La început, Iris a avut parte de o mamă stresată. Una pentru care totul era nou, care făcea totul pentru prima dată, care habar n-avea cum e mai bine, cât de caldă să fie apa la baie sau cât de gros să îmbrace copilul la plimbare. Una care a trecut prin depresie post natală. Una care plângea singură în baie. Una veșnic îngrijorată.

Mi-e greu să îmi amintesc de bucata asta din viața mea de mamă. În parte pentru că mi-e ciudă că Iris nu m-a avut altfel atunci, apoi pentru că aducerea aminte vine la pachet cu sentimente copleșitoare de neputință și de nesiguranță.

Am reușit până la urmă să mă adun și pe măsură ce timpul a trecut, lucrurile s-au mai așezat. Iar când eram însărcinată cu Zmeu, mi-am promis că nu voi mai pune nici un gram de presiune pe mine și că voi încerca să simplific lucrurile, astfel încât totul să fie mai ușor pentru mine și copil. Așa că unele chestii le-am făcut diferit în mod conștient, cu scopul precis de a nu mă mai complica inutil, de a nu mă mai lăsa copleșită, iar pe altele instinctiv, probabil datorită experienței anterioare cu Iris. Cumva, abia la al doilea copil am reușit să mă mai relaxez.

Spre deosebire de prima dată, acum am plecat la drum cu așteptări realiste. Nu mi-am mai făcut singură filme despre cum o să arate viața. Despre cum o să mă împart între doi copii cu vârste și nevoi diferite. Așa că i-am dat cu Doamne-ajută înainte și am făcut compromisuri când a fost nevoie. Am prioririzat de multe ori copilul care avea mai mare nevoie de mine fix în acel moment.

Nu i-am dat lui Zmeu suzetă. Deși m-ar fi ajutat foarte tare cel puțin atunci când mergeam cu mașina, am zis pas suzetei. Am ales să îl scutesc și pe el, dar și pe noi de chinul renunțării la ea.

Nu i-am cumparat decat foarte puține haine. Vreo trei body-uri și vreo trei perechi de pantaloni. Am acceptat fără mofturi toate hainele rămase de la alți bebeluși (dar asta am făcut și la Iris).

N-am i-am gătit separat decât foarte puțin la începutul diversificării. Piureurile alea arătau foarte puțin apetisante. Groaznice, eu dacă aș fi fost bebeluș aș fi dat cu ele de pământ. Când Iris era mică, îi găteam fiecare masă. Adică pentru o mână de om găteam zilnic de trei ori. Aveam aparat de aburit, murdăream o tonă de cratițe ca să mănânce ea o linguriță de piure. A fost chinuitor, așa că de data asta am hrănit copilul cu ce făceam pentru familie. Ciorbă, tocăniță, paste, toate adaptate pentru un bebeluș desigur. Așa că toată familia a mâncat aceeași mâncare.

N-am mai verificat noaptea într-una ca să mă asigur că respira. Am folosit timpul ăla ca să dorm, căci copilul respira bine mersi și fără să-l controleze mă-sa toată noaptea.

N-am mai securizat colțuri, n-am facut deloc baby proofing. Aia e, a mai dat el cu capul de colțuri până a învățat să se ferească.

N-am mai leșinat de spaimă la prima lui febră, deși Zmeu abia împlinise trei luni. A avut destule, căci soră-sa mergea la grădiniță și îi aducea virusuri, fără milă. Am tratat răcelile ca pe toate celelalte, doar când s-au complicat am mers la doctor. N-am mai simțit că mor de frică.

N-am sterilizat nimic. Dar nimic, nimic. Și a supraviețuit și fără să fierb eu vreo ustensilă de mâncat sau jucărie de ronțăit.

Nu am mai păzit copilul de alți copii bolnavi. La ce bun? Doar avea un alt copil chiar acasă la el.

Am insistat până în pânzele albe să alăptez. Și am reușit. Cu greu, dar am făcut-o, împreună cu el. E una dintre cele mai mari reușite din viața mea. Încă îl alăptez și o voi face cât timp va dori el.

Nu i-am cumparat ulei de masaj, nici alte produse cosmetice inutile. Niște cremă pentru eritem fesier și atât. Acum, de exemplu, bietul copil e spălat cu gelul de duș pe care îl folosește toată familia.

N-am mai citit nimic despre creșterea copiilor. Ba chiar am donat tot ce am avut, fără să simt nevoia de a reciti măcar un rând.

N-am mai fost un ghem plin de anxietate. Am făcut compromisuri. Când situația a impus, am lăsat-o pe Iris la desene cu un bol de înghețată în față, ca să-l pot adormi pe frate-său. Fără să mă învinovățesc, fără să mă dau de ceasul morții că stric copilul.

Am dus copilul mult mai rar la doctor. Când a vomitat de câteva ori în jet, de teama deshidratării și când am bănuit că ar putea avea gripă. În rest m-a ajutat experiența acumulată cu Iris. Și Peditelul, trăiască!

Nu i-am mai făcut baie în fiecare seară. Câteodată nici a doua seară. Când adormea, îl lăsam să doarmă, în nici un caz nu-l trezeam pentru baie. Până la urmă, cam cât de tare se poate murdări un bebeluș care oricum e spălat la fund după ce face pupu?

La diversificare i-am dat lui Zmeu în fiecare zi un aliment nou, n-am mai respectat regula de trei zile.

Când a refuzat mâncarea nu m-am mai dat de ceasul morții să-l conving să guste măcar. Ți-e foame, mănânci, nu ți-e foame, nu mănânci, hai pa, ia niște țâță.

Nu i-am mai cumpărat încălțări până n-a început să meargă. De fapt n-am cheltuit bani în general doar pentru display, ca să arate bine copilul. Adică am fost practică.

Mă bufnește râsul citind ce am scris mai sus, bine că n-am de gând să mai fac și al treilea copil. Vă imaginați că probabil l-aș spăla o dată pe săptămână și i-aș da sarmale la șase luni, așa-i? 🤣

Una peste alta, da, lucrurile sunt diferite la al doilea copil. Experiența își spune cuvântul. Și nici timp de făcut mereu lucrurile exact ca la carte nu mai e. Iar adevărul adevărat e că nici cartea aia n-are chiar mereu dreptate, dacă mă întrebați pe mine. Gata, hai, noi să fim sănătoși! 😊

Dosar de Mamă e și pe Facebook