarte bine în continuare la aer.

📌 Petrecem mult timp cu copiii. Da, cred că asta ajută la consolidarea unui sistem imunitar puternic.

📌 Copiii noștri sunt vaccinați. Chiar dacă e un subiect controversat, n-o să fac niciodată un secret din asta. Pentru că eu cred în cercetare, știință și în evoluția medicinei.

Copiii noștri nu răcesc mai mult sau mai puțin decât alții, iar eu sunt conștientă că nu se poate să nu se îmbolnăvească deloc. Deși atunci când Iris era mică și se îmbolnăvea eu simțeam că mă sufocam de îngrijorare, am învățat de-a lungul vremii să gestionez cu mai mult calm situațiile de genul ăsta. Le iau așa cum vin și sunt întotdeauna recunoscătoare că sunt doar niște răceli și nu ceva mai grav.

În rest, sănătoși să fim și noi, dar și voi, cu speranța că vom trece cât mai ușor cu toții și peste acest sezon al virozelor.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

La începutul pandemiei când încă habar n-aveam ce ne aștepta, am realizat la un moment dat că avem un vecin nou. Iris l-a cunoscut prima, am mai scris despre asta aici și atunci. Vecinul nostru era un domn distins, în vârstă, foarte simpatic, cu care familia noastră a dezvoltat o relație frumoasă de prietenie.

Ne vedeam seara când eu udam gazonul, iar el plantele de la marginea gardului, sau în izolare ne privea de la distanță când Iris se plimba cu trotineta prin fața casei, iar Zmeu abia învăța să meargă.

Povesteam chestii obișnuite de vecini, mă suna uneori să ieșim la colț ca să-i dea lui Iris ceva dulce sau ca să-i scot o așchie din deget. Eu îi duceam clătite sau pandișpan atunci când făceam, iar el mă suna după ce le mânca și îmi lăuda priceperea în bucătărie. A încurajat-o mult pe Iris înainte să înceapă școala, ca un bunic bun. A asigurat-o că va fi cea mai bună, cea mai inteligentă, cea mai frumoasă și cea mai descurcăreață dintre toți. În schimb Iris îi desena tot timpul câte ceva. Ba pe el udând iarba, ba pe frate-su, ba floricele sau curcubeie. Un fel de bunic de împrumut, mai ales că cei mici nu și-au văzut bunicii de la Ciuc deja de un an.

Astăzi vecinul nostru a plecat. Poate că ne vom vedea din nou la primăvară, dacă nu se schimbă nimic până atunci. Dimineață ne-am luat cu părere de rău rămas bun, bucuroși totuși că am avut ocazia să ne cunoaștem.

Când trecuse deja de miezul zilei și avusese timp să judece ultimele întâmplări, Iris mi-a zis:

– Îmi pare foarte rău că a plecat domnul R. O să-mi fie foarte dor de el.

– Știu, puiule. Și mie o să-mi fie, cred că și lui de noi.

– Până acum am crezut că îmi place de el pentru că îmi dădea mereu ceva dulce, dar acum că a plecat, îmi dau seama că de fapt îmi place de el mai tare decât bomboanele pe care le primeam. Nu știu de ce abia acum înțeleg asta. Sau că o fetiță de șase ani chiar poate să se împrietenească cu un bătrân. Să fie prieteni amândoi.

Mulțumim, domnule R pentru lecția asta și sperăm să ne revedem cu bine la primăvară!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

E răcoare deja dimineața. Pe străzi, copiii încearcă zgribuliți să țină pasul cu mamele lor, dar tot rămân cu cel puțin doi pași în urma lor. Au mâinile îndesate prin buzunare și căpușoarele acoperite cu gluga.

Hai odată, zic mamele, hai că întârziem, grăbește-te.

Dar, mami, uite bățul ăsta arată exact ca un șarpe, zic copiii, fără să dea doi bani pe graba mamelor.

Drumul spre școală e plin de elevi mai mici sau mai mari, bobocei sau elevi de liceu, însoțiți de un părinte, o bunică sau singuri. Celor mici le alunecă bretelele ghiozdanelor de pe umeri și se mai împiedică de câte un șiret desfăcut, cei mari au atitudine ușor arogantă, perfect firească pentru niște adolescenți.

La poarta școlii, mamele își pupă odraslele pe frunte sau pe obrajori, copiii întind buzele către ele, luându-și cu greu rămas bun.

Să fii cuminte, se aude de peste tot. Să te speli pe mâini înainte să mănânci. Să n-o superi pe doamna. Să nu-ți murdărești cămașa. Ne vedem la prânz. Te iubesc. Pa.

O să-mi fie dor de tine, strigă copiii. Abia aștept să vii după mine. Mergem în parc după școală? Facem turtă dulce? Să-mi cauți jucăria pe care am pierdut-o. Să nu-l lași pe Andrei cu mașinuța mea. Te iubesc, mama, paaaa.

E încă răcoare. Mamele trimit bezele către copii în timp ce se îndepărtează, câte un școlar mai mic stoarce lacrimi amare, se înghesuie către intrare pâlcuri de elevi. Bună dimineața!

Dosar de Mamă e si pe Facebook

Locuim într-un oraș mic și liniștit. Partea cu liniștea a fost motivul decisiv atunci când am ales să rămânem aici. Deși, na, eu tot visez ca într-o zi să mă întorc înapoi la munte. Poate măcar când oi fi babă. Dar nu despre asta e vorba acum.

Cu toate că mulți ani nu mi-a plăcut aici și mi-am dorit să mă mut, cu timpul am învățat să apreciez tot ce are de oferit orășelul ăsta. E potrivit pentru familii cu copii, așa ca noi. Are lac de admirat, plajă, parc imens și verde, trafic redus, oameni de toate felurile, preponderent buni la suflet și gospodari. Ca fiecare alt oraș din țara asta, are plusurile și minusurile sale. Există aici lucruri care ne fac viața plăcută, însă lipsesc altele, pe care le aștept în zadar de ani de zile. Probabil că și în orașul tău e la fel.

Aud iar că sunt mulți dintre cei care nu vor să iasă la vot. Că n-au pe cine vota, că un vot între atâtea altele nu contează, că jocurile sunt făcute deja fără voturile noastre, că nu am timp, că sunt plecat din oraș, că politica nu mă interesează, că nu vreau să aleg iar între un rău mic și un rău mai mare.

Bullshit. Toate astea sunt scuze. Foarte iresponsabile chiar. Nu e în regulă să ne plângem că lucrurile merg prost, apoi să absentăm de la vot. Nu e în regulă să fim buni doar la dat din gură, degeaba criticăm un candidat sau altul, limitându-ne la trăncăneală. Nu, surori și frați. Diferența o face doar ștampila. Puterea acolo e, în cerculețul ăla pe care scrie “votat”.

Eu voi fi nevoită să merg cu ambii copii, fără M (el va vota dimineața devreme, înainte să plece la serviciu). Zmeu e acum în faza în care vrea să atingă sau să lingă tot ce e în raza lui vizuală și protestează cu surle și trâmbițe dacă nu i se face pe plac. Va fi cel puțin interesant cu amândoi după mine. Dar mă duc oricum. Pentru că aici trăiesc, în orășelul ăsta, aici merge Iris la școală, aici face antrenamente și aici se joacă amândoi copiii mei în parc. E datoria mea să aleg. Și dacă voi fi nevoită să o fac între un rău mic și altul mai mare, voi alege răul mai mic. Dar tot voi vota.

Așa că te îndemn cu insistență să ieși la vot, fie că alegi continuitatea sau schimbarea pentru localitatea ta. Votul este dreptul tău fundamental și ai datoria să-l exerciți. Dacă ești plecat din localitate, asigură-te că te întorci înainte să se închidă secțiile de votare, dar nu veni nici chiar pe ultima sută de metri, ca să eviți formarea cozilor.

Haide, ieși la vot și tu cu ai tăi! Ieși, că de stat am stat cu toții destul!

Dosar de Mamă e și pe Facebook