În timp ce așteptam în fața școlii să vină doamna învățătoare, Iris a alergat val-vârtej la mine, după ce până atunci vorbise cu colegele ei:
– Mama, cine pune cadourile sub brad, tu sau Moș Crăciun?
Am răspuns fără să clipesc și fără să mă bâlbâi:
– Moș Crăciun, bineînțeles!

A plecat înapoi la fete și am auzit-o zicându-le cu năduf:
– Nu-i adevărat, mama mi-a zis că Moșul aduce cadourile.

Ah, nu, nu, nu, nu, țipa spiridușul din capul meu. Nu, nu deja, e prea devreme să înceapă să se îndoiască de existența bătrânului, a călătoriei lui de-o noapte în sania trasă de renii cu nasurile lor roșii.

Ea încă trăiește într-o lume magică în care există zâne și pitici, în care obiectele pot vorbi, desenele ei de pe hârtie pot prinde viață, unde are o steluță doar a ei pe cer, care-o veghează la somn.

E prea devreme să le piardă pe toate. Crește, e inevitabil, firește, dar deocamdată are abia șase ani, în lumea ei încă este nevoie de magie.

Simt și văd, cum cu pași mititei, lumea reală rupe bucățelele astea de magie și le lasă căzute ba pe trotuarul din fața școlii, ba prin alte părți.

Mai stai puțin, magie. Mai stai o clipă, cu sclipici și fluturași. Mai stai, cu povești despre păduri fermecate și prințese curajoase. Mai lasă-ni-l și pe Moș Crăciun. Mai stai, te rog mai stai puțin!

Dosar de Mamă e și pe Facebook