Pe vremea când încă nu eram mamă și n-aveam cum să văd lucrurile din perspectiva uneia, mă trezeam uneori uitându-mă lung după o tipă din cartier, care părea să nu fie lăsată cu alt motiv pe Pământ, decât acela de a avea grijă de copiii ei. Arăta obosită tot timpul, ștearsă ca o umbră pe lângă băieții ei. O compătimeam profund. Mi se părea că în afară de mine, o necunoscută pănă la urmă, nimeni altcineva pe lume nu o observa. De parcă pentru restul oamenilor ar fi fost invizibilă.

Dar eu o vedeam, ba dimineața când îi ducea pe copii la școală cărându-le ghiozdanele mari, ba la cumpărături purtând sacoșe grele, ba aducându-i pe băieți acasă, ba la plimbare cu ei prin parc. Mi se părea că viața ei era atât de mică încât ar fi încăput într-o cutie de chibrituri, așa cum o vedeam eu, tot  timpul încadrată de copii, fără o clipă liberă pentru ea.

Intuiam că era nefericită, așa vedeam eu pe chipul ei cu cearcăne săpate adânc pe sub ochii ei căprui. Îmi imaginam că după ce îi ducea pe băieți la școală, se ducea acasă ca să deretice și să gătească rapid. Să bage haine la spălat, să schimbe așternuturi, să pună un sul nou de hârtie igienică la baie. Ce altceva putea să facă până se ducea după copii, mă gândeam. Aproape că oboseam doar uitându-mă la ea.

Și apoi nu arăta doar tristă, ci și neîngrijită. Părul îi era scurt, iar dimineața arăta de parcă nici nu văzuse peria. Machiaj, pfff, nici gând de așa ceva. Haine mai acătării? Nici gând, purta trening sau blugi ponosiți și în picioare avea bocanci de munte mai mereu. Pe scurt, îmi era milă de ea când o vedeam.

Doamne, că proastă mai eram. Serios! Prostănacă tare! Pentru că habar n-aveam de fapt la ce mă uitam. Habar n-aveam că nu era nimic de compătimit acolo, ci doar de admirat. Dar acum știu, pentru că acum eu sunt ea.

Eu sunt aia veșnic îmbrăcată în blugi și trening, alergând bezmetic către școală sau sala de antrenamente, cu un copil de mână și cu altul în cărucior sau în cârcă. Acum eu sunt cea nepieptănată uneori și cu cearcănele căzute până în bărbie. Eu sunt aia care pare că trăiește doar pentru a împlini nevoile copiilor. Eu sunt mama care uneori are blugii stropiți cu noroi într-o zi ploioasă, sau tricoul pătat cu afine scuipate de copil, căruciorul pe care îl împing eu e cel cu roțile murdare. Eu sunt cea care pare neajutorată și părăsită de toți. Eu sunt acum privită cu milă, văd și știu asta.

Și e în regulă, nu mă supăr dacă sunt văzută în felul ăsta. E ok, pentru că ăsta e felul meu de a face lucrurile acum, în momentul ăsta. Tipul ăsta de mamă sunt eu acum. Așa arată anii aceștia, pentru mine nu e altă cale acum. Eu știu însă că nu va fi mereu așa. Din contră, cu fiecare zi ce trece, lucrurile devin mai ușoare.

Să nu-ți fie milă de mine dacă mă vezi doar cu copiii, veșnic obosită și mai mereu șifonată.

Să nu-ți fie de milă dacă ți se pare că viața mea e atât de mică încât ar încăpea într-o cutie de chibrituri.

Nu mă compătimi doar în baza aparențelor. Lumea mea e plină cu tot ce are viața de oferit. Iar atunci când ai copii, viața chiar îți dă de toate. Nu-ți fie milă de mine! Căci viața mea de mamă e mare cât o fabrică de cutii de chibrituri. Și inima mi-e veșnic plină.

Iar tu, mamă de doi băieți, pe care te priveam eu lung cu ani în urmă, iartă-mă! Iartă-mă, că habar n-aveam!

Dosar de Mamă e și pe Facebook